Conceptul privind costul capitatului

În literatura de specialitate, pe lîngă sintagma „costul capitalului”, se întâlnesc mai mulţi termeni, cum ar fi, spre exemplu: preţul capitalului, cheltuieli de finanţare a investiţiilor, costul resurselor investiţionale etc., care în esenţă reflectă acelaşi conţinut. În cadrul acestui compartiment va fi utilizată sintagma „costul capitalului”. Costul capitalului, exprimat în mărimi absolute, reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania pentru capitalul mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi - plata dobânzilor, pentru acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune - plata dividendelor etc. Conceptul de cost al capitalului nu se reduce doar la estimarea mărimii plăţilor băneşti pentru cei ce au pus la dispoziţie resurse financiare, ci şi la determinarea acelei rate de rentabilitate a capitalului investit, pe care trebuie s-o asigure întreprinderea (compania) în vederea menţinerii valorii sale de piaţă. Politica financiara a companiei trebuie construită astfel, încât să contribuie la maximizarea valorii de piaţă a acesteia, acesta fiind un scop important atât pentru managerii firmei, cât şi pentru investitorii ei (pe de o parte - acţionari, pe de altă parte - creditori). Compania trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta trebuie să le estimeze corect. Aceasta ar contribui şi la luarea deciziei optime privind alocarea capitalului în scopuri investiţionale.

Surse interne de finanţare a investiţiilor

Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a acesteia. Finanţarea investiţiilor are unconţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în cadrul finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor. Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului. În fapt, prin decizia de “ a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi resursele împrumutate sau atrase de finanţare. Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:

Totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective economice, sociale, etc. angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin intervenţia diferitor factori constituie procesul investiţional.

Procesul investiţional se identifică cu totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse de către subiectul activităţii investiţionale în vederea orientării resurselor investiţionale în obiecte investiţiionale, pentru ca acestea din urmă să genereze efecte de natură socio-economică şi de altă natură.

Concepţii privind climatul investiţional

Noţiunea de climat investiţional reflectă nivelul de atractivitate a unei ţări (ramuri, zone, regiuni) pentru alocarea investiţiilor.

După cum subliniază economistul rus, S.V.Fomişin, „în ştiinţa economică noţiunea de „climat investiţional” se află încă în proces de constituire. De obicei, prin climatul investiţional se subînţelege totalitatea factorilor politici, social-economici, financiari, socio-culturali, organizatorici, juridici şi geografici, care sunt prezenţi, într-o ţară sau alta, şi care atrag sau resping capitalul străin”.

Politica investiţionlă la nivel macroeconomic

Politica investiţională la nivel macroeconomic constituie o parte componentă a politicii economice promovate de stat. Politica investiţională de stat reprezintă un ansamblu de acţiuni socio-economice, juridice şi organizatorice, orientate spre utilizarea raţională a resurselor acestuia prin investire în sferele prioritare în scopul dezvoltării durabile a economiei; spre stimularea atragerii investiţiilor corporative, private şi străine la realizarea celor mai de perspectivă proiecte investiţionale. Este de menţionat, că tradiţional în arealul intervenţiei statului se înscriu acele sfere ale economiei care necesitată investiţii centralizate masive, pentru care orientarea spre realizarea profiturilor nu este criteriu unic de eficienţă economică. Drept criteriu se impune interesul social. Aceste sfere sînt, de obicei, ramurile de bază: energetica, complexul industrial, infrastructura productivă (transportul, reţelele electrice, comunicaţiile etc.), infrastructura socială (ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul, protecţia socială), ştiinţa fundamentală şi producţia scientofagă etc.

Page 1 of 2

Back to Top