Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată cu introducerea monedei se practică impozite în bani. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

  • Impozitul este o prelevare pecuniară , în virtutea autorităţilor statului de la particulari cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice.

  • Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.

Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

  • Legalitatea impozitelor . Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea respectivă la impozit.

  • Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării conform legilor în vigoare.

  • Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.

  • Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate ăi direct din partea statului, pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

Între impozite şi taxe există deosebiri.

Taxele reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de instituţii publice. Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice, reprezentând plata neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii de stat după principiul recompensei speciale.

Trăsăturile specifice ale taxelo r sunt:

  • Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.

  • Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unei instituţii de stat.

  • Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct şi imediat.

Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.

Dreptul de a institui un impozit sau o taxă îl are statul, care este exercitat de autoritatea publică – Parlamentul. Impozitele şi taxele locale sunt stabilite de organele administraţiei publice locale în baza legii “Cu privire la impozitele şi taxele locale” adoptată de parlament. Activitatea executivă în domeniul impozitelor revine guvernului, care o exercită prin intermediul aparatului fiscal.

Elementele impozitului

Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:

Obiectul impozitului , reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:

  • Venitul , care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;

  • Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;

  • Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;

  • Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:

  • în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element de calcul

  • în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de valoarea acesteea.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteea.

Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă impozitul ( căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării ( utilizării ) averii respective.

Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.

Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în cote procentuale.

  • Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură

  • Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi.

  • proporţională

  • progresivă

  • regresivă

Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare ca:

  • interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget

  • dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

  • Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale de populaţie.

  • Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.

  • Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.

  • Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

Metode de impunere

Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea tuturor categoriilor de contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea exactă a cuantumului acestuia. În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să îmbrace mai multe forme. Spre exemplu, agenţii economici, indetinfică singuri obiectul impozabil, evoluează baza de calcul şi determină sumele de plată la buget, în cazul TVA, accizului, impozitului pe venit, situaţii în care se poate considera că avem de-a face cu autoimpunere.

În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de două tipuri:

  • provizorie, care se efectuează în timpul anului

  • definitivă, care se efectuează la finele anului

Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului ( trimestrial sau lunar) şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.

În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:

  • parţială , impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil

  • globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură persoană.

În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:

  • individuală

  • colectivă

În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:

  • directă

  • indirectă ( sau forfetară)

După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:

  • fixe

  • procentuale

Impunerea în cote fixe

Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de măsură a impozitului. Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit bun, o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei autorizaţii.

De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a terenurilor, zona de fertilitate ş.a.

Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia personală a acestuia.

Exemplu:

Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5 ha si 15 ha. Cota stabilită este de 110 lei ha.

Impozitul de plată este:

pentru primul contribuabil 550 lei ( 5 ha *110 lei/ha )

pentru al doilea contribuabil 1650 lei ( 15 ha *110 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale.

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de calcul este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere procentuală:

  • proporţională

  • progresivă

  • regresivă

Impunerea in cote proporţionale este o manifestare directă a principiului egalităţii în faţa impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului ( valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea proporţională care şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală ( nu se i-a în consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă).

Exemplu:

Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei. Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 5 %.

Impozitul de plată este:

pentru primul contribuabil 1000*5% = 50 lei

pentru al doilea contribuabil 5000*5%=250 lei.

După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.

În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (18% pe venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte ( TVA, taxe vamale, taxe de timbru etc.)

Impunerea în cote progresive constă în aceea ,că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea în cote progresive cunoaşte două variante:

  • impunere în cote progresive simple ( globală )

  • impunere în cote progresive compuse ( pe tranşe )

Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote, care se stabilesc în depedenţă de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare. Suma impozitului poate fi determinată după următoarea formulă:

I = O * C , unde

I - impozitul calculat

O - mărimea obiectului impozabil

C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

Impunerea pe baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil ( lei )

Cota impozitului (%)

până la 1000 lei

-

de la 1001 lei până la 3000 lei

5

de la 3001 lei până la 5000lei

10

de la 5001 lei până la 10000 lei

15

de la 10001 lei până la 30000 lei

20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoană care obţine venit de 5000 lei va plăti statului un impozit de 500 lei ( 5000 * 10% ), iar o altă persoană, care are venit de 5001 lei va achita un impozit de 750,15 lei ( 5001 * 15% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit ce depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează statului un impozit cu 205,15 lei mai mult (750,15-500,0), rămânând cu un venit de 4250,85 lei după plata impozitului faţă de 4500 lei cu cît rămâne prima persoană.

Impunerea în cote progresive compuse ( pe tranşe ) are ca trăsătura divizarea materiei impozabile in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil. Impozitul se determină prin următoarea formulă:

I=Oi*Ci, unde

I - impozitul calculat

O - mărimea obiectului impozabil pentru tranşa respectivă

C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

i = 1 pînă la n , numărul tranşei de venit

Impunerea pe baza cotelor progresive compuse

Venit impozabil

Cota de impozit

Tranşa de venit asupra căreea se aplică cota

Impozitul plătit pentru fiecare tranşă

0 - 1000 lei

-

de la 1001-3000 lei

5

3000-1000=2000

100

de la 3001-5000 lei

10

5000-3000=2000

200

de la 5001-10000 lei

15

10000-5000=5000

750

de la 10001-30000 lei

20

30000-10000=20000

4000

În exemplul prezentat tranşa de până la 1000 lei reprezintă minimul neimpozabil, ceea ce înseamnă, că pentru toţi contribuabilii prima sută de lei nu este supusă impozitării. Şi dacă ne referim la exemplul precedent, insă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că persoana care are venit de 5000 lei plăteşte un impozit de 300 lei [(3000-1000)*5% + (5000-3000)*10%], iar persoana ce realizează venit de 5001 lei va plăti un impozit de 300,15lei [(3000-1000)*5% + (5000-3000)*10% + (5001-5000)*15%]

Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi nu întreaga sumă.

Impunerea regresiva ( degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti consideră, că acelaşi tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că suma impozitului achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite ale contribuabililor capătă un caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită un impozit mai mare.

Exemplu:

Doi contribuabili au venituri de 5000 lei si 20000 lei respectiv. Ambii au consumat în aceeaşi perioadă de timp aceleaşi produse alimentare in sumă de 3000 lei. TVA în preţul produselor constituie 500 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:

pentru primul contribuabil 10% =( 500 lei/5000 lei )*100%

pentru al doilea contribuabil 2,5 %=(500 lei/20000 lei)*100%

Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv, care înseamnă un procent mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un venit mai mic.

Exemplu:

Tranşele de venit

Cotele impozitului

Până la 10000 lei

15

De la 10000 până la 30000 lei

13

De la 30000 până la 100000lei

11

De la 100000 până la 500000 lei

10

Impunerea regresivă , în cazul impozitelor directe ( pe venit sau pe avere) se practică dacă se urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul economic o funcţie dinamizatoare.

Metode de evaluare a obiectului impozabil

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţii succesive constând în stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului. Acţiunea de aşezare a impozitului începe cu stabilirea obiectului impozabil, care presupune constatarea şi evaluarea materiei impozabile.

Constatarea existenţei materiei impozabile se efectuează de către serviciul fiscal. După aceasta se trece la evaluarea ei care se poate realiza prin două metode:

  • metoda evaluării indirecte ( pe bază de prezumţii )

  • metoda evaluării directe (pe bază de probe)

Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante:

  • evaluarea pe baza indicilor exteriori ale obiectului impozabil este specifică impozitelor de tip real, permiţând stabilirea doar cu aproximaţie a valorii obiectului supus impunerii (pământ, clădiri, ş.a.) Această metodă nu ţine seama de situaţia persoanei care deţine obiectul impozabil, ceea ce duce la o impunere inechitabilă, dar prezintă avantajul că este simplă şi puţin costisitoare.

  • evaluarea forfetară , constă in aceea, că organele fiscale cu acordul subiectului impozitului atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără ca vre-o una din părţi sa aibă pretenţii la exactitatea obiectului impozabil.

  • evaluarea adminisrativă constă în stabilirea valorii materiei impozabile de către organele fiscale pe baza elementelor de care dispun. Dacă subiectul impunerii nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil astfel stabilită este obligat să facă dovadă afirmaţiilor sale.

Evaluarea directă a materiei impozabile se poate efectua prin două variante:

  • evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se utilizează în situaţia când terţa persoană are cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil. Terţa persoană este obligată să prezinte organului fiscal o declaraţie scrisă în acest sens. Astfel, agenţii economici declară salariile pe care le plătesc şi impozitele reţinute. Această evaluare prezintă avantajul, că elimină ,în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, deoarece terţa persoană care declară venitul nu este cointeresată să ascundă adevărul. Însă aplicabilitatea acestei evaluări este limitată, neputând fi folosită decât in cazul unor anumitor venituri.

  • evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului. În vederea impunerii subiectul este obligat să ţină o anumită evidenţă contabilă, să întocmească bilanţ fiscal, să prezinte o declaraţie cu privire la venitul şi averea sa, pe baza căreea organele fiscale evoluează materia impozabilă. Evoluarea in acest mod are dezavantajul, că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi însemnate din materia impozabilă.

Modalităţi de percepere a impozitelor

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere (percepere) a impozitelor. Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili ăi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.

Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.

Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.

În practica fiscală sau utilizat mai multe metode percepere a impozitelor:

  • Strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii şi vărsarea lor la tezaurul public.

  • Încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari, caz în care o persoană particulară avansa o sumă de bani statului, care se estima că se va încasa de pe un anumit teritoriu, pe care urma să o recupereze din încasările făcute de la contribuabili.

  • Perceperea impozitelor de către organele specializate ale aparatului de stat (fiscul), care se utilizează şi în prezent.

În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode:

  • încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili , care cunoaşte la rândul său două variante:

  • când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.

  • când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz în care spunem că impozitul este portabil.

  • metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată. Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător calculează şi virează la buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.

  • stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se efectueze de o terţă persoană. În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.

  • aplicarea timbrelor fiscale . Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.

În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de control fiscal se implică postfactum, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.

Incasarea forţată a impozitrlor. Se utilizează în cazurile cînd contribuabilii au obligaţiuni faţă de bugetele de toate nivelele cu termenul expirat de stingere pe o perioadă mai îndelungată. Încasarea forţată se execută prin:

  • sustragerea banilor din conturile curente ale contribuabilului

  • ridicarea numerarului din casierie agentului economic

  • sechestrarea patrimoniului şi vînzarea lui la licitaţie.

Back to Top