Piaţa de capital - concept, importanţă

Piaţa de capital reprezintă un ansamblu de relaţii de natură financiară prin care se realizează transferul de capitaluri de la investitori către utilizatori, prin intermediul unor instrumente, mecanisme şi operatori specifici. Aceste relaţii dau naştere universului financiar, componentă a universului economic dar şi în acelaşi timp sistem autonom organizat pe propriile sale pieţe în care schimbă active financiare şi monedă.

In orice societate, economiile şi investiţiile au jucat un rol deosebit de important, atât la nivel macroeconomic cât şi la nivelul fiecărei persoane sau agent economic. Există un ansamblu de factori care influenţează deciziile fiecărei persoane sau agent economic de a renunţa la un câştig sau avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile în prezent) în favoarea unui avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri, pentru a fi utilizate în viitor). Aceste economii au însă un rol important la nivelul întregii economii naţionale. Astfel, sumele depuse la băncile comerciale de către persoane fizice sau juridice sunt folosite pentru acordarea de credite altor persoane fizice şi juridice, finanţând astfel investiţii în diverse sectoare economice şi contribuind la dezvoltarea economiei în ansamblul sau.

Principalele modalităţi de plasare a sumelor disponibile din economie sunt:

  • sume deţinute în moneda naţională;

  • sume deţinute în valute convertibile;

  • certificate de depozit, depozite sau sume deţinute la bănci comerciale, CEC sau alte instituţii financiare;

  • titluri de stat;

  • titluri de participare la fonduri de investiţii;

  • acţiuni şi obligaţiuni ale societăţilor publice, cotate la bursa de valori sau pe piaţa Rasdaq;

  • investiţii pe pieţe la termen (contracte futures şi options);

  • alte modalităţi de investire (poliţe de asigurare si alte instrumente ale societăţilor de asigurări, investiţii directe în societăţi necotate, investiţii imobiliare, plasamente alternative (aur, antichităţi, opere de arta etc.).

Tipologia pieţelor de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de un număr mare caracteristici. Cele mai importante dintre acestea sunt:

Din punct de vedere al delimitării pieţei de capital se disting:

  • concepţia anglo-saxonă potrivit căreia piaţa financiară este formată din piaţa de capital, piaţa monetară şi cea a asigurărilor. În acest caz piaţa de capital apare ca un segment al pieţei financiare, al cărui obiect al tranzacţiilor este constituit de instrumentele financiare pe termen mediu şi lung;

  • concepţia continental-europeană în care piaţa de capital este formată din piaţa financiară, piaţa monetară şi cea ipotecară. În România a fost adoptată concepţia anglo-saxonă.

In funcţie de tipul valorilor mobiliare tranzacţionate:

  • piaţa acţiunilor;

  • piaţa obligaţiunilor;

  • piaţa contractelor la termen (futures) este piaţa pe care valorile mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plată viitoare. Instrumentul tranzacţionat este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului.

Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu, prin negociere, se numeşte contract forward;

  • piaţa opţiunilor (options) este piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare viitoare condiţionată. Instrumentul tranzacţionat este numit contract pe opţiuni. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare).

După procedurile de tranzacţionare utilizate:

  • piaţa de licitaţie caracterizată prin faptul că tranzacţionarea este condusă de un intermediar, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau vinde a anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacţionează este un agent de piaţă. Tranzacţiile se realizează la acele preţuri pentru care există atât cerere, cât şi ofertă. Cumpărătorii şi vânătorii nu tranzacţionează unul cu celălalt şi în general, nu cunosc identitatea celeilalte părţi. Piaţa are în acest caz un caracter impersonal;

  • piaţa de negocieri în care cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin intermediul unui broker sau dealer.

După localizarea fizică a pieţei;

  • piaţă zonală ce cuprinde o regiune geografică mai mică;

  • piaţă naţională localizată la nivel de economie naţională;

  • piaţă internaţională ce cuprinde o regiune geografică mai mare în care se situează mai multe state (americană, europeană, Asiei de Sud-est etc.).

Din punct de vedere al distribuţiei:

  • piaţa primară pe care sunt negociate pentru prima oară emisiunile noi de valori mobiliare;

  • piaţa secundară ce cuprinde tranzacţii cu valori mobiliare aflate deja în circulaţie;

Din punct de vedere al organizării:

  • piaţă organizată cu reguli de tranzacţionare fixate. Funcţionează într-un sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacţionarea se realizează în general prin licitaţie. Acţiunile sunt tranzacţionate de obicei pe astfel de pieţe.

  • piaţa la ghişeu localizată la birourile brokerilor, dealerilor şi emitenţilor de valori mobiliare secundare, cum sunt băncile comerciale sau societăţile de asigurări. Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, fax sau computer. Obligaţiunile se vând de obicei pe o astfel de piaţă.

După termenul de finalizare al tranzacţiei:

  • piaţa la vedere în care valorile mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată imediată, aceasta însemnând o variaţie de la o zi la o săptămână, în funcţie de tipul valorii mobiliare. Este uneori numită piaţă în numerar;

  • piaţa la termen în care finalizarea tranzacţiilor are loc după un număr de zile de la încheiere.

Indiferent de modul de segmentare al pieţei de capital, aceasta prezintă în ansamblul următoarele trăsături specifice:

  • este o piaţă deschisă datorită accesului oricărui investitor la efectuarea tranzacţiilor, acestea având un caracter public;

  • produsele pieţei sunt emise pe termen mediu şi lung. Pe piaţa financiară termenele de investire sunt mai mari de un an în timp ce pe piaţa monetară acest termen este sub un an.

  • valorile mobiliare pot fi transferate şi negociate liber;

  • tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public.

Cererea şi oferta de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în doua modalităţi:

  • prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă;

  • prin emisiune de instrumente financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară - finanţare directă.

In cazul finanţării directe se pun în circulaţie instrumente financiare şi o dată cu ele, se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii respectivelor instrumente, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională. Cererea de capital se poate grupa în:

a) cerere structurală de capital;

b) cerere legată de factori conjuncturali.

a) Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale,

b) Cererea conjuncturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor. Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:

a) după activitatea desfăşurată:

• guverne şi colectivităţi publice locale;

• societăţi comerciale publice şi private fără profil financiar;

• bănci comerciale şi alte instituţii bancare;

• autorităţi monetare etc.

b) după scopul urmărit:

• finanţarea industriei şi gospodăriei comunale;

• petrol şi gaze naturale;

• transport şi servicii publice;

• bănci şi finanţe;

• organizaţii internaţionale;

• scopuri generale.

Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri după ce-şi satisfac nevoile de consum. Aceasta aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale, bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori. Investitorii se împart în două mari categorii:

a) individuali;

b) instituţionali.

a) Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot fi:

  • investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. Acest grup de investitori are un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare;

  • negociatori activi, care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii unui profit.

b) Investitorii instituţionali sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Aceştia cuprind: băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, organismele de plasament colectiv, instituţiile care gestionează fondurile de pensii. O astfel de categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi preţului instrumentelor financiare.

Cererea şi oferta sunt două dimensiuni ale procesului de economisire-investire supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple, dintre care o importanţă deosebită o au:

  • riscul opţional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital;

  • riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat atât deţinătorilor de fonduri, cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;

  • riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor instrumentelor financiare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de instrument financiar;

  • riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a valorilor mobiliare deţinute;

  • riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a obligaţiunii sau de plată a dobânzii;

  • riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piaţa de capital, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare în general.

Piaţa primară şi piaţa secundară

Piaţa primară asigura emisiunea şi prima vânzare-cumpărare a titlurilor financiare (spre exemplu, când o societate emite acţiuni la constituire), permiţând finanţarea activităţii agenţilor economici prin atragerea capitalurilor financiare disponibile.

Piaţa secundară este cea pe care investitorii şi întreprinzătorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise, puse în circulaţie pe piaţa primară. Datorita existentei acestei pieţe, investitorii care-şi plasează capitalurile pe piaţa primară, pot ieşi de pe piaţă înainte de scadenta titlurilor cumpărate, prin vânzarea lor. Astfel, piaţa secundară asigura o excelentă mobilitate şi lichiditate a capitalurilor, extrem de bine venite pentru buna funcţionare a oricărei economii. Pe piaţa secundară intervin bursele de valori alături de piaţa OTC (piaţa interdealeri, piaţa la ghişeu sau bursa electronică cum mai este cunoscută) având rolul de a realiza tranzacţii cu valori mobiliare. Cele două instituţii sunt cu atât mai eficiente cu cât concentrează mai mult din intenţiile de cumpărare sau de vânzare de valori mobiliare şi reuşesc astfel să echilibreze cererea cu oferta. Piaţa secundară, prin modul de funcţionare, tranzacţiile realizate şi posibilităţile de fructificare a capitalurilor, reprezintă obiectul principal al acestui curs. În continuare va fi numită generic piaţa bursieră sau bursa în sens larg.

Delimitarea pieţei de capital în primară şi secundară este pur teoretică însă de folos în înţelegerea mecanismului emisiunii, plasării şi tranzacţionării valorilor mobiliare. Astfel primară cuprinde emisiunile noi de valori mobiliare ce sunt negociate pentru prima dată. Cu sprijinul intermediarilor financiari, valorile mobiliare emise de utilizatorii de capitaluri ajung la investitori. Pentru acest tip de sericii intermediarii percep un comision. Serviciile de difuzare în teritoriu a valorilor mobiliare noi nu pot fi realizate decât de intermediarii care au o reţea vastă de distribuţie.

O data puse în circulaţie valorile mobiliare pe piaţa primară, fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor de negocieri sau organizate: este în principal vorba de bursa de valori şi de piaţa extrabursieră (sau piaţa OTC - Over the Counter Market). Diferenţa dintre cele doua forme organizate ale pieţei de capital (bursa si piaţa OTC) constau în:

  • existenta unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiara pentru admitere;

  • condiţii distincte de informare a investitorilor;

  • garanţii diferite oferite pentru investitori;

  • modul de funcţionare şi organizare a celor două pieţe (bursa de valori este o piaţa de licitaţie în timp ce piaţa OTC este o piaţă de negociere).

Piaţa primară are deci rolul de a transformă activele financiare pe termen scurt în capitaluri pe termen mediu şi lung. Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:

  • lichiditate: abundenţa de fonduri şi titluri (asigură continuitatea derulării tranzacţiilor);

  • eficienţă: mecanisme operative la costuri cât mai reduse;

  • transparenţă: informaţia asigură o bună orientare investiţională şi contracararea tendinţelor de monopol;

  • corectitudine: prin reglementări se contracarează tendinţele de manipulare a pieţei;

  • adaptabilitate la condiţiile economice

Back to Top