Vom prezenta romantismul economic, anarhismul şi socialismul de stat. Cel dintâi exponent important al romantismului economic este gânditorul social elveţian J.Ch.I.Sismonde de Sismondi (1773-1842). El este autorul unei opere întinse, din care menţionăm: Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia (1819) şi Studii de economie politică (1838).

 

La începuturile activităţii ştiinţifice, Sismondi a fost adeptul liberalismului clasic, care reprezenta, după propria sa apreciere, gândirea economică ortodoxă în Europa apuseană a timpului. Ulterior, el a evoluat ca gânditor heterodox în raport cu aceasta, exprimând puncte de vedere critice la adresa ideilor atât ale lui A.Smith, cât şi ale unor autori din generaţia sa, cum erau J.B.Say şi T.R.Malthus.

 

Sismondi a manifestat preocupări privind obiectul şi metoda ştiinţei economice. Economia politică, nota el, ar trebui să se ocupe în primul rând cu problematica bunăstării oamenilor. Înfăptuirea acesteia era împiedicată, în optica sa, de proletarizarea şi pauperizarea unor categorii sociale, ca şi de concurenţa acerbă dintre întreprinzători. Pentru soluţionarea sau, cel puţin, atenuarea dezechilibrelor menţionate, el recomanda intervenţia constantă a statului în viaţa economică.

Sismondi contesta atât existenţa legilor naturale, obiective, care ar guverna viaţa economică şi socială, cât şi capacitatea de analiză a procesului economic prin metodele abstractizării şi generalizării. Pentru înţelegerea dinamicii economice, aprecia el, economiştii ar trebui să studieze cadrul istoric al dezvoltării economiei de piaţă şi să adopte măsuri adecvate situaţiei din fiecare ţară.

Pentru explicarea fenomenelor de criză şidezechilibru din economia de piaţă, Sismondi a elaborat o teorie a pieţelor, opusă celei formulate de J.B.Say. În opinia lui, în economia de piaţă avea loc reducerea puterii de cumpărare a micilor producători şi a muncitorilor, datorată diminuării pe termen lung a veniturilor acestora.

În aceste condiţii, se manifesta tendinţa de rămânere în urmă a cererii de mărfuri faţă de ofertă, ceea ce genera crize de subconsum. De aici, Sismondi desprindea două concluzii:

  1. dezvoltarea economiei de piaţă putea avea loc numai în condiţiile menţinerii unui sector economic nonmarfar, care funcţiona ca supapă de reechilibrare a raportului dintre cerere şi ofertă;
  2. pe măsura extinderii relaţiilor de piaţă în întreaga economie, crizele de subconsum urmau să se agraveze, transformându-se într-o criză generalizată, care ar declanşa crahul automat al capitalismului.

Pentru preîntâmpinarea acestei situaţii, el preconiza revenirea la forme de organizare economică istoriceşte depăşite, cum erau atelierele meşteşugăreşti şi mica producţie agricolă.

Analiza întreprinsă de Sismondi ignora atât importanţa consumului productiv şi a acumulării de capital pentru extinderea capacităţii de absorbţie a pieţii, cât şi posibilităţile economiei de piaţă de adaptare la diverse situaţii. Privită în ansamblu, concepţia sa avea să influenţeze, în special, pe unii gânditori heterodocşi şi radicali din secolul al XX-lea.

În opera lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) se întâlnesc idei ale romantismului economic, ale socialismului asociaţionist şi ale anarhismului.

Proudhon critica vehement atât proprietatea privată, pe care o califica drept un "furt", cât şi instituţiile publice, cum erau statul şi biserica. El considera că muncitorii şi micii producători erau exploataţi prin intermediul dobânzii percepute de deţinătorii de capital şi de intermediarii din sfera comerţului.

Proiectul său social-economic avea în vedere constituirea unei societăţi mutualiste, bazate pe solidaritatea reciprocă, mutuală dintre producători. În esenţă, el preconiza descentralizarea producţiei şi organizarea ei de către muncitori şi micii producători. Pentru obţinerea de credite în condiţii avantajoase, urma să se înfiinţeze o bancă populară, care să asigure finanţarea permanentă a activităţilor economice.

Reflecţiile lui Proudhon cuprind numeroase neclarităţi şi erori, motiv pentru care sunt considerate simple deziderate social-romantice.

Socialismul de stat s-a dezvoltat la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la confluenţa dintre ideile socialismului asociaţionist, ale protecţionismului şi ale şcolii istorice germane. Principalul reprezentant al acestui curent, J.K.Rodbertus Jagetzow, considera că statul ar trebui să adopte o atitudine paternalistă în raporturile sale cu cetăţenii şi să soluţioneze revendicările social-economice ale acestora

Back to Top