Conceptul de credit si formele creditului în economia de piata

Relatiile de credit au aparut pe o anumita treapta a dezvoltarii productiei de marfuri, si anume atunci cand aceasta dezvoltare a permis trecerea marfurilor de la vanzator la cumparator, fara ca în acel moment sa aiba loc si un transfer de valoare în sens invers, acest transfer urmand sa se faca ulterior, cu un decalaj de timp.

În literatura de specialitate, conceptul de credit este abordat din doua puncte de vedere, si anume:

  • unul juridic, potrivit caruia creditul exprima o conventie între creditor si debitor care serveste procesul de productie si de circulatie a marfurilor;

  • unul economic, conform caruia creditul exprima relatii de repartitie a unei parti din venitul national în vederea satisfacerii unor anumite nevoi de capital.

Definitia creditului si acceptiunile care i se acorda în literatura de specialitate, straina si romana, sunt multiple si diferite, dintre care amintim cateva. Un mod simplu de a defini conceptul de credit este acela prin care “creditul este o forma speciala de miscare a valorii, vanzarea de marfuri cu plata amanata sau cu transferarea temporara de moneda cu titlu de împrumut”. În conceptia economistului roman Virgil Madgearu, notiunea de credit este legata de faptul ca pe piata se schimba nu numai marfurile si serviciile între ele, ci si bunurile prezente contra unor obligatii viitoare. Una din cele mai complete definitii este cea data de economistul german F. Wagner conform caruia “creditul se concretizeaza în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect cedeaza unui alt subiect valori economice ca: bunuri materiale sau moneda, cu rezervarea dreptului de a avea pretentii asupra lor”.

În esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relatie baneasca ce apare în legatura cu acordarea de credite unor persoane juridice sau fizice, care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta" .

Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa între producator si consumator, între oferta si cerere si între cei doi agenti economici reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta relatie dintre cei doi parteneri definind întreaga relatie a procesului de creditare. Sub un alt aspect, creditul a aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti economici, proces caruia nu-i poate face fata moneda lichida, din aceasta perspectiva creditul reprezentand o parghie a desfasurarii oricarui proces economic. La nivelul agentului economic se constata ca, pe langa capitalul propriu, acesta contracteaza si împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Largirea si modernizarea productiei spre care tinde orice manager, crearea conditiilor pentru a rezista concurentei si, nu în ultimul rand, obtinerea unui profit care sa-i asigure desfasurarea normala a activitatii sunt de neconceput fara existenta creditului.

Victor Slavescu, oferind o ampla motivare a creditului, accepta unele interferente ale sferei acestuia cu sfera notiunii de bani, surprinzand totusi elemente de continut specific ale acestui concept (scadenta, dobanda). Astfel, în opinia lui V. Slavescu, creditul si operatiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedeaza o suma de bani, efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinta altui subiect economic, cu obligatia acestuia din urma de a restitui mai tarziu, la un termen fixat, suma primita, plus o suma de bani, care se cheama interes sau dobanda.

Cu toata complexitatea si varietatea lor, relatiile de credit au o esenta comuna data de trasaturile lor caracteristice:

  • subiectii relatiei de credit;

  • dobanda;

  • promisiunea de rambursare;

  • acordarea creditului;

  • rambursabilitatea;

  • consemnarea si tranferabilitatea acestuia.

Formele principale cu care se prezinta creditul în economia de piata sunt:

  • credit bancar;

  • credit comercial;

a) Creditul comercial este acea forma a creditului de la care pleaca celelalte relatii de credit în economia de piata. Se individualizeaza în ansamblul relatiilor de credit prin urmatoarele caracteristici :

  • participantii la relatia de credit comercial sunt întreprinzatori activi din diverse ramuri ale economiei care se împrumuta reciproc;

  • obiectul creditului comercial îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub forma de marfa (vanzare pe datorie a marfurilor, fara ca în acel moment sa fie transmisa si suma echivalenta de la cumparator la vanzator). Capitalul transmis apare sub forma de marfa, iar transmiterea îmbraca forma baneasca si se concretizeaza în documente corespunzatoare (cambii, bilete la ordin) care contin valoarea rezultata prin însumarea valorii marfii vandute pe datorie cu dobanda cuvenita;

  • posibilitatile de acordare a creditului cresc direct proportional cu cresterea volumului capitalului industrial.

Desi reprezinta baza creditului în economia de piata, creditul comercial se confrunta cu anumite limite:

  • are volumul limitat la cel mult capitalul disponibil sub forma de marfa;

  • proportiile sale sunt limitate de frecventa cu care se întorc la creditor sumele acordate sub forma de credit;

  • directiile sale de miscare se limiteaza la sensurile miscarilor marfurilor în economie între diversele ramuri/domenii si între diferitii întreprinzatori participanti la astfel de relatii comerciale .

Aceste limite duc la imposibilitatea creditului comercial de a asigura toate nevoile de capitaluri din economie, fapt pentru care un rol deosebit de important îl joaca creditul bancar.

b) Creditul bancar prezinta anumite trasaturi ce-l deosebesc de creditul comercial:

  • subiectele raportului de credit sunt pe de o parte bancile, iar pe de alta parte persoanele fizice sau juridice, adica debitorii;

  • obiectul creditului bancar îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub forma baneasca;

  • creditul bancar poate servi la redistribuirea capitalului în orice directie;

  • creditul bancar poate fi privit în doua sensuri: ducand la sporirea capitalului real (daca vizeaza obiective de investitii) sau numai servind miscarea capitalului, reprezentand doar simple împrumuturi de sume banesti.


Continutul si functiile creditului

Pentru definirea creditului, este necesara prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

  • creditul ca încredere;

  • creditul ca expresie a relatiilor de redistribuire;

  • creditul ca forma a relatiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o conceptie care plaseaza la baza relatiilor de credit ideea de încredere, de unde rezulta caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamenteaza pe definitiile date acestui concept. Termenul credit îsi are originea în cuvintele latine „creditum", „de credere" care desemneaza încrederea în ceva sau cineva. In practica, aceasta încredere se concretizeaza în relatiile dintre creditor si debitor, în sensul ca cel din urma trebuie sa prezinte o anumita bonitate, astfel încat sa genereze încredere din partea creditorului.

Creditul ca expresie a relatiilor de schimb, reprezinta „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de moneda sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plata viitoare".

Unei asemenea abordari a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit caruia creditul nu este o forma a schimbului, nici din punct de vedere al scopului si nici al continutului material al valorii.

Creditul ca expresie a relatiilor de redistribuire reprezinta o abordare care porneste de la continutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei parti din produsul social de la unii din participantii la circuitul economic catre alti participanti la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relatiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele si taxele, care au caracter definitiv, creditul este o forma particulara a acestor relatii, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Definirea completa a creditului poate fi realizata prin luarea în considerare si corelarea acestor trei abordari, ceea ce poate duce la urmatoarea formulare:

Creditul reprezinta o categorie economica, ce exprima relatii de repartitie a unei parti din PIB sau din venitul national, prin care se mobilizeaza si se distribuie disponibilitatile din economie si se creeaza noi mijloace de plata, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital si al realizarii unor obiective ale politicii economice.

În esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Continutul si semnificatia acestui concept rezulta si din functiile care sunt atribuite creditului, si care în functie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel:

  • a) o prima grupa de opinii abordeaza functiile creditului în acelasi mod ca si functiile finantelor, respectiv functiile de repartitie si control. Potrivit acestei idei, relatiile de credit fac parte din relatiile financiare în sens larg;

  • b) o a doua grupa de opinii considera trei functii caracteristice ale creditului (cele doua precedente) plus functia de emisiune;

  • c) a treia grupa analizeaza functiile creditului ca: functie de mobilizare si functie de redistribuire;

  • d) a patra grupa de opinii apreciaza creditul prin aceea ca este însotit permanent de dobanda, atribuindu-i-se functia de purtator de dobanda.

Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la functiile creditului, retin atentia cele care atribuie creditului urmatoarele functii: - de repartitie; de control; de emisiune

Elementele si trasaturile creditului

Pentru evidentierea functiilor si caracteristicilor creditului, este necesara prezentarea

elementelor incluse în relatiile de credit, astfel:

  • participantii la raportul de credit;

  • promisiunea de rambursare;

  • scadenta;

  • dobanda (pretul creditului).

Participantii la raportul de credit, creditorul si debitorul sunt denumiti în literatura de specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit".

Analiza participantilor la raportul de credite evidentiaza marea diversitate a acestora si dimensiunile ample ale creditarii. Daca se procedeaza la gruparea în trei categorii principale a creditorilor si debitorilor, se disting: populatia; statul, agentii economici.

Agentii economici detin o importanta pozitie în randul creditorilor, în cazul în care obtin rezultate financiare pozitive, pentru care cauta cele mai eficiente modalitati de plasare pe piata monetara sau de capital. Disponibilitatile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activitatilor unitatilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul bancilor si al altor institutii financiare.

Potentialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidentiat prin analiza disponibilitatilor în depozite la termen si ale portofoliilor de titluri detinute ca participatii la capitalul social al altor agenti economici si ca subscriptori la titlurile emise de stat.

Populatia participa la procesul de creditare în dubla calitate, de creditor si debitor, remarcandu-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizata decat în situatia înregistrarii de excedente bugetare si a disponibilizarii în economie a unor importante sume, dirijate catre sistemul asigurarilor si protectiei sociale ori catre alte destinatii.

În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definita în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrarii de deficite bugetare.

Promisiunea de rambursare reprezinta angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenta, valoarea capitalului împrumutat, plus dobanda, ca pret al creditului.

Datorita unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plata, sau poate întarzia plata sumelor ajunse la scadenta. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului sa se adopte masurile necesare pentru prevenirea si eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiza temeinica a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: pozitia pe piata interna si în cadrul ramurii, situatia financiara, gradul de îndatorare, forma juridica si raportul cu ceilalti participanti pe piata.

Strans legata, si decurgand din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristica legata de rambursabilitatea acestora, în functie de natura elementelor care constituie obiectul garantiei, se poate face distinctie între garantia reala si garantia personala.

Garantia reala are la baza garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale, prin a caror valorificare se pot obtine sumele necesare achitarii creditului.

O forma distincta de garantare reala o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare.

Garantia personala reprezinta angajamentul luat de o terta persoana de a plati suma ajunsa la scadenta, în cazul incapacitatii de plata a debitorului.

Cea mai adecvata forma de garantare a creditelor o constituie garantarea financiara, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului si dobanda aferenta. In acest scop, se procedeaza la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe si circulante).

În practica se utilizeaza metoda garantarii creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale detinute de agentul economic solicitant de credite.

Scadenta sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în functie de particularitatile sectorului de activitate si de nivelul eficientei activitatii beneficiarilor de credite.

Astfel, exista o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pietei interbancare) pana la durate medii si lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.

Între scadenta si modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelatie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenta, în timp ce creditele pe termen mijlociu si lung implica rambursarea esalonata.

Dobanda reprezinta o caracteristica a creditului si constituie, dupa cum se desprinde din literatura de specialitate, pretul capitalului utilizat, sau „chiria", pe care o plateste debitorul pentru dreptul care i se acorda, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobanzii se coreleaza cu rata profitului obtinuta de întreprinzator. Cuantificarea dobanzii se realizeaza prin utilizarea ratei dobanzii, care se constituie într-un instrument de influentare a cererii si ofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobanzii antreneaza o cerere sporita de credite, ceea ce determina efecte favorabile asupra productiei si economiei, dupa cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rata a dobanzii ridicata, genereaza diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflatiei, comparativ cu rata dobanzii utilizata în contractul de credit, conduce la constatarea faptului, ca în perioadele cu inflatie sporita, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfecta de finantare.

În functie de acelasi element, inflatia, se utilizeaza în raporturile de credit, doua tipuri de dobanda: fixa si variabila.

Dobanda fixa este stabilita în contractul de credit si este valabila pe întreaga durata a creditului.

Dobanda sensibila (variabila) se modifica periodic în functie de presiunile inflationiste si de evolutia nivelului dobanzii pe piata.

Pentru conturile curente ale clientilor se calculeaza atat dobanda debitoare, cat si dobanda creditoare, ca pret platit de client, sau de banca, pentru utiliza

Tipologia creditelor bancare

În conformitate cu prevederile legale în domeniu, bancile comerciale din Romania, persoane juridice romane si sucursalele bancilor straine, acorda clientilor credite în lei si valuta atat persoanelor juridice (agenti economici), cat si persoanelor fizice solicitante. Aceste credite, din punct de vedere al duratei de acordare, pot fi împartite în:

  • credite pe termen scurt - a caror durata de rambursare nu depaseste 12 luni;

  • credite pe termen mediu - cu durata de rambursare între 1 an si 5 ani;

  • credite pe termen lung - a caror durata de rambursare este mai mare de 5 ani.

Principalele categorii de credite acordate de banci agentilor economici sunt:

Credite pe termen scurt :

  • credite globale de exploatare – acordate pentru acoperirea necesarului de fonduri în vederea realizarii productiei programate care are desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme;

  • utilizari din deschideri de credite permanente - linii de credit – care functioneaza dupa sistemul revolving, fiind acordate în vederea unei utilizari de fonduri în mod fractionat, în functie de nevoile clientului;

  • credite pentru finantarea cheltuielilor si stocurilor temporare – acordate în conditiile existentei unor cauze economice care au determinat formarea cheltuielilor si stocurilor temporare;

  • credite pentru finantarea cheltuielilor si stocurilor sezoniere - acordate pentru stocurile de provenienta agricola si agroalimentara ce se consuma într-o perioada cuprinsa între un trimestru si un an pentru crea exista contracte si comenzi ferme;

  • credite pentru prefinantarea exporturilor – acordate pentru satisfacerea necesitatilor curente sau exceptionale ale clientilor ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului în cazul unor contracte sau comenzi de export ferme;

  • credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii – acordate exportatorilor pentru desfasurarea corespunzatoare a activitatii curente pe perioada de la livrarea produselor si pana la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi;

  • credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie – acordate pentru produsele a caror cicluri tehnologice de executie, de la lansarea în fabricatie si pana la obtinerea produsului finit, dureaza mai mult de 12 luni;

  • credite de scont – acordate pentru finantarea activitatilor comerciale prin cumpararea de catre banca a efectelor de comert, cu retinerea din valoarea nominala a taxei scontului;

  • credite pe documente de plata aflate în curs de încasare – acordate pe baza prezentarii documentelor de plata aflate în curs de încasare pentru produsele expediate, serviciile prestate, lucrarile executate, în baza contractelor existente între parti;

  • factoringul – contractul încheiat între o parte denumita “aderent”, furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii, si o banca sau institutie financiara specializata, denumita “factor”, prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si protectia riscului de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vanzare/gaj, creantele nascute din vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti;

  • credite pentru facilitati de cont – acordate pe perioade scurte (maxim 30 de zile) agentilor economici cu situatii economico-financiare foarte bune, atunci cand acestia, din anumite cauze justificate economic, nu pot face temporar fata platilor;

  • credite pe descoperit de cont - overdraft – acordate pe perioade foarte scurte (maxim 7 zile) pentru achitarea unor obligatii stringente privind aprovizionarea cu materii prime, combustibil, energie, impozite, taxe si alte obligatii curente.

Credite pe termen mediu si lung:

  • credite pentru echipament în completarea surselor proprii – acordate în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat si/sau bugetele locale si din fonduri speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevazute în proiectele de investitii aprobate;

  • credite pentru cumpararea de actiuni si active – acordate pentru investitii financiare în valori mobiliare emise de societati comerciale la care statul este actionar;

  • credite promotori – acordate persoanelor juridice specializate si autorizate în constructia si vanzarea de locuinte, ce poarta denumirea de promotori imobiliar, în scopul facilitarii construirii de locuinte;

  • credite ipotecare – acordate persoanelor juridice romane care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinatie locativa, industriala sau comerciala, precum si persoanelor juridice romane care doresc sa construiasca locuinte de serviciu sau de interventie salariatilor lor;

  • credite pentru activitatea de leasing – acordate în scopul achizitionarii de masini, utilaje, mijloace de transport si alte bunuri, în vederea închirierii lor pe o perioada determinata, contra unei chirii dinainte determinate;

  • credite de forfetare – forfetarea este operatiunea derulata între banca si clientul sau, prin care aceasta vinde bancii creantele în valuta pe care le are fata de un cumparator sau beneficiar, în vederea recuperarii sumelor înainte de scadenta, contra unei taxe de forfetare.

Principalele categorii de credite acordate de banci persoanelor fizice sunt:

Credite pe termen scurt:

Pentru populatie:

  • credite de trezorerie – punte – acordate unui client, proprietar legal al unei locuinte, care solicita o finantare temporara în scopul achizitionarii altei proprietati imobiliare, vanzand apoi locuinta detinuta anterior;

  • credite de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale si a unor forme de scolarizare ;

  • credite de trezorerie, nenominalizate – maxim 6 salarii sau pensii nete lunare;

  • credite pentru petrecerea de sejur în strainatate ;

  • credite pentru participarea la simpozioane si conferinte în strainatate ;

  • credite pentru cumpararea de produse tehnico-medicale pentru uz personal .

Pentru persoane fizice autorizate:

  • credite pentru achizitionarea de materii prime, materiale si marfuri .

Credite pe termen mediu si lung:

Pentru populatie:

  • credite pentru cumpararea de bunuri de echipament menajer ;

  • credite pentru cumpararea de materiale de constructii, obiecte si instalatii sanitare ;

  • credite pentru cumpararea de autoturisme, motociclete si barci cu motor noi ;

  • credite pentru cumpararea sau construirea de locuinte si/sau pentru cumpararea de terenuri în intravilan ;

  • credite ipotecare ;

  • credite pentru amenajari si reparatii de locuinte ;

  • credite pentru plata unor forme de scolarizare în strainatate ;

  • credite pentru plata unor tratamente medicale în strainatate ;

  • credite pentru achizitionarea din import a unor bunuri de folosinta îndelungata .

Pentru persoane fizice autorizate:

  • credite pentru achizitionarea de inventar agricol mecanic ;

  • credite pentru procurarea de animale de productie si reproductie, plantatii pomicole si viticole ;

  • credite pentru realizarea de investitii – autovehicule, spatii, utilaje ;

  • credite pentru achizitionarea din import de utilaje de stricta specialitate .

Principiile care stau la baza activitatii de creditare în domeniul bancar

Creditarea este o activitate de baza care poate genera profituri importante pentru banca, daca este practicata corect, dar care poate duce si la pierderi. Prin urmare, creditarea trebuie abordata într-o maniera structurala si logica. Astfel ca, în cazul în care o banca acorda credit unui client persoana fizica sau juridica, iar aceasta din anumite motive nu va putea sa-si achite obligatiile (restituirea creditului plus dobanda aferenta), banca va înregistra pierderi pe care trebuie sa le suporte din profit. Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din credite neperformante, lucratorii bancari implicati în activitatea de creditare trebuie sa procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumutului.

Creditarea nu este o stiinta exacta; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii sa se garanteze ca suma acordata unui client va fi rambursata cu dobanda aferenta. Exista totusi principii generale de creditare care daca sunt aplicate consecvent permit reducerea gradului de incertitudine si a riscului implicat în creditare. Bancile, pe de o parte, atrag fondurile economisite si disponibilitatile, iar, pe de alta parte, satisfac nevoile financiare ale societatii. În calitatea lor de intermediari, bancile lucreaza în principal cu banii deponentilor. În consecinta, operatiunile de aprobare si acordare a creditelor au la baza prudenta bancara, ca principiu fundamental ce caracterizeaza întreaga activitate bancara. Prudenta bancara presupune ca, în primul rand, procesul de luare a deciziilor de creditare sa se bazeze pe cunoasterea si întelegerea activitatii clientilor bancii.

Cunoasterea si analiza activitatii desfasurate în perioada anterioara, precum si a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea bancii, pe de o parte sa ofere acestuia serviciile si produsele bancare adecvate, iar pe de alta parte, sa ia masuri pentru diminuarea riscului, în vederea recuperarii creditelor si a încasarii dobanzilor. În acest fel, activitatea de creditare devine avantajoasa atat pentru banca, ce prin extinderea si diversificarea portofoliului de credite obtine profit suplimentar atat pentru banca, cat si pentru client, care pe seama creditelor poate sa-si dezvolte afacerile si sa obtina profit.

La acordarea creditelor bancile urmaresc ca solicitantii sa prezinte credibilitate, ceea ce înseamna ca în aceasta activitate, trebuie avute în vedere o serie de principii de baza pentru rambursarea acestora la scadenta. Aceste principii se refera la:

1. Solicitantul creditului - acceptul unei banci de a acorda un credit reflecta punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare prezenta si viitoare a clientului. Prin urmare, este esential ca banca sa obtina cat mai multe informatii în legatura cu situatia financiara a potentialului client si sa fie sigura ca se poate baza pe toate informatiile oferite de acesta. În aceasta analiza banca trebuie sa ia în considerare masura în care îl cunoaste pe client. Analiza se face diferentiat pentru un client nou si pentru un client traditional. Daca solicitantul este deja un client al bancii, banca va lua în considerare evidentele sale referitoare la acesta (de exemplu, referitor la creditele anterioare: a fost respectat graficul de rambursare a ratelor si dobanzilor). Orice solicitant de reînnoire a unui credit se bazeaza pe relatiile anterioare cu clientul. Solicitarile noilor clienti trebuie tratate diferit. Daca cel care solicita creditul nu este un client al bancii, trebuie sa se obtina referinte satisfacatoare despre integritatea si situatia financiara a persoanelor care conduc afacerea. Problemele cheie asupra carora banca trebuie sa se concentreze cand analizeaza situatia unui client care a solicitat un credit se refera la: domeniul de activitate, situatia financiara, calitatea managementului, performantele viitoare. În practica, analiza creditului din punct de vedere al solicitantului creditului este cunoscuta si sub denumirea de caracterul si capacitatea de rambursare a clientului.

2. Cererea de creditare - aspectele care vor fi luate în considerare atunci cand se analizeaza cererea de creditare se refera la: competenta legala a solicitantului, destinatia creditului (obiectul creditului), estimarea sumei ce ar fi necesara clientului (valoarea creditului), durata creditarii, esalonarea ratelor scadente, garantarea creditului solicitat, marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobanda perceputa pentru creditul acordat). De asemenea, banca trebuie sa ia în considerare daca împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare al bancii. Destinatia creditului trebuie clar definita si înteleasa atat de catre client, cat si de banca. Este esential ca banca si clientul sa cunoasca valoarea creditului pentru ca riscul de nerambursare a unui credit exista atat în situatia în care se solicita un credit prea mic, cat si atunci cand un client împrumuta prea multi bani.

3. Rambursarea creditului - prognoza fluxului de fonduri disponibile va indica durata realista a acestuia. Pentru ca o afacere sa aiba succes, ea trebuie sa aiba suficiente lichiditati. Daca clientul încearca sa ramburseze creditul prea repede, s-ar putea sa ramana fara lichiditati si sa nu-si poata desfasura corespunzator activitatea în continuare sau chiar sa dea faliment. Perioada de rambursare este legata si de durata de viata a obiectului creditului. Daca de exemplu un echipament cu o durata de functionare de cinci ani este achizitionat pe baza de credit, durata rambursarii creditului nu trebuie sa depaseasca cinci ani. Tipul de finantare trebuie sa fie adecvat destinatiei creditului.

4. Remunerarea creditului (dobanzi si comisioane) - este foarte importanta deoarece constituie una dintre modalitatile principale prin care banca realizeaza profit. Bancile trebuie sa se asigure ca percep o rata a dobanzii care sa asigure profitabilitatea fiecarei activitati de creditare. Riscul asumat prin acordarea unui credit trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primeste banca. Daca un credit presupune un risc mai mare este normal ca banca sa perceapa o dobanda mai mare. Cu toate acestea, banca trebuie sa-i permita clientului sa dispuna de suficient numerar pentru a putea sa-si desfasoare activitatea. În caz contrar, stabilirea unei rate de dobanda prea mare poate determina un risc de credit sporit.

5. Garantarea creditului - pentru a putea stabili o rata de dobanda mai mica si totusi sa reduca pe cat posibil riscul de credit, banca trebuie sa solicite debitorului garantii. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie sa ia în considerare capacitatea prezenta si viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Decizia de creditare trebuie sa fie luata înainte de a se aduce în discutie garantia. Banca va trebui sa ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist oricarei garantii oferite de client si cat de usor va fi sa transforme în numerar garantia, în cazul ca apare necesitatea executarii ei.

Operatiunile de aprobare si acordare a creditelor se bazeaza pe prudenta bancara ca principiu fundamental, precum si pe analiza viabilitatii si realismului afacerilor în vederea evaluarii capacitatii debitorului de a rambursa creditul contractat si de a plati dobanda aferenta. De asemenea, cu ocazia acordarii unui credit, banca trebuie sa tina seama de influenta factorilor externi asupra proiectelor propuse de solicitantii de credite, adica aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevazute asupra desfasurarii afacerilor si rambursarii creditelor.

Înainte de aprobarea acordarii creditului solicitat, banca va analiza toate actele si documentele solicitantului de credit din care rezulta natura activitatii desfasurate, situatia patrimoniala, rezultatele economico-financiare, capacitatea manageriala, credibilitatea, potentialul economic, organizatoric si financiar cu scopul de a evita înregistrarea unor pierderi însemnate ca urmare a nerambursarii creditului de catre debitor. Aceasta deoarece operatiunile de creditare se deruleaza pe seama resurselor proprii si a celor atrase, iar obtinerea unor pierderi din activitatea de creditare afecteaza în mod negativ profitul bancar si întreaga activitate a bancii.

Back to Top