Contractul de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă contractul cel mai des utilizat în afaceri. Marea majoritate a activităţilor de întreprinzător se află în strânsă legătură cu contractul de vânzare-cumpărare. Astfel:

  • realizarea circulaţiei mărfurilor se efectuează pe calea unei vânzări-cumpărări comerciale;

  • întreprinderile de transport fac posibilă tocmai această circulaţie, după ce în prealabil a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare;

  • întreprinderile de asigurare garantează o realizare a echivalentului mărfurilor vândute, dacă au fost distruse în caz de forţă majoră;

  • întreprinderile de bancă finanţează prin intermediul de credit schimbul, punând la dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului sau vânzătorului.

Contractul de vânzare-cumpărare are o largă răspândire şi prezintă interes aproape în toate domeniile. Cum activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci şi prin intermediari, contractul de vânzare-cumpărare comercială reprezintă actul juridic cel mai frecvent întâlnit, ca obiect al contractelor de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision şi contractul de consignaţie.

Ceea ce îi conferă vânzării comerciale un caracter particular sunt elementele de ordin economic, care se răsfrâng într-un set de dispoziţii speciale, întrucât vânzarea-cumpărarea comercială constituie o verigă a producţiei şi schimbului de mărfuri fabricate, în drumul lor de la producător la consumator şi chiar în cadrul producţiei însăşi (procesul de aprovizionare). Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-adevăr, în ambele cazuri este vorba de un contract, prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru în schimbul unei preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcţia economică a contractului, şi anume interpunerea în schimb a bunului. Această funcţie conferă vânzării-cumpărării un caracter comercial.

Într-adevăr, cumpărătorul comercial cumpără mărfurile pentru a le revinde consumatorilor sau altor intermediari în procesul de schimb, sau industriaşilor pentru a le supune unor transformări în noi produse.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare se încheie între participanţii circuitului civil pentru satisfacerea necesităţilor personale, vânzarea-cumpărarea comercială se încheie în vederea exercitării activităţii de întreprinzător a participanţilor (întreprinzătorilor) la circuitul comercial.

La momentul actual, Republica Moldova nu dispune de un Cod comercial, care ar evidenţia caracterele speciale ale contractului de vânzare-cumpărare comercială, de aceea este util a utiliza noţiunea dată de Codul civil al Republicii Moldova. Conform art. 753 al acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietatea celelalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă se preia bunurile şi să plătească preţul convenit.

Din definiţia dată rezultă şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercial: caracterul sinalagmatic, cu titlul oneros, consensual, comutativ şi translativ de proprietate.

Caracterul sinalagmatic presupune că contractul generează obligaţii în sarcina ambelor părţi, obligaţii ce sunt corelative: vânzătorul are obligaţia să transmită proprietatea bunului şi dreptul să primească preţul, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul şi dreptul de a primi bunul.

Contractul este cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că ambele părţi urmăresc obţinerea unor foloase patrimoniale.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, deoarece ambele părţi cunosc existenţa şi extinderea obligaţiilor, pe care le au încă din momentul încheierii contractului.

Contractul de vânzare-cumpărare este consensual, fiind încheiat în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. Aceasta presupune faptul că, odată fiind realizat acordul de voinţă a părţilor contractante, paralel cu predarea bunurilor, are loc şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Conform art. 321 al Codului civil al Republicii Moldova, dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazurile bunurilor imobile, dreptul de proprietate trece la cumpărător din momentul înscrierii acesteia în registrul bunurilor imobile.

Riscul peirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vânzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului.

Caracteristic contractului de vânzare-cumpărare comercială este transportarea bunului de la vânzător la cumpărător. În această situaţie, legea permite părţilor să stabilească prin acordul lor de voinţă locul predării bunului către cărăuş şi, respectiv, momentul transferului riscului către cumpărător. În acest caz, riscul trece la cumpărător, după remiterea bunului cărăuşului, în locul stabilit de contract.

Dacă părţile contractante nu decid asupra locului predării bunului, riscul va fi transferat cumpărătorului în momentul transmiterii bunului primului cărăuş pentru transportare.

În cazul vânzării bunului pe parcurs (în special, prin transmiterea conosamentului sau unui alt act de dispoziţie asupra bunului), riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului, dacă acesta nu prevede altceva. Dacă contractul va fi încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să n-o cunoască la încheierea contractului, rămân ale vânzătorului. În situaţia vânzării bunurilor determinate generic, riscul trece la cumpărător numai după individualizarea bunurilor. Individualizarea se face prin predarea bunului vândut cumpărătorului, dar nu se confundă cu aceasta, deoarece individualizarea presupune şi alte metode care asigură identificarea bunului, cum este etichitarea coletelor, numărarea, cântărirea etc.

Condiţiile de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare comercială trebuie să îndeplinească anumite condiţii: consimţimântul, capacitatea, obiectul, cauza, forma.

Consimţământul presupune manifestarea exterioară de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic.

Condiţiile în care trebuie să se manifeste voinţa părţilor pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru oricare contract, ceea ce scuteşte de analiza lor.

Capacitatea juridică civilă este una din condiţiile esenţiale stipulate de lege pentru valabilitatea oricărui contract. Prin ea se înţelege aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect al raporturilor juridice civile şi de a încheia acte juridice civile, urmărind scopul de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile.

Cauza constituie, de asemenea, o condiţie esenţială a contractului de vânzare-cumpărare comercială. Conform art. 207, alin. 1, Codul civil, actul juridic încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect. Pornind de la prevederile legale, cauza trebuie să corespundă următoarelor condiţii, şi anume: să existe; să fie reală; să fie licită.

Potrivit regulilor generale, contractul de vânzare-cumpărare comercială se încheie în formă scrisă. În cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială constituie bunuri imobile, el urmează să fie înregistrat în modul stabilit de lege.

Părţile contractului de vânzare – cumpărare comercială sunt vânzătorul şi cumpărătorul. În calitate de părţi ale contractului apar de cele mai dese ori persoanele fizice şi juridice, care practică activitatea de întreprinzător . Părţile trebuie să întrunească unele cerinţe legale, şi anume să aibă capacitatea de a contracta, să fie titulari ai dreptului de proprietate sau ai unui drept real în privinţa bunului. Capacitatea de a contracta este partea componentă a capacităţii juridice, civile, constând în aptitudinea persoanei de a încheia personal sau prin reprezentant contracte civile. În materia vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regulă, iar incapacitatea – strictă interpretare, operând numai în cazurile prevăzute de lege. Există incapacităţi speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în general, şi interdicţii speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială. Incapacităţile speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, instituite de Codul civil în scopul protejării unor interese, sunt de fapt interdicţii sau prohibiţii de a vinde ori de a cumpăra. De exemplu: interdicţie de încheiere a contractului între tutore, curator, soţul şi rudele acestora până la gradul IV, cu minorul aflat sub tutelă sau curatelă, al. 3, art. 43, Codul civil al R.M.; interdicţia cumpărării de către mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciţi să le vândă (art. 251, Cod civil al RM); interdicţia cumpărării drepturilor litigioase adresate judecătorilor, avocaţilor, notarilor, procurorilor, executorilor judecătoreşti (art. 801, Codul civil al RM).

Potrivit regulii generale, vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului sau să deţină un drept real, care permite înstrăinarea lui. Astfel de împuterniciri au titularii dreptului de gestiune economică (întreprinderile de stat şi cele municipale), care au dreptul de a dispune de bunurile atribuite în limitele stabilite de lege. În unele cazuri, calitatea de vânzător, conform legii, o pot avea şi alte persoane decât titularii dreptului de proprietate, de exemplu, în cazul vânzării unui bun în temeiul unui contract de comision, calitatea de vânzător o are nu proprietarul, ci comisionarul. Managerul fiduciar, de asemenea, are dreptul să încheie contracte de vânzare-cumpărare din nume propriu în privinţa patrimoniului pe care l-a primit în administrarea fiduciară.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială nu poate fi decât un bun mobil corporal sau incorporal, lucruri prezente şi viitoare, lucruri determinate sau determinabile. Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a fi considerat obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se afle în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor; să fie determinat sau determinabil; să fie proprietatea vânzătorului.

Bunul în circuitul civil

Nu pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare bunurile inalienabile, care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale (bunurile – proprietate exclusivă a statului).

Potrivit art. 127 al Constituţiei Republicii Moldova, sunt excluse din circuitul civil bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, care sunt în proprietatea exclusivă al statului. În schimb, bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, putând fi înstrăinate în mod liber, dacă legea specială nu prevede altceva.

Pentru unele categorii de bunuri aflate în circuitul civil (armele, muniţiile), din motive de ordine publică, legea prevede că acestea pot fi vândute sau cumpărate cu respectarea unor condiţii prevăzute de lege.

Existenţa bunului

Pentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, bunul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. În cazul în care bunul nu există şi nu poate exista în viitor, obiectul vânzării este imposibil şi contractul este lovit de nulitate.

În materie comercială, contractele se încheie, în multe cazuri, mai înainte ca bunul vândut să existe (el abia urmând a fi fabricat, recoltat).

Bunul să fie determinat sau determinabil

Această condiţie priveşte stabilirea în contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligaţiei vânzătorului, indiferent de natura bunului. Bunul este determinat în cazul în care în contract au fost prevăzute elementele care permit stabilirea bunului chiar în momentul contractului. În contract se precizează elementele care individualizează lucrul sau care arată genul, cantitatea şi calitatea bunului. Bunul este determinabil, când în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor bunul care face obiectul obligaţii vânzătorului (de exemplu, cantitatea unui produs ce va recolta de pe terenul vânzătorului).

Preţul

Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să cadă de acord nu numai asupra bunului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei cumpărătorului (fiind suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul bunului). Pentru validarea contractului de vânzare-cumpărare se cere ca preţul să îndeplinească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real.

Preţul să fie stabilit în bani .

Stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare. Dacă preţul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt bun sau prestaţie, contractul încheiat nu este contract de vânzare-cumpărare, ci este un contract de schimb.

Preţul să fi determinat sau determinabil .

Această condiţie se referă la stabilirea prin contract a elementelor, care permit concretizarea obiectului, obligaţia cumpărătorului.

Preţul este determinat, când în contract s-a precizat la concret suma de bani datorată pentru bunul vândut.

Preţul este determinabil, în cazul în care în contract s-a prevăzut anumite elemente, cu ajutorul cărora se va stabili în viitor cuantumul preţului.

Legislaţia în vigoare, şi anume art. 756, Codul civil al R.M., prevede modalitatea de determinare a preţului în cazul în care în contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între comercianţi, preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite determinarea lui. Astfel, se va considera că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care contracte similare nu există, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tăcit la un preţ practicat la data predării bunurilor.

Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare comercială

Obligaţiile vânzătorului

Obligaţia vânzătorului de a transmite bunul. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. În temeiul contractului încheiat, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite de la vânzător la cumpărător. Această obligaţie de bază a vânzătorului rezultă din definiţia legală a contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută în Codul civil al R.M.

Obligaţia de predare a bunurilor este aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe şi determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare. Respectiva obligaţie include un şir de condiţii, şi anume:

  • predarea în termen a bunului împreună cu documentele de însoţire a acestuia;

  • obligaţia de expediere a bunului;

  • obligaţia de a transmite bunurile fără vicii;

  • obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii;

  • obligaţia de a transmite bunul în cantitatea stabilită în contract;

  • obligaţia de a transmite bunul, cu respectarea condiţiilor cu privire la asortiment, completivitate, garnitură sau ambalaj;

  • obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut.

Obligaţia de predare în termen a bunului împreună cu documentele de însoţire a acestuia

Bunul vândut trebuie predat la termenul convenit de către părţile contractante. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare comercială nu s-a stabilit termenul predării bunului, vânzătorul trebuie să predea bunul. Vânzătorul trebuie să predea bunul la data care poate fi dedusă din contract. Dacă părţile nu au convenit în contract asupra termenului de predare a bunului şi dacă acesta nu poate fi dedus din contract, vânzătorul trebuie să predea bunul într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului. Predarea bunului, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială, poate fi o predare reală sau una simbolică. Predarea reală se efectuează prin transferarea posesiei materiale a bunului. Predarea consensuală are loc în acele cazuri, în care predarea materială nu poate interveni. Este cazul fructelor neculese sau atunci când cumpărătorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit, sechestru. Odată cu predarea bunurilor, vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la bun, cum ar fi: documentele necesare pentru plata bunului (facturi); documentele de transport (scrisoare de trăsură); certificat de calitate; poliţă de asigurare; documentaţie tehnică (scheme, instrucţiuni). Lista documentelor referitoare la bun, de cele mai dese ori, este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare cu clauze de executare strict la data stabilită. Conform art. 757 al Codului civil al R.M., contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat de clauze de executare strict la data stabilită, dacă din contract rezultă clar că la încălcarea acestui termen cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului. În prezenţa acestui contract, vânzătorul nu poate executa contractul înainte de termen sau după expirarea lui, fără acordul cumpărătorului, deoarece acesta este esenţial în acest contract (de exemplu: realizarea cozonacilor în perioada sărbătorilor de Paşti)

Obligaţia de expediere a bunului.

Dacă în contractul de vânzare-cumpărare a fost prevăzut expedierea bunului de către vânzător către cumpărător, atunci vânzătorul trebuie să încheie contractele necesare, pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

Obligaţia de a transmite bunuri fără vicii.

Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Drept vicii materiale pot servi situaţia în care bunul ce urmează a fi predat este înlocuit cu altul sau este predat într-o cantitate mai mică decât cea convenită. Este fără vicii materiale, bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. Conform art. 764, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002, vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a consimţit să încheie contractul, cunoscând drepturile terţului asupra bunului. În acest caz, se are în vedere situaţia în care bunurile vândute anterior au fost gajate, date în locaţiune ori când asupra lor s-a instituit un drept de servitute. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent.

Obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii.

Conform art. 766, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002, dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să atragă în calitate de copârât pe vânzător şi poate opune terţului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune vânzătorului. Neatragerea vânzătorului în calitate de copârât îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de cumpărător, dacă va dovedi ca atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului.

Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra bunului total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Vânzătorul răspunde pentru evicţiune, dacă sunt îndeplinite comutativ următoarele condiţii: fapta unei terţe persoanei să fie o tulburare de drept; cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării sau să nu fie cunoscută de cumpărător .

Fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept .

Există tulburare de drept ori de câte ori terţa persoană revendică de la cumpărător bunul vândut considerând că are un drept legitim asupra lui. Dacă există tulburare de facto, vânzătorul nu va răspunde. Terţa persoana poate invoca că are dreptul asupra bunului vândut, fie un drept real (respectiv drept de proprietate, uzufruct, servitute), fie un drept de creanţă (de exemplu: în cazul locaţiunii). Dacă tulburarea de drept provine chiar de la vânzător garanţia pentru evicţiune nu ajunge niciodată să funcţioneze, întrucât juridic nu este posibil ca acela chemat să garanteze pentru evicţiune, tot el să ajungă şi să evingă vreodată; într-adevăr, atunci când vânzătorul tinde a evinge, cumpărătorul trebuie să invoce excepţia de garanţie, paralizându-i astfel acţiunea. În orice caz, garanţia pentru evicţiune nu funcţionează, dacă tulburarea este numai eventuală, şi nu actuală.

Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării .

Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător, dacă evicţiunea are o cauză anterioară vânzării. Dacă cauza evicţiunii este ulterioară, cumpărătorul, în calitate de proprietar, se poate apăra singur, cu excepţia cazului când evicţiunea ulterioară provine din fapta proprie a vânzătorului (de exemplu, vânzătorul vinde a doua oară acelaşi bun unei alte persoane).

Cauza evicţiunii să nu fie cunoscută de cumpărător .

Dacă cumpărătorul a cunoscut că bunul procurat este grevat cu drepturi ale terţelor persoane, atunci vânzătorul nu va răspunde pentru evicţiune. În situaţia dată, cumpărătorul a luat cunoştinţă cu pericolul evicţiunii, ceea ce presupune că el a acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului nu se pune. Sarcina probei aparţine vânzătorului.

Evicţiunea poate fi totală sau parţială. În cazul evicţiunii totale, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului preţul primit de la acesta, chiar dacă valoarea bunului s-a micşorat în urma cazului fortuit sau din vina cumpărătorului. Dacă evicţiunea este parţială, cumpărătorul pierde o fracţiune din bunul cumpărat sau o cotă ideală din dreptul de proprietate. În cazul în care intervine evicţiunea parţială, cumpărătorul are dreptul de a alege, care constă fie în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, fie în menţinerea contractului, dar cu obligarea vânzătorului la plata de despăgubiri.

Obligaţia de a transmite bunul în cantitatea stabilită în contract.

Vânzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vânzare-cumpărare comercială. Cumpărătorul este în drept să refuze recepţionarea bunului, dacă vânzătorul predă o cantitate mai mică decât cea prevăzută în contract. Dacă cumpărătorul va accepta primirea bunului în cantitate mai mică, el va plăti proporţional cu preţul contractual. În situaţia în care cumpărătorului i se predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, el este în drept să o preia într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract sau să preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vânzătorului.

Dacă în contractul de vânzare comercială nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia de către părţile contractante, contractul este nul.

Obligaţia de a transmite bunul, cu respectarea condiţiilor cu privire la asortiment, completivitate, garnitură sau ambalaj.

Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că vânzătorul este obligat să transmită bunul în asortimentul stipulat în contract, iar în lipsa lui – în asortimentul ce corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să refuze executarea lui. În cazul predării bunurilor într-un asortiment care nu corespunde contractului, cumpărătorul este în drept să nu le primească şi să nu plătească preţul, iar dacă acesta este plătit, să ceară restituirea sumei plătite. Dacă cumpărătorul primeşte bunuri nestipulate în contract, atunci va achita costul lor, la preţul convenit cu vânzătorul.

Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunul, conform contractului de vânzare-cumpărare, în completivitatea asortimentului. Dacă completivitatea asortimentului în contractul de vânzare-cumpărare nu este stabilită, atunci vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau de alte cerinţe înaintate tradiţional. Prin completivitatea bunului înţelegem totalitatea detaliilor, pieselor şi altor elemente separate, componente ale bunului, care formează un tot întreg utilizat după destinaţia unică.

Dacă vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură completă, obligaţia se va considera executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură. Dacă garnitura este incompletă, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor într-un termen rezonabil sau reducerea termenului de cumpărare. Nerespectarea termenului rezonabil, înaintat de cumpărător, privind completarea bunurilor îi acordă ultimului dreptul la schimbarea bunurilor incomplete pe bunuri complete sau la restituirea sumelor plătite pentru bun.

O altă obligaţie a vânzătorului este de a preda cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor care după caracterul lor nu necesită ambalarea. Dacă contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în cazul lipsei de uzanţe, urmează să fie ambalate într-un ambalaj care să asigure integritatea lor, în condiţii obişnuite de păstrare şi transportare. Nerespectarea condiţiei de ambalare îi acordă cumpărătorului dreptul de a cere ambalarea bunului de către vânzător, dacă din esenţa obligaţiei sau caracterul bunului nu rezultă altfel.

Obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut.

Dacă cumpărătorul întârzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul atunci când plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul este în drept să ia măsuri în funcţie de împrejurări, pentru a conserva bunul aflat în posesiunea sa sau sub controlul său. El este îndreptăţit să reţină bunurile atâta timp până când va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile. Bunurile susceptibile de pieire, alterare sau deteriorare rapidă pot fi vândute de către vânzător, urmând să remită celeilalte părţi suma încasată, având dreptul de a reţine cheltuieli rezonabile pentru conservare şi vânzare.

Obligaţiile cumpărătorului .

Contractul de vânzare-cumpărare, fiind un contract bilateral, generează obligaţii şi în sarcina cumpărătorului. Principalele obliga ţii ale cumpărătorului sunt următoarele: de plată a preţului; de primire a bunului cumpărat şi de verificare a calităţii acestuia şi de suportare a cheltuielilor vânzării .

Obligaţia de plată a preţului .

Plata preţului se face la locul şi momentul în care se face predarea bunului, dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut altfel. Preţul bunului este stipulat în contractul de vânzare-cumpărare; dacă preţul nu este indicat în contract, se consideră că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit, în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi bunuri, în împrejurări comparabile. Plata preţului se face integral, potrivit principiului indivizibilităţii plăţii.

Plata preţului se poate face în rate, dar în acest caz aceasta este o prestaţie unică, plata în rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vânzare succesivă. Astfel, termenul de prescripţie pentru plata preţului începe de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior. Cumpărătorul poate face plata şi anticipat. Dacă cumpărătorul nu plăteşte, atunci vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei, ceea ce este întotdeauna posibilă, deoarece are ca obiect o sumă de bani sau rezilierea contractului.

Preluarea bunului cumpărat şi verificarea calităţii acestuia.

Pe lângă obligaţia de a plăti preţul, cumpărătorul are şi obligaţia de a lua în primire bunul vândut. Această obligaţie este corelată cu obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Anume prin neexecutarea acestor două obligaţii, de a preda şi de a lua în primire bunul, se asigură realizarea uneia dintre finalităţile contractului, şi anume acea de punere a bunului în stăpânirea de drept şi de fapt a cumpărătorului. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu-a fost stabilit un termen de către părţi, preluarea bunului se face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.

Cumpărătorul trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările. Cumpărătorul va efectua verificarea bunului conform cantităţii şi calităţii de sine stătător. Verificarea se va efectua în conformitate cu datele indicate în marcaj, în documentele de însoţire şi cele de transport, care confirmă cantitatea şi calitatea mărfii livrate conform condiţiilor contractului. În cazul depistării unor vicii, cumpărătorul este obligat să-l informeze neîntârziat pe vânzător, pentru ca reprezentatul acestuia să participe la întocmirea actului bilateral. Cumpărătorul poate efectua constatarea existenţei viciului unilateral, dacă vânzătorul a consfinţit acest fapt. Este posibilă efectuarea verificării cantităţii bunului cu participarea unui expert al unei organizaţii specializate în acest domeniu sau a unui organ al controlului de stat, dacă la solicitarea cumpărătorului, reprezentantul vânzătorului în termenele stabilite nu se va prezenta.

Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul, dacă nu va comunica vânzătorului într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul şi tipul lui, cu excepţia cazului în care vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul.

Părţile pot stabili prin contract un termen în care cumpărătorul trebuie să-l informeze despre viciile constatate. Dacă cumpărătorul a primit bunurile, dar din motive obiective (descoperirea unui viciu, necorespunderea calităţii etc.) doreşte să le restituie, el are obligaţia de a conserva bunurile. Cumpărătorul este îndreptăţit să reţină bunul până la momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile, în legătură cu conservarea lui.

Plata cheltuielilor de vânzare.

Conform art.754 al Codului Civil al R.M., nr. 1107/2002, cumpărătorul este obligat să suporte toate cheltuielile legate de primirea şi transportarea bunului mobil din locul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în alt loc, dacă contractul nu prevede altfel. Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede, de asemenea, că în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înscrierii în registrul public respectiv şi al transferului proprietăţii.

Contractul de mandat comercial

Orice activitate comercială presupune existenţa şi desfăşurarea unor activităţi auxiliare, care implică participarea la viaţa comercială şi a altor persoane, în afară de titularul comerţului, persoane cu care acesta intră în diferite raporturi juridice de specialitate.

Categoriile de persoane care participă ca auxiliari la activitatea societăţilor comerciale pot fi grupate în 3 categorii:

  • salariaţii (muncitorii, funcţionarii etc., care sunt legaţi de patron printr-un contract de muncă sau prestări de servicii);

  • persoanele care au ca atribuţii situaţii independente de intermediere, cum sunt comisionarii sau mandatarii fără reprezentare;

  • auxiliarii, legaţi de patronul comerciant cu societatea comercială printr-un contract de mandat cu sau fără reprezentare, deseori combinat cu un contract de prestări servicii;

Având în vedere rolul important al acestor auxiliari, Codul civil al R.M. reglementează activitatea acestora.

Conform art. 1030, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta prin acceptarea mandatului se obligă să acţioneze în numele şi pe contul mandantului. Ca structură mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, dar mandatul comercial are o funcţie deosebită – de a mijloci afacerile comerciale, ceea ce reclamă existenţa unor norme specifice, care să facă mandatul apt exigenţelor activităţii comerciale. Contractul de mandat comercial este un contract consensual, sinalagmatic şi cu titlul oneros. Contractul de mandat comercial dispune de unele particularităţi, care îl deosebesc de mandat civil, şi anume:

  • mandatul comercial este un contract cu titlul oneros, pe când cel civil se prezumă a fi gratuit;

  • mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice comerciale, care sunt de întreprinzător pentru mandant;

  • mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi independenţă şi puteri mai mari decât un mandat civil, de exemplu – mandatarul poate îndeplini toate operaţiunile necesare comerţului.

Părţile contractului de mandat sunt mandantul şi mandatarul . Codul civil al R.M., nr. 1107/2002 prevede mandatul profesional (mandatul comercial), care este cu titlul oneros. În calitate de mandatari profesionali pot apărea persoanele fizice sau juridice speciale, activitatea de reprezentare la încheierea de acte juridice care constituie îndeletnicirea acestora.

Mandatarul profesionist trebuie să dispună de documente, care oferă dreptul de a participa la raporturi juridice cu terţii, într-o atare calitate. Pentru a fi valabil, contractul de mandat trebuie să răspundă următoarelor condiţii: consimţământul, capacitatea şi cauza.

Contractul de mandat comercial generează anumite obligaţii şi drepturi în sarcina părţilor contractante.

Mandatarul este obligat: să execute mandatul (adică să încheie actele juridice cu care a fost împuternicit de mandant); să acţioneze în interesul mandantului cu prudenţă şi diligenţă, să execute personal mandatul, dacă nu i se permite transmiterea mandatului către un terţ; să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul împuternicirea în temeiul căreia acţionează; să remită necondiţionat mandantului tot ce a primit de la acesta în vederea executării mandatului şi nu a utilizat în acest scop; să nu divulge informaţia care i-a devenit cunoscută în cadrul activităţii sale, dacă mandantul are un interes justificat în păstrarea secretului; să înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului.

Pe lângă obligaţii, mandatarul dispune de următoarele drepturi: să transmită executarea mandatului către un terţ, în cazul în care o cer interesele mandatului; să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului.

Obligaţiile mandantului sunt următoarele: să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele pentru executarea mandatului; să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului; la cererea mandatarului, să plătească un avans pentru cheltuielile necesare executării mandatului; să plătească şi să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului; să repare prejudiciul produs fără vina sa, pe care mandatarul l-a suferit în executarea mandatului, dacă acesta este rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuală.

Prin executarea mandatului se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţi. Mandatul comercial poate înceta prin revocarea mandatarului de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin decesul mandatarului, prin insolvabilitatea mandantului sau mandatarului.

Contractul de franchising

Contractul de franchising constă în acordarea de către un comerciant-producător (franchiser) a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii, precum şi de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa sa unui comerciant (franchisee), în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică numită franchisee.

Contractul de franchising este o metodă de a realiza afaceri (producere sau comercializare într-un anumit teritoriu) de mărfuri sau servicii lansate anterior cu succes în alte zone. Franchising-ul are ca obiect acordarea unei concesiuni, prin care franchisee-ul primeşte de la franchiser dreptul de a se angaja în producerea, ofertarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii conform unui anumit plan general de marketing elaborat de franchiser. Franchising-ul reprezintă o totalitate de raporturi de arendă, leasing, vânzare-cumpărare, antrepriză, de reprezentanţă, o întreprindere mixtă, o întreprindere cu investiţii străină.

La momentul actual contractul de franchising este una din cele mai moderne metode contemporane de a face afaceri pe baza colaborării permanente dintre deţinătorul de licenţă sau depozitarul unei experienţe avansate într-un domeniu dat şi cel ce primeşte dreptul de concesiune, care îşi asumă obligaţiile legale de difuzare din teritoriu.

Franchising-ul presupune crearea de către franchiser a unei reţele de întreprinderi, atât în interiorul ţării resortisantul căreia este el, cât şi peste hotare ei, presupunând un şir de afaceri omogene legate prin imagine, managementul şi marketingul propriu. Franchiserul transmite experienţa sa franchisee-ului, îl instruieşte, îi pune la dispoziţie sistemul de know-how, inclusiv metodele secrete comerciale, îi asigură accesul la sistemele de publicitate, la reţelele de aprovizionare şi desfacere, îl asistă oriunde este necesar pentru asigurarea succesului.

Aplicarea franchisingului în raporturi comerciale prezintă avantaje reciproce pentru ambele părţi contractante. Franchiserul pătrunde pe pieţele externe, fără eforturi investiţionale şi în condiţii de eficienţă, având posibilitatea de reinvestire şi de diversificare a activităţii de export.

Contractul de franchising este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlul oneros şi cu executare succesivă.

Contractul de franchising oferă părţilor contractante un şir de drepturi şi obligaţii.

Obligaţiile franchiserului sunt următoarele : să pună la dispoziţia franchiseelui o totalitate de bunuri incorporabile de drepturi, mărci de producţie, modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vânzărilor; să protejeze programul comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor unor terţi; să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine franchiseeul în activitatea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională.

Contractul de franchising, fiind unul sinalagmatic, generează obligaţii reciproce şi interdependente pentru franchiseeu, acesta fiind obligat : sa achite suma de bani, a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o fracţiune din volumul de vânzări, care să corespundă contribuţiei programului de prestare a franchisei la volumul de vânzări; să utilizeze programul privind prestarea franchisei în mod activ şi diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta, dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.

Contractul de franchising încetează prin ajungerea la termen şi reziliere. La expirarea termenului, părţile au dreptul de a reînnoi contractul.

Contractul de factoring

În ţările cu economie dezvoltată, băncile au înfiinţat departamente specializate în operaţiuni de factoring. Codul civil al R.M. prevede pentru prima dată acest tip de contract comercial. Conform art. 1290, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, prin contractul de factoring o parte care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent) se obligă să cedeze celeilalte părţi, care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contractul de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuarea de lucrări către părţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii:

  • finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;

  • ţinerea contabilităţii creanţelor;

  • asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;

  • asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).

Pornind de la definiţia indicată mai sus, contractul de factoring este unul sinalagmatic, consensual şi de executare succesivă. În ceea ce priveşte natura sa juridică, contractul de factoring prezintă asemănări cu cesiunea de creanţă, cu care totuşi nu se confundă datorită trăsăturilor sale specifice. Relaţiile de factoring au un caracter mai complicat decât o cesiune de creanţă obişnuită, îmbinându-se nu doar cu relaţiile de împrumut şi credit, dar şi cu posibilitatea prestării altor servicii financiare, cum ar fi: evidenţa contabilă, asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor.

Efectele contractului de factoring sunt multiple :

Drepturile aderentului: să ceară de la factori executarea obligaţiilor stipulate în contract; să decidă asupra volumului de drepturi care vor fi cesionate.

Obligaţiile aderentului: să cedeze creanţele existente sau viitoare, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile cel târziu în momentul apariţiei lor; să cedeze creanţele reale valabile; să transmită factorului actele ce certifică cesiunea creanţelor şi să confirme informaţia ce prezintă importanţă pentru executarea creanţei.

Factorul are dreptul : să ceară de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de creditorii săi; să solicite de la aderent executarea obligaţiilor contractuale faţă de factor, obligaţii ce se refă la volumul drepturilor cesionate factorului; să insiste la stipularea în contract a unei clauze speciale, prin care drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor să treacă asupra factorului odată cu încheierea transferului creanţei asupra factorului; să ceară de la aderent o parte din suma creanţei drept garanţie pentru acoperirea riscurilor legate de derularea contractului.

Factorul are obligaţia: să plătească creanţele, care i-au fost transferate de aderent; să finanţeze aderentul, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans; să ţină contabilitatea creanţelor; să asigurare efectuarea procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor; să asume riscul insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate.

Factoringul constituie un contract original, complex, reprezentând o operaţie de finanţare comercială, de aceea factorul trebuie să manifeste o deosebită diligenţă în supravegherea clienţilor săi.

Contractul de leasing

Leasing-ul a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, ca mai apoi, treptat, să pătrundă şi în alte ţări, îndeosebi în Europa.

Leasing-ul a fost determinat în apariţia sa de cauze obiective. Astfel, în S.U.A., în Marea Britanie şi în alte ţări erau întâmpinate greutăţi în finanţarea afacerilor, ca urmare a rigidităţii formelor şi procedeelor existente. Oamenii de afaceri simţeau nevoia dotării societăţilor lor comerciale cu echipamente moderne, în condiţiile în care utilajele din dotare se învecheau, mai ales ca efect al uzurii lor morale. Formula cumpărării unor bunuri de la vânzător, în scopul închirierii lor acelor clienţi care aveau nevoie de ele, a apărut ca o formulă salvatoare şi eficientă.

Leasing-ul este actualmente, pe plan internaţional, unul din cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor.

Problema esenţială pe care o ridică noţiunea de „contract de leasing” o reprezintă existenţa sau inexistenţa unui asemenea contract. Se pune întrebarea: este leasing-ul un contract sau o operaţiune formată dintr-un complex de contracte?

Deşi se aseamănă cu contratele de închiriere, vânzare în rate, cât şi de locaţie viageră, leasing-ul ca natură juridică este o modalitate contractuală de finanţare la termen. Leasing-ul era, până nu demult, un contract întâlnit mai cu seamă în legislaţia comercială internaţională, fiind impus de noile realităţi economice şi pe plan naţional, ca un adevărat contrat complex.

Leasing-ul a fost definit, în Legea „cu privire la leasing” ca fiind un contract, în a cărui bază o parte (locator) se obligă la cererea unei alte părţi (locatar) să-i asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, achiziţionat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rată de leasing), iar la expirarea contratului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul sau de a face să înceteze raporturile contractuale.

Conform art. 923, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002 , prin contractul de leasing creditorul finanţator (locatorul) se obligă să dobândească în proprietate sau să producă bunul mobil specificat în contract şi să-l dea în posesiune şi folosinţă, pentru o perioadă determinată în contract, celeilalte părţi (locatar), iar aceasta se obligă la plata în rate a unei sume de bani (redevenţă).

Obiectul contractului de leasing pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia:

  • bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege;

  • terenurilor agricole;

  • bunurilor consumptibile;

  • obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate.

Elementele definitorii ale contractului de leasing sunt cumpărarea unor bunuri în scopul închirierii lor; închirierea acestor bunuri în scopul unei redevenţe locative; folosirea acestor bunuri de către client în scopuri profesionale; latitudinea clientului să achiziţioneze bunul respectiv la sfârşitul locaţiunii.

În contractul de leasing sunt implicate mai multe părţi, şi anume :

  • locatorul, persoană fizică sau juridică ce practică activitate de întreprinzător şi transmite, în condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă, dreptul de posesiune şi de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului;

  • locatarul , persoană fizică sau juridică ce primeşte, în condiţiile contractului de leasing, în posesiune şi folosinţă bunul specificat în contract, pentru o anumită perioadă, în schimbul achitării ratelor de leasing. În cazul în care locatarul este persoană fizică care nu practică activitatea de întreprinzător, operaţiunea de leasing cade sub incidenţa legislaţiei cu privire la protecţia consumatorului;

  • vânzătorul (furnizorul), persoană fizică sau juridică care vinde locatorului, în condiţiile contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu locatorul sau ale contractului complex încheiat cu locatorul şi cu locatarul, bunul solicitat de locatar.

Prin intermediul acestui contract, locatorul obţine beneficii importante, vânzătorul are o piaţă asigurată pentru produsele sale, iar locatarul are posibilitatea să-şi procure maşinile şi utilajele fără investiţii prea mari. În plus el realizează reducerea cheltuielilor de producţie şi de credite pentru plăţi.

Natura juridică a leasing-ului

După cum am văzut, leasing-ul este o formă de finanţare cu termen, o operaţiune de credit-bail, care se caracterizează prin faptul că obiectul contractului se referă la un echipament care urmează să fie folosit numai în scopuri profesionale. Bunurile sunt cumpărate de către locator numai pentru a fi date în locaţie. Durata locaţiei trebuie să corespundă duratei economice de utilizare a maşinilor sau echipamentelor respective. Ratele chiriei sunt fixate astfel, încât să permită amortizarea valorii bunurilor. Utilizatorul are latitudinea să opteze pentru achiziţionarea bunului la un preţ care să corespundă valorii sale reziduale.

Leasing-ul este o operaţiune care cuprinde:

  • un contract de vânzare-cumpărare;

  • un contract de locaţiune;

  • un contract de mandat (în situaţia în care locatorul împuterniceşte locatarul să încheie contratul de vânzare-cumpărare);

Contractul de vânzare-cumpărare (furnizare) trebuie să conţină, pe lângă clauzele prevăzute de legislaţie pentru acest tip de contract, stipulări privind :

  • achiziţionarea bunului de către locator anume pentru a-l da în leasing;

  • învestirea locatarului cu dreptul de cumpărător, care rezultă din contractul de vânzare-cumpărare (furnizare), încheiat de locator cu vânzătorul (furnizorul) bunului, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • garanţiile acordate locatarului de către vânzător, inclusiv garanţiile privind calitatea bunului obiect al leasing-ului.

Leasing-ul mai cuprinde, de asemenea, promisiunea bilaterală de locaţie din partea finanţatorului şi a utilizatorului, preexistenţa contractului de locaţiune, care va avea valoare de contract numai atunci când se vor concretiza toate elementele contractului de locaţie.

\Aşadar, contractul de locaţiune din cadrul operaţiunii de leasing este sinalagmatic perfect, consensual şi intuitu personae. Locatorul nu se obligă decât în consideraţia calităţilor persoanei sau a garanţiilor pe care le oferă întreprinderea utilizatoare.

Rolul finanţatorului este de a finanţa afacerea, neavând vreo influenţă asupra mersului acesteia, ceea ce-i îngăduie să cedeze contractul său, dacă circumstanţele o cer.

Conform legislaţiei în vigoare, forma juridică a operaţiunilor de leasing este contractul de leasing dintre locator şi locatar şi contractul de vânzare-cumpărare (furnizare) dintre locator şi vânzător (furnizor) sau un contract complex care le cuprinde pe acestea.

În concluzie, leasing-ul este – prin natura sa juridică şi prin trăsăturile enunţate – un contract complex, reprezentând o îmbinare a mai multor tehnici juridice într-un cadru unitar.

Principalele forme ale leasing-ului

Formele leasing-ului sunt diferite, fiind determinate şi folosite în funcţie de posibilităţile de finanţare a furnizorului, de limitele pieţei, gradul de organizare şi de desfacere a produselor la export:

  • după obiectul său, leasing-ul poate fi mobiliar sau imobiliar. În relaţiile comerciale internaţionale, un loc important revine leasing-ului mobiliar, pentru că se referă la echipamente industriale, oferind garanţia folosirii lor pe o perioada mai mare de un an, dând posibilitatea utilizatorului să achiziţioneze echipamentul la expirarea termenului de locaţie. Leasing-ul mobiliar reprezintă opţiunea cea mai frecventă în relaţiile comerciale internaţionale şi din motive financiare;

  • după implicarea părţilor, leasing-ul este direct sau indirect. Leasing-ul este definit ca fiind direct când perfectarea contractului are loc între furnizor şi client, iar indirect – când este realizat prin intermediul unei societăţi specializate.

  • după conţinutul ratelor, leasing-ul este financiar sau operaţional. Leasingul financiar este operaţiunea care trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii: riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasing-ului să fie transferate locatarului la momentul încheierii contractului de leasing; suma ratelor de leasing să reprezinte, cel puţin, 90% din valoarea de intrare a bunului dat în leasing; contractul de leasing să prevadă expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasing-ului către locatar la expirarea contractului; perioada de leasing să depăşească 75% din durata de funcţionare utilă a bunului obiect al leasing-ului; leasing-ul operaţional este o operaţiune care nu îndeplineşte nici una din condiţiile contractului de leasing financiar;

  • după procedurile de calcul al ratelor, leasing-ul este net sau brut. Leasing-ul net este acela în care ratele cuprind preţul net de vânzare a echipamentului şi beneficiul realizat din utilizarea bunului respectiv. Leasing-ul brut, care mai este cunoscut şi sub denumirea de full-service leasing, este acela în care ratele includ: preţul net de vânzare a bunurilor închiriate; cheltuielile efectuate pentru întreţinerea şi reparaţia echipamentelor, maşinilor sau utilajelor închiriate; beneficiile realizate pe parcursul utilizării lor;

  • mai sunt întâlnite: leasing-ul barter, leasing-ul compensanţional, liseang-ul de consum şi lease-back-ul. Leasing-ul barter este operaţiunea în cadrul căreia locatarul achită valoarea ratelor de leasing prin bunuri al căror proprietar este; leasing-ul compensaţional – operaţiunea în cadrul căreia locatorul primeşte în contul ratelor de leasing marfă produsă cu utilajul-obiect al leasing-ului; leasing-ul de consum – operaţiune de leasing, în cadrul căreia locatarul are calitatea de consumator; lease-back - operaţiune în cadrul căreia o parte transmite unei alte părţi proprietatea unui bun în scopul de a-l lua ulterior în leasing. Fiind un mijloc de finanţare deosebit de ingenios, lease-back-ul este utilizat într-o măsură tot mai mare. Prin lease-back proprietarul, fără să piardă echipamentul care îi serveşte onorarii comenzilor, obţine capital în scopul dezvoltării activităţilor sale economice.

Efectele contractului de leasing

În contractul de leasing, obligaţiile vânzătorului sunt:

  • să livreze un echipament de calitate, adică în stare de funcţionare;

  • să asigure asistenţa tehnică a personalului care îl va exploata;

  • să asigure piesele de schimb necesare reparaţiilor;

  • să efectueze reparaţiile echipamentului închiriat, în măsura în care defecţiunile nu sunt din culpa utilizatorului.

Locatarul are obligaţia :

  • să prezinte locatorului informaţii referitoare la bun şi/sau la vânzătorul (furnizorul) lui în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare (furnizare), dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să execute obligaţiile de recepţionare a bunului şi de formulare a cerinţelor ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare (furnizare), dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să informeze locatorul despre corespunderea bunului clauzelor din contractul de vânzare-cumpărare (furnizare);

  • să asigure, pe durata contractului de leasing, integritatea bunului, menţinerea în stare de funcţionare şi folosirea lui numai în conformitate cu clauzele contractuale;

  • să suporte toate cheltuielile de transport, recepţie, montare, demontare, exploatare, întreţinere, păstrare, deservire tehnică, reparaţie, asigurare a bunului, precum şi alte cheltuieli aferente, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să plătească ratele de leasing în modul şi în termenele stabilite în contractul de leasing;

  • să permită locatorului verificarea periodică a stării bunului şi a modului de exploatare a bunului obiect al contractului de leasing;

  • să-l informeze pe locator în timp util despre orice tulburare a dreptului de proprietate venită din partea unui terţ;

  • să restituie, la expirarea contractului de leasing, locatorului bunul în starea stipulată de contract, luându-se în considerare uzura normală, în cazul în care nu-şi va exercita dreptul, prevăzut de prezenta lege, de a achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul.

Locatarul are dreptul:

  • să aleagă independent bunul şi/sau vânzătorul (furnizorul) sau să încredinţeze locatorului această alegere;

  • să formuleze vânzătorului (furnizorului) cerinţe ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare (furnizare);

  • să refuze recepţionarea bunului ce nu corespunde condiţiilor din contractul de leasing şi să suspende plata către locator a ratei de leasing până când va fi eliminată încălcarea clauzelor contractuale;

  • să execute înainte de termen obligaţia plăţii ratei de leasing şi să cumpere bunul, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să achiziţioneze, la expirarea contractului de leasing, bunul cu titlu de proprietate, să prelungească contractul de leasing sau să restituie bunul, dacă contractul nu prevede altfel.

Locatarul nu are dreptul fără acordul scris al locatorului:

  • să modifice contractul de vânzare-cumpărare (furnizare) sau să întrerupă acţiunea lui;

  • să închirieze sau să greveze în alt mod bunul;

  • să cesioneze dreptul de folosinţă sau orice alte drepturi ce rezultă din contract.

Locatorul este obligat :

  • să nu intervină în alegerea bunului şi/sau a vânzătorului (furnizorului) făcută de locatar, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să coordoneze cu locatarul cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare (furnizare) a bunului;

  • să nu opereze modificări în contractul de vânzare-cumpărare (furnizare) fără acordul locatarului;

  • să dea locatarului contra plată bunul său în posesiune şi folosinţă temporară;

  • să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vânzare-cumpărare (furnizare) cu vânzătorul (furnizorul), să plătească preţul bunului şi să încredinţeze locatarului executarea obligaţiilor sale privind recepţionarea bunului, formularea cerinţelor care izvorăsc din acest contract, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să primească bunul la expirarea contractului de leasing, dacă locatarul nu-şi exercită dreptul de a achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul conform prevederilor prezentei legi;

  • să garanteze locatarului folosinţa liniştită a bunului;

  • să respecte dreptul locatarului de a opta pentru achiziţionarea bunului, prelungirea contractului sau restituirea bunului.

Locatorul are dreptul :

  • să cesioneze sau să dispună în alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezultă din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea în alt mod nu-l degrevează pe locator de obligaţiile ce rezultă din contract şi nici nu schimbă natura sau regimul juridic al contractului;

  • să folosească bunul în calitate de gaj în obligaţiile sale faţă de terţi, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

  • să ceară achitarea integrală şi înainte de termen a ratelor de leasing sau să rezilieze contractul, cu reparaţia pagubelor şi/sau cu restituirea bunului, în cazul în care locatarul încalcă în mod esenţial clauzele contractului;

  • să îmbine calitatea de locator cu cea de vânzător (furnizor), dacă acest fapt este prevăzut în contractul de leasing;

  • să solicite locatarului documentele ce reflectă starea lui financiară.

Dacă locatarul :

  • utilizează bunul cu încălcarea esenţială a clauzelor contractuale sau contrar destinaţiei acestuia;

  • limitează accesul locatorului la bun;

  • nu achită rata de leasing mai mult de 30 de zile calendaristice de la scadenţa stabilită în contractul de leasing;

  • nu restituie obiectul leasing-ului, dacă acest fapt este prevăzut în contract, societatea de leasing (locatorul) are dreptul la revendicarea bunului obiect al leasing-ului în modul stabilit de legislaţie şi de contractul de leasing.

Finanţatorul primeşte bunul înapoi, având posibilitatea să-l reînchirieze unei alte persoane sau să-l vândă, în timp ce primeşte şi plata integrală a tuturor ratelor (dacă locatarul nu restituie obiectul leasing-ului sau nu l-a restituit la timp, ratele sunt plătite în mărime dublă pentru perioada de întârziere), calculate în raport cu „viaţa” economică a echipamentului respectiv.

Efectele expirării contractului de leasing sunt diferite, în funcţie de forma leasing-ului: operaţional sau financiar.

În general, contractul de leasing încetează în caz de :

  • expirare;

  • reziliere cu acordul părţilor sau

  • alte circumstanţe prevăzute de legislaţie.

În cazul expirării contract ului de leasing financiar :

  • bunul trece în proprietatea locatarului, dacă durata contractului de leasing corespunde cu termenul de amortizare a bunului şi/sau au fost efectuate toate plăţile ce rezultă din obligaţiile contractuale şi dacă au fost executate alte obligaţii, în cazul în care părţile au convenit în acest sens în contract;

  • locatarul poate cumpăra bunul la valoarea lui reziduală convenită de părţi;

  • contractul poate fi prelungit, bunul rămânând în posesiunea şi folosinţa temporară a locatarului, la ratele stabilite anterior sau la rate reduse.

În cazul expirării contractului de leasing operaţional :

  • bunul poate fi cumpărat de locatar la preţul convenit de părţi;

  • acesta poate fi prelungit de către părţi, rămânând în posesiunea şi folosinţa temporară a locatarului, la ratele stabilite anterior sau la rate modificate în funcţie de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii.

Dacă nu şi-a exercitat dreptul de opţiune asupra achiziţionării bunului sau prelungirii contractului, locatarul este obligat să înceteze imediat folosinţa şi exploatarea bunului primit în leasing, să asigure păstrarea şi integritatea lui şi să-l transmită în cel mult 3 zile calendaristice locatorului sau, la indicaţia acestuia, unei alte persoane în starea corespunzătoare clauzelor contractuale, luându-se în considerare uzura normală, în caz contrar, survin consecinţele de mai sus.

Back to Top