Totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective economice, sociale, etc. angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin intervenţia diferitor factori constituie procesul investiţional.

Procesul investiţional se identifică cu totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse de către subiectul activităţii investiţionale în vederea orientării resurselor investiţionale în obiecte investiţiionale, pentru ca acestea din urmă să genereze efecte de natură socio-economică şi de altă natură.

Relaţiile dintre participanţii la procesul investiţional au loc în cadrul pieţei investiţionale. Ca şi pe orice altă piaţă, pe piaţa investiţională se formează cererea şi oferta atît pentru resursele, cît şi pentru obiectele investiţionale.

În economia de piaţă forma organizatorică de bază a procesului investiţional este proiectul investiţional, care reprezintă documentul de bază ce determină necesitatea efectuării investiţiilor, în care se descriu principalele caracteristici ale proiectului şi indicatorii financiari, aferenţi realizării acestuia.

Proiectul investiţional constituie un plan complex de acţiuni, ce include fundamentarea raţionalităţii investiţiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea sau formarea unui nou mod de producţie a mărfurilor sau serviciilor cu scopul obţinerii unui profit sperat (aşteptat) sau a unui efect social.

În dependenţă de tipul proiectelor investiţionale, se deosebesc şi cerinţele faţă de elaborarea acestora.

Pentru proiectele investiţionale mici, finanţate de întreprindere din contul surselor proprii, fundamentarea lor tehnico-economică are un caracter restrâns. O astfel de fundamentare poate conţine doar:

  • scopul efectuării proiectului investiţional,

  • parametrii săi de bază,

  • volumul necesar de resurse financiare,

  • indicatorii eficienţei investiţiilor şi

  • schema realizării proiectului investiţional.

Pentru proiectele investiţionale medii şi mari, realizarea cărora necesită o finanţare externă, este necesară o fundamentare tehnico-economică complexă conform standardelor naţionale şi internaţionale. O astfel de fundamentare a proiectelor investiţionale se supune unei anumite structuri logice, care are un caracter unic în majoritatea ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată. Mai vez: Politica investiţionlă

Fazele procesului investiţional

Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:

I. faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire);

II. faza investiţională (de realizare);

III. faza de exploatare (de funcţionare);

Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime elaborării deciziei investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-un proiect de investiţii.

Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de investiţii.

Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare într-un interval de timp destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de imobilizare a fondurilor investite şi pentru a se ajunge mai repede la faza de exploatare, faza în care se ajunge la scopul urmărit de către beneficiarul de investiţii.

Faza preinvestiţională

Faza preinvestiţională include câteva etape:

  • Analiza posibilităţilor investiţionale;

  • Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);

  • Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis);

  • Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

Analiza posibilităţilor investiţionale

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse analizei următoarele direcţii:

  • a) resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex., pădurile pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului);

  • b) cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii numărului populaţiei sau a capacităţii de cumpărare;

  • c) mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;

  • d) sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;

  • e) posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;

  • f) posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un complex petrolier);

  • g) posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii volumului optimal al producţiei;

  • h) climatului general investiţional;

  • i) politica industrială;

  • j) costul şi prezenţa factorilor de producţie;

  • k) posibilitatea exportului etc.

Analiza posibilităţilor are un caracter destul de general şi se bazează, în principiu pe date destul de evazive, nu pe analize exacte.

Alegerea prealabilă a proiectului sau studiul preventiv de fezabilitate

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte de a purcede la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un studiu preventiv de fezabilitate pentru formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.

Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de legătură între cercetarea posibilităţilor şi studiul tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului.

Dar, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele economice:

  • a) piaţa şi potenţialul întreprinderii: efectuarea cercetării cererii şi pieţei, vânzărilor şi marketingului, programului de producţie şi posibilităţilor întreprinderii;

  • b) cheltuielile materiale;

  • c) locul amplasării întreprinderii;

  • d) aspectele tehnice ale proiectului: tehnologiile şi utilajele, obiectele de construcţii sociale;

  • e) cheltuielile: de producţie, administrative şi comerciale;

  • f) cadrele: forţa de muncă;

  • g) realizarea proiectului;

  • h) analiza financiară: cheltuielile de investiţii, costuri de producţie şi profitabilitatea comercială etc.

Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică/studiu de fezabilitate propriu zis)

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În cadrul acesteia se analizează toate elementele mai importante cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul investiţiei), concomitent cu variantele alternative ale proiectului. O astfel de cercetare trebuie să contribuie esenţial la elaborarea proiectului, ţinând cont de toate costurile de investiţie, veniturile posibile etc. Pentru acesta este necesară elaborarea şi respectarea unui proces complex cu legături inverse (feed back), care ar cuprinde un set de variante alternative pentru programul respectiv, ca: alegerea celor mai optime tehnologii, organizarea lucrului personalului etc. Dacă datele primite nu adeveresc viabilitatea proiectului, atunci este necesar de a efectua careva schimbări ai parametrilor, al programei de lucru, al factorilor materiali sau a tipurilor de tehnologii folosite, pentru a obţine rentabilitatea scontată.

Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi deciziilor privind realizarea proiectului de investiţii.

Toate studiile de fezabilitate cuprind un set asemănător sau aproape asemănător de întrebări. Cu toate acestea, se pot întâlni deosebiri privind obiectivele şi scopurile cercetării, situaţie dictată de: caracterul investiţiei, complexitatea tehnologiei, stabilitatea costurilor factorilor de producţie etc. Însă în general, un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să cuprindă o analiză amplă a tuturor componentelor proiectului şi a rezultatelor implementării lui. De aceia, investitorul cu un grad înalt de aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse semnificative pentru realizarea acestui studiu, deoarece un studiu calitativ va ridica semnificativ şansele obţinerii profitului scontat.

Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai importante ale proiectului, cum ar fi:

  • gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri existent,

  • eficienţa proiectului,

  • gradul de risc,

  • prognozarea pieţei,

  • tendinţele tehnologice,

  • schema proiectului etc.

În condiţiile unei economii în tranziţie realizarea unui astfel de studiu se poate solda cu rezultate imprecise, ce poate orienta investitorul la folosirea ineficientă a resurselor sale. Aceasta se datorează faptului că cercetarea nu cuprinde factorii specifici economiei date. În acest context, studiul (cercetarea) trebuie să ţină cont de aşa aspecte ca:

  • factorii de producţie existenţi,

  • specificul pieţei,

  • condiţii de muncă etc.

O astfel de abordare presupune analiza proiectului din punct de vedere al veniturilor şi a cheltuielilor.

Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre:

  • o anumită piaţă (cererea), ori

  • anumiţi factori materiali.

Astfel, investitorul se va baza pe cererea existentă (prevăzută) sau pe careva factori materiali (energie, materie primă etc.). Însă, luând în consideraţie faptul că cererea şi analiza pieţei sunt absoluţi indispensabili într-un studiu de fezabilitate, acestora li se acordă o atenţie mai mare decât factorilor materiali.

Este de reţinut faptul că analiza tehnico-economică, nu este un obiectiv pentru investitor, ci prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la întrebarea: a investi în proiectul dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide cu concluziile cercetării. De fapt, în practică este foarte greu de găsit vre-un exemplu în care investitorul, la luarea deciziei sale investiţionale, s-a bazat doar pe analiza tehnico-economică.

Un studiu calitativ de fezabilitate va cuprinde următoarele direcţii (părţi) necesare de analizat:

Motivaţia şi istoria proiectului

  • numele, prenumele (denumirea) şi adresa proiectantului;

  • motivaţia realizării proiectului;

  • scopul proiectului şi caracterele generale bazate pe o strategie previzibilă, inclusiv determinarea regiunii geografice şi nişei de piaţă (internă sau externă);

  • localizarea proiectului: orientarea spre piaţă, resursele materiale.

Analiza generală a pieţei şi a concepţiei de marketing

  • concluziile formulate în urma cercetărilor de marketing privind: mediul de afaceri, segmentarea pieţei (consumatorii reali, nominali), canalele de realizare, concurenţa, ciclurile de viaţă (ale sectorului, produsului etc.);

  • descrierea indicilor anuali ai cererii de piaţă (cantitate, preţ) şi livrărilor (trecute, actuale şi viitoare);

  • explicarea şi motivarea strategiilor de marketing alese pentru atingerea scopurilor propuse;

  • calcularea şi explicarea eventualelor cheltuieli de marketing, elementelor programelor de vânzări şi încasări (preţ, cantitate, nişă de piaţă etc.);

  • descrierea influenţei proiectului asupra: materiei prime şi livrărilor, localizării în spaţiu, mediului înconjurător, programului de producţie, tehnologiei, capacităţii de producţie a întreprinderii.

Materia primă şi livrările

  • descrierea situaţiei generale privind:

    materia primă;

    semifabricatele;

    utilajele;

    piesele de schimb etc.

  • calcularea necesarului anual de livrări de resurse materiale;

  • căutarea şi a selectarea cât mai multor resurse ieftine şi strategii optime.

Localizarea în spaţiu şi mediul înconjurător

  • identificarea şi deservirea amplasării obiectului investiţiei, inclusiv:

    - influenţa asupra ecologiei şi mediului înconjurător;

    - politica social-economică, stimulări, restricţii;

    - infrastructură.

  • identifica aspectelor critice şi motivarea localizării obiectului investiţional;

  • analiza, în linii generale, a principalelor costuri legate de amplasarea obiectului.

Proiectarea şi tehnologia

  • identificarea programei şi capacităţii de producţie a întreprinderii;

  • motivarea tehnologiei alese, evaluarea suficienţei acesteia din punct de vedere al complexităţii, avantajelor, neajunsurilor, ciclului de viaţă etc.;

  • identificarea schemei şi limitelor (cadrul) proiectului;

  • calcularea costului principalelor elemente ale obiectului investiţiei (utilaje, tehnologii, know-how);

  • supunerea analizei lucrărilor de construcţie a obiectelor sociale (cămine, ospătării etc.).

Organizarea activităţii

  • identificarea structurii organizatorice de bază, schemei şi mijloacelor gestionării.

Resursele umane (de muncă)

  • determinarea mediului social-economic şi cultural pentru cerinţele incluse în proiect ca: necesarul de forţă de muncă, condiţii de calificare, angajarea experţilor străini etc.;

  • identificarea cadrelor de bază din punct de vedere cantitativ şi calitativ (calificarea).

Schema implementării proiectului

  • determinarea duratei construcţiei imobilului şi montării utilajului;

  • determinarea activităţilor necesare pentru realizarea la timp a proiectului etc.

Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor etc.

  • elaborarea devizului:

    - costul lotului de pământ pe care se va situa obiectul investiţiei;

    - costul imobilului şi cheltuielile privind construcţiile sociale;

    - costul utilajului şi tehnologiilor;

    - costul utilajului auxiliar;

    - capital statutar (acţionar);

    - necesitatea de capital circulant etc.

  • cheltuielile aferente produselor comercializate:

    - cheltuieli de exploatare;

    - amortizarea;

    - cheltuieli aferente activităţii de marketing,

    - cheltuieli de finanţare.

  • finanţarea proiectului:

    - sursele de finanţare;

    - influenţa exercitată asupra proiectului de cheltuielile de finanţare şi servire a datoriilor privind finanţarea dată;

    - politica de stat în domeniul finanţării.

  • evaluarea investiţiei:

    - calcularea beneficiilor;

    - stabilirea duratei de recuperare a investiţiei;

    - calcularea profitului obţinut în baza capitalului investit şi acţionar; - calcularea profitului ce revine fiecărui coparticipant (în cazul întreprinderii mixte); - impactul economic şi financiar al proiectului asupra economiei naţionale.

  • aspectele critice ale proiectului, inclusiv, riscurile, strategiile şi mijloacele de gestiune a riscurilor, variabilele critice de ordin micro- şi macroeconomic şi posibila lor influenţă asupra realizării financiare a proiectului.

  • concluzii:

    - avantajele principale ale proiectului;

    - deficienţe şi lacune;

    - şansele de implementare a proiectului.

Este necesar ca persoanele care se ocupă de elaborarea proiectului să abordeze diferite ipoteze, iar acestea, la rândul lor, să fie dezvăluite în cadrul cercetărilor. Evaluarea mărimii investiţiilor se efectuează prin câteva metode: 1. Folosirea sistemului de tendere. Această metodă este cea mai eficientă, însă şi cea mai scumpă. 2. Folosirea costurilor proiectelor similare. 3. Folosirea parametrilor ce determină costul unei unităţi, care apare în baza proiectelor reciproc comparabile. Aceste unităţi se exprimă, de exemplu, prin costul unui metru cub de spaţiu interior sau a unui metru pătrat de spaţiu de construcţie. 4. Analiza rezultatelor în funcţie de părţile funcţionale ale proiectului, bazate pe costurile proiectelor existente. În acest caz, exactitatea scade, crescând probabilitatea omiterii unor secţiuni ale proiectului.

Evaluarea costului investiţiei se află în dependenţă strictă faţă de o seamă factori, ca: - inflaţia anuală;

  • variaţia cursului valutar;

  • specificul ţării respective (de exemplu, clima, care poate cauza unele cheltuieli suplimentare pentru procurarea aparatelor de aer condiţionat);

  • cadrul juridic existent.

Evaluarea proiectului

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele destul de simple pentru a le înţelege şi, totuşi, suficient de complicate ca să înglobeze cele mai importante relaţii care au loc într-un mediu real (o evaluare a unui proiect de investiţii este tot atât de bună ca şi presupunerile pe care acesta se bazează).

O consideraţie atentă este necesară privind influenţa asupra investiţiilor a unor astfel de factori cheie ca: pieţele, producţia, resursele financiare, resursele umane etc.

Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică, utilă practic, pentru orice proiect.

În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic, sunt:

  • metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi

  • UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).

În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.

Analiza detaliată a acestor metode se propune în cadrul cursului „Proiectarea investiţională”.

Faza investiţională

Faza investiţională a unui proiect de amploare diferă considerabil de cea a unui proiect mic. Astfel, înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în câteva etape:

  • negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;

  • elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;

  • construcţia;

  • pregătirea cadrelor;

  • darea în exploatare a obiectului.

La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între investitori, pe de o parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi, deţinători de patente şi licenţe, intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime, pe de altă parte.

Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este contractul.

Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de legislaţie. Contractul nu numai întăreşte drepturile şi obligaţiile părţilor, dar arată şi ordinea de executare, la fel prevede modalităţile de protecţie a părţilor.

În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte:

Contract de livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este întreprinzător) se obligă în termeni stabiliţi să livreze marfa în proprietatea cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să primească marfa şi să achite suma necesară.

Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă în faţa clientului responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi prin care se asigură ca acestea vor fie în perfectă stare de funcţionare înainte de a le livra clientului. Deoarece întreaga responsabilitate pentru contribuţia tuturor participanţilor la proiect îi revine lui, antreprenorul este interesat să obţină condiţii financiare mai favorabile decât ar obţine clientul.

Cercetările preinvestiţionale formează baza pentru faza investiţională. Însă hotărârile luate în faza investiţională nu întotdeauna coincid cu recomandările întocmite în faza preinvestiţională. Negocierile directe şi întocmirea contractelor deseori implică modificări şi noi idei de perfecţionare a proiectului, ceea ce duce la creşterea costurilor investiţionale.

Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor de lucru, alegerea locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui plan amănunţit de exploatare şi de instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a tehnologiei şi utilajului.

Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului, construcţia clădirilor şi pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.

De etapa de pregătire a cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei, adesea depinde nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.

Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte important în implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza precedentă (investiţională) şi cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut în această etapă demonstrează eficienţa planificării şi executării proiectului şi determină funcţionarea programului în viitor.

La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare. Un grafic neraţional, întreruperi în construcţii, furnizări de materii prime şi materiale, amânarea dării în exploatare etc., fără îndoială, duc la creşterea cheltuielilor de investiţii şi la reducerea rentabilităţii proiectului.

În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare însemnătate decât factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are importanţă majoră.

Faza de exploatare

Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau de lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere perioada de începere a ciclului producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de probleme, ca cea a implementării tehnologiei, cea a utilajelor sau a unei productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi problema insuficienţei de personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme trebuie, însă, relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie operate în aceeaşi fază.

Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de producţie, iar pe de altă parte veniturile din vânzări. Aceşti factori sunt condiţionaţi de analizele efectuate în faza preinvestiţională. Dacă analizele vor fi greşite, baza tehnico-economică a activităţi de producţie va fi pusă în primejdie, iar dacă neajunsurile se vor depista abia în etapa de exploatare, înlăturarea lor va fi foarte costisitoare şi anevoioasă.

Cele expuse anterior relevă importanţa fazei preinvestiţionale, care asigură fundamentul pentru celelalte etape.

În cazul efectuării unei analize preinvestiţionale nesatisfăcătoare, modificarea proiectului va prezenta pe plan tehnico-economic greutăţi considerabile, indiferent de modul în care a fost realizat şi cât de bine funcţionează.

Back to Top