Surse interne de finanţare a investiţiilor

Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a acesteia. Finanţarea investiţiilor are unconţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în cadrul finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor. Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului. În fapt, prin decizia de “ a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi resursele împrumutate sau atrase de finanţare. Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:

  • determinarea necesarului de finanţare;

  • stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului;

  • evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de balanţă programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a fi înfăptuite, şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial estedacă investitorul poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau din finanţare externă. Astfel, problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub două aspecte interdependente: după sursele şi metodele de finanţare. Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă. Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări. Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate din următoarele surse: Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de rezerve:

  • rezerve prevăzute de legislaţie;

  • rezerve prevăzute de statut;

  • alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor. Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora. Amortismentul este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării. Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj. Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea sunt alocate dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare. Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc. Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Avantajele sunt:

  • conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;

  • reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;

  • menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);

  • fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:

  • volumul limitat al resurselor financiare;

  • lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a pieţei investiţionale;

  • restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;

  • posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de resurse financiare la momentul potrivit;

  • acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea susţinerii unui proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie volumul minim al resurselor proprii.Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării. Această regulă este justificată din următoarele aspecte: 1. dacă proprietarul nu va contribui, în mod substanţial, cu capitalul său propriu în proiect, potenţialii investitori nu vor putea fi convinşi să-şi rişte banii. Un întreprinzător puţin angajat financiar într-o afacere nu prezintă garanţia că este suficient de motivat să lupte pentru succesul acesteia; 2. cu cât investiţia întreprinzătorului acoperă o parte mai mare din capitalul necesar afacerii, cu atât mai mari vor fi şi drepturile sale de control şi de proprietate asupra firmei; de asemenea, un număr mai mic de investitori va conduce la o parte mai mare, din profiturile realizate, ce va reveni proprietarului; 3. furnizarea de către întreprinzător a unui capital cu volum mic poate însemna că întregirea resurselor financiare, necesare pentru realizarea proiectului se va face prin credite şi împrumuturi cu sume mari; acest lucru va avea drept consecinţă directă - un calendar intens al rambursărilor cu efect nefavorabil asupra fluxului de trezorerie al proiectului.

Surse externe de finanţare a investiţiilor

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat. Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:

resurse atrase:

  • aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru creşterea capitalului;

  • aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

resurse împrumutate:

  • credite bancare;

  • împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;

  • împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;

  • finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;

  • subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;

  • împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;

  • resurse specifice de finanţare: leasingul , capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul etc.

Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii. Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci cînd îşi propun proiecte de mare anvergură. Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficienţa acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale. Datorită incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie, întreprinderile manifestă prudenţă (precauţie) în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporţie cât mai mică. Schema rambursării creditelor şi dobânzilor aferente acestora au o influenţă importantă asupra eficienţei proiectului investiţional. Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se găseşte o modalitate optimă de a organiza rambursarea creditelor după un grafic stabilit reieşind din disponibilul de mijloace băneşti. Experienţa internaţionale demonstrează că la finanţarea proiectelor noi ponderea creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesităţile financiare trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de valoare etc.). Crearea capitalului social prin emisiune de acţiuni devine la etapa actuală una dintre pârghiile importante de finanţare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin emisiunea de acţiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente. Deoarece resursele acţionarilor potenţiali pot fi investite şi în alte proiecte sau depuse la bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condiţiile când proiectul investiţional este destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acţionar reprezintă una din cele mai costisitoare surse de finanţare a investiţiilor.

Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care sunt relativ ieftine , însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv care oferă o garanţie suficientă pentru un astfel de angajament. Printre avantajele obligaţiunilor se pot menţiona: rata rentabilităţii aşteptată de deţinătorii obligaţiunilor, care este mai mică decât cea a acţiunilor comune şi plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanţării investiţiilor prin emisiunea de obligaţiuni se referă la riscul sporit, deoarece întreprinderea ar putea să nu facă faţă plăţilor dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv. O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul de stat , care reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru investiţiile din domeniile de importanţă naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea şi distribuţia energiei electrice, infrastructura etc. Finanţarea investiţiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale ţării, se realizează şi în domeniile: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică. Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecinţe importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanţarea operaţiei este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj, avioane, construcţii, terenuri etc.). Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi menţionate: posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic. Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de finanţare. Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiţia în companii a căror acţiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acţionari. Fondurile capitalului de risc oferă companiilor un mijloc de finanţare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acţiuni, într-o proporţie ce poate să varieze între 20% şi 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei. În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de finanţare se alocă ca şi capital acţionar, alta sub formă de credit investiţional. Investiţia este, de obicei, pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Fiind deţinător a unei cote părţi din companie sau a unui pachet de acţiuni, investitorul cu capital de risc va împărţi şi riscul aferent afacerii. Acest tip de finanţare se realizează după principiul distribuirii riscului între deţinătorii de capital. Având în vedere gradul înalt de risc aferent, investitorul îşi va manifesta interesul numai în cazul în care va fi convins ca există şanse reale de obţinere a unei rentabilităţi înalte a investiţiilor sale. Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul de a obţine un profit. Investiţiile străine pot avea următoarele forme:

  • împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;

  • investiţiile directe , care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă drepturi patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;

  • investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi din alte ţări. O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din fondurile internaţionale: IMF, EBRD, PHARE, etc.

Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în ţara noastră.

Metode de finanţare a investiţiilor

Metodele de finanţare a investiţiilor, spre deosebire de sursele de finanţare, reprezintă mecanismul de mobilizare, de monitoring al utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase. Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanţării pe termen lung a investiţiilor:

  • autofinanţarea,

  • finanţarea prin mecanismele pieţei de capital,

  • finanţarea prin mecanismele pieţei creditului,

  • finanţarea mixtă,

  • alte metode de finanţare.

Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile (investiţiile în imobilizări, rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung etc.) pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii. Aceasta constituie un mod de finanţare privilegiat în economia întreprinderii care este determinată de creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare. Autofinanţarea depinde de 2 factori:

  • excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de autofinanţarea;

  • cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende.

Autofinanţarea este cea mai răspândită formă de finanţare şi presupune ca întreprinderea să-şi asigure dezvoltarea prin forţe proprii, folosind drept surse o parte a profitului obţinut în exerciţiul expirat, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a imobilizărilor, cât şi creşterea activelor de exploatare.

Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită finanţare importantă. Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă sporită şi termene de realizare mici. Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite mai sus şi este cea mai răspândită metodă de finanţare. Utilizarea în anumite condiţii a acestor metode, trebuie să soluţioneze următoarele aspecte:

  • siguranţa finanţărilor în corespundere cu graficul de realizare a proiectului investiţional pe parcursul tuturor etapelor sale;

  • minimizarea costurilor investiţionale în limite rezonabile şi majorarea rentabilităţii capitalului propriu;

  • stabilitatea financiară a proiectului şi întreprinderii unde acesta se realizează.

Back to Top