Noţiunea insolvabilităţii

Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Ea a apărut din primele momente în care omul a realizat conceptul de proprietate, delimitând astfel sfera bunurilor ce-i aparţineau de ceea ce aparţinea celorlalţi. Practicat iniţial sub forma schimbului, comerţul a constituit un instrument utilizat de oameni pentru a-şi acoperi necesităţile imediate ale vieţii de zi cu zi.

Cu timpul, după apariţia banilor şi după ce schimbul bunurilor a fost înlocuit cu vânzarea mărfurilor, comerţul a devenit o profesie, cu pronunţat caracter speculativ, practicată de un grup uman specializat în această activitate; comercianţii îşi desfăşoară activitatea nu pentru satisfacerea propriilor trebuinţe, ci pentru îndeplinirea nevoilor şi pentru obţinerea unui profit.

Aşadar, activitatea comercială urmăreşte profitul; romanii spuneau, de altfel, că finis mercatorum est lucrum. Profitul fiind, însă, determinat de caracterul speculativ al activităţii comerciale, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianţi şi subordonat imperativului câştigului.

Comerţul, adică activitatea de producere şi circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, se întemeiază, în general, pe raporturile juridice contractuale stabilite între comercianţi. Prin astfel de raporturi, la baza cărora se află creditul şi executarea obligaţiilor asumate, întocmai şi cu bună-credinţă, se realizează aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.

Neîndeplinirea voluntară a obligaţiilor îi dă creditorului dreptul să ceară, executarea silită fie prin predarea materială a bunului ce face obiectul contractului sau realizarea creanţelor, prin oprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de la proprii săi debitori, fie prin vânzarea silită a bunurilor debitorului şi încasarea sumelor rezultate din valorificarea fiecărui bun, atunci când alte proceduri de executare nu sunt posibile.

O astfel de procedură nu este, în concordanţă cu interesele comercianţilor, când debitorul comerciant se află în incapacitate de a plăti datoriile. Prin aplicarea normelor de drept comun, unul dintre creditori, cel care a solicitat primul executarea sau are o creanţă privilegiată, ar fi plătit în întregime, iar ceilalţi nu ar putea recupera nimic din creanţele lor. Debitorul s-ar bucura, însă, de încrederea tuturor creditorilor săi şi în cazul în care nu mai poate acoperi datoriile cu lichidităţi, trebuie să ia în considerare interesele tuturor creditorilor săi, care au drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor.

Asemenea cerinţe au determinat legiuitorul să instituie o procedură specială de executare colectivă, egalitară şi concursală, asupra bunurilor debitorului comerciant, aflat în imposibilitatea de a efectua plăţile comerciale. Această procedură a fost denumită pentru prima dată în legislaţia R.Moldova prin noţiunea de „faliment” (în Legea cu privire la faliment nr. 851 /1992 şi în Legea cu privire la faliment nr. 786/1996).

În 2001 a fost adoptată o nouă lege – Legea insolvabilităţii nr. 632/2001, care a modificat denumirea instituţiei respective şi a folosit în locul termenului „faliment” termenul „insolvabilitate”.

Noţiunea de insolvabilitate este strâns legată de noţiunea faliment. În unele legislaţii acestea sunt considerate sinonime, în altele prin insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni. Există, însă, şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerând insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată competentă.

Tradiţional, starea de fapt în care se găseşte comerciantul care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale este denumită faliment. Prin acelaşi termen este desemnată starea juridică a comerciantului împotriva căruia s-a pronunţat o sentinţă declarativă de faliment. Micul dicţionar enciclopedic explică termenul „faliment” ca o „stare a unui comerciant care se află în încetare de plăţi, constatată printr-o hotărâre judecătorească”, iar „a da faliment înseamnă a nu izbuti într-o acţiune”. Falimentul este considerat şi o organizare judecătorească a apărării în comun a intereselor tuturor creditorilor contra debitorului lor comun, aflat în încetare de plăţi şi, prin aceasta, o măsură legală de protejare a creditului. Doctrina juridică în definirea semnificaţiei acestui concept relevă caracterul de procedură de executare silită unitară, colectivă, concursală şi egalitară asupra bunurilor debitorului comun „al mai multor creditori destinată satisfacerii intereselor acestora, starea sau situaţia unui comerciant supus acestei proceduri fiind caracterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul faliment provine din verbul latin fall-fallere care înseamnă a lipsi, a scăpa (întrucât falitul lipseşte de la datoria de a da satisfacţie creditorilor săi de a plăti). Termenul a fost preluat în limba italiană sub denumirea de fallere, în sensul de a greşi, a înceta o plată şi denumirea falimento care se traduce prin faliment, eroare, greşeală şi chiar înşelăciune. Comerciantul în stare de încetare de plăţi a fost numit falito în limba italiană, termen preluat în limba română sub denumirea de falit; în limba franceză se numeşte failli, în limba spaniolă fallido, iar în limba engleză – fallure şi „Bankrupty”. Terminologia are, însă, acelaşi sens pentru că desemnează falimentul ca instituţie juridică care reglementează modalitatea de executare silită a bunurilor debitorului comerciant aflat în stare de încetare a plăţilor.

În Republica Moldova legiuitorul a evitat noţiunea de faliment şi a înlocuit-o cu insolvabilitatea. Conform art. 2 al Legii cu privire la insolvabilitate nr.632/2001, insolvabilitatea constituie situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată. Conform acestei legi, incapacitatea de plată constituie situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi.

În doctrina juridică incapacitatea de plată este denumită ca insolvenţă, reprezentând absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiei scadente.

Starea de insolvenţă este independentă de raportul pasiv-activ patrimonial, în sensul că ea nu presupune în mod necesar ca activul patrimonial să fie inferior pasivului. Ea poate surveni chiar şi atunci când activul este superior pasivului, dar când debitorul nu poate mobiliza într-un ritm satisfăcător resursele financiare necesare acoperirii la scadenţă a datoriilor sale comerciale. Cauza insolvenţei o poate constitui, deci, un raport nepotrivit între activele imobiliare şi lichidităţile financiare ale unui debitor, o politică imprudentă de investiţii care nu produce lichidităţii în ritmul necesar efectuării plăţilor scadente, blocarea lichidităţilor în operaţii de lungă durată sau, pur şi simplu, realizarea unor afaceri soldate cu pierderi financiare.

Consecinţa imediată a insolvenţei o reprezintă încetarea plăţilor în contul datoriilor scadente; constatarea insolvenţei unui comerciant debitor îndreptăţeşte pe creditorii acestuia să declanşeze împotriva lui procedura insolvabilităţii.

Încetarea plăţilor nu este însă întotdeauna sinonimă cu insolvenţa; debitorul poate refuza să facă anumite plăţi din motive pe care el le consideră întemeiate. Pe de altă parte, insolvenţa poate fi dedusă nu numai din încetarea plăţilor, ci şi din unele manifestări ale debitorului: mărturisirea, fuga, continuarea plăţilor cu mijloace obţinute în mod fraudulos.

Ca şi falimentul, insolvabilitatea este caracterizată de două stări: starea de fapt şi starea de drept. Starea de fapt presupune imposibilitatea onorării obligaţiilor ajunse la scadenţă, care poate fi reprezentată printr-o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente.

În sens juridic, prin insolvabilitate se înţelege procesul judiciar, care se intentează împotriva societăţii comerciale incapabile de a-şi onora obligaţiile ajunse la scadenţă şi care se desfăşoară sub supravegherea instanţei judecătoreşti.

Procesul judiciar se intentează împotriva debitorului în scopul determinării masei debitoare şi repartizării acesteia între creditori în ordinea stabilită de lege, dacă nu este posibilă satisfacerea cerinţelor creditorilor în alt mod.

Procedura insolvabilităţii dispune de anumite caractere specifice: caracterul unitar; concursal, de remediu, general, colectiv, egalitar şi judiciar.

Caracterul unitar presupune că această procedură este aceeaşi pentru oricare comerciant aflat în starea de încetare de plăţi, indiferent de dimensiunea activităţilor şi apartenenţa capitală.

Caracterul concursal presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a debitorilor.

Caracterul de remediu al procesului de insolvabilitate presupune că scopul său este plata pasivului prin remedierea incapacităţii de plată, când starea de insolvenţă a întreprinderii este mai puţin avansată. Ideea de bază este că măsurile stabilite prin procedura planului să ducă la redresarea debitorului, cu plata datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de nereuşită, intervine procedura planului de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.

Caracterul general , întrucât procedura prevăzută de legea insolvabilităţii nr. 632/2001 se aplică tuturor bunurilor aflate în patrimoniu debitorului, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, precum şi celor ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul executării silite.

Caracterul colectiv reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor acestui comerciant.

Caracterul egalitar realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului falitului.

Caracterul judiciar presupune că procesul de insolvabilitate se desfăşoară numai de către instanţa de judecată şi sub supravegherea ei.

Subiecţii insolvabilităţii

Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că persoanele care nu-şi onorează obligaţiile ajunse la scadenţă din cauza incapacităţii de plată sau supraîndatorire sunt cele împotriva cărora se intentează procesul de insolvabilitate şi au calitatea de debitor.

Conform Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001, debitorul este orice persoană care are datorii la plata creanţelor fiscale şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate. În calitate de debitor, reieşind din dispoziţiile legale, pot apărea persoanele juridice de drept privat, precum şi întreprinzătorii individuali.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, precum şi persoanele juridice de drept public nu sunt subiecte ale insolvabilităţii.

Persoanelor fizice şi juridice, cărora li se aplică procedura insolvabilităţii, trebuie să întrunească următoarele condiţii:

  • Să fie înregistrate în R.M.;

  • Să fie în stare de insolvabilitate sau insolvenţă;

  • Să desfăşoare activitatea de întreprinzător (pentru persoanele fizice).

Persoana fizică

Calitatea de debitor în procesul de insolvabilitate o poate avea persoana fizică, ce desfăşoară în R.Moldova activitatea de întreprinzător şi este înregistrată în asemenea calitate. Activitatea de întreprinzător practicată de persoana fizică, fără implicarea unei persoane juridice, este posibilă prin intermediului întreprinzătorului individual. Calitatea de întreprinzător individual, conform legislaţiei în vigoare, o au fondatorii întreprinderii individuale, fondatorii şi membrii gospodăriilor ţărăneşti şi titularii patentei de întreprinzător. Toate aceste forme necesită înregistrare de stat, la rândul său, întreprinderea individuală se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat; gospodăria ţărănească se înregistrează la Primăria localităţii în care se află lotul de pământ; patenta de întreprinzător se înregistrează la Inspectoratul fiscal sau la Primărie.

Persoanele juridice de drept privat pot avea calitatea de debitor într-un proces de insolvabilitate, persoanele juridice cu scop lucrativ (societăţile comerciale, cooperativele de producţie, cooperativele de întreprinzător, întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale ), persoanele juridice cu scop nelucrativ (asociaţiile, fundaţiile şi instituţiile). Se aplică procedura de insolvabilitate numai acelor persoane juridice care sunt înregistrate în Republica Moldova.

Persoanele juridice din R.Moldova sunt înregistrate după caz: în Registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor, ţinut de Camera Înregistrării de Stat, în Registrul organizaţiilor necomerciale, ţinut de Minisetrul Justiţiei, sau în Registrul cultelor, ţinut de Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvern.

Persoanele juridice care nu sunt înregistrate în Moldova nu li se aplică procedura de insolvabilitate.

Starea de insolvabilitate şi insolvenţă

La momentul actual Legea R.M. cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001 nu defineşte complet noţiunea insolvabilităţii. Făcând trimitere la doctrina juridică, prin insolvabilitate se înţelege o stare deficitară a patrimoniului unui debitor, un dezechilibru financiar al patrimoniului, pasivul întrecând activul, cu consecinţa imposibilităţii creditorilor de a obţine plata datoriilor exigibile pe calea executării silite.

Insolvenţa presupune starea de încetare a plăţilor, care constă în neplata datoriilor comerciale ajunse la scadenţă de către comerciantul debitor. Această stare poate să apară indiferent dacă pasivul întrece activul, ceea ce interesează este neputinţa manifestată de a plăti datoriile comerciale scadente. Nu trebuie de confundat incapacitatea comerciantului debitor de a-şi plăti datoriile sale izvorâte din activitatea comercială (starea de insolvenţă) cu starea de insolvabilitate a unui debitor, adică cu neputinţa concomitentă de a acoperi tot pasivul existent la o anumită dată cu produsul activului debitorului, ceea ce în Legea R.M. cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001 este numită prin noţiunea de supraîndatorare. Singura legătură între aceste două noţiuni este că ambele desemnează stări de incapacitate de plată a obligaţiilor exigibile şi legal asumate de către debitor.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care declanşează procedura falimentului şi care constă în imposibilitatea manifestă a debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale. Imposibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor trebuie să fie reală, permanentă, obiectivă şi publică, adică să se manifeste prin semne exterioare pozitive, care să producă dezichilibrul economic al comerciantului şi să-i alarmeze pe creditori, o situaţie de „jenă” financiară a debitorului nefiind relevantă.

Drepturile şi obligaţiile debitorului

În procesul de insolvabilitate debitorul dispune de un şir de drepturi şi obligaţii. Pornind de la dispoziţiile legale, putem enumera următoarele drepturi ale debitorului:

  • de a depune cererea introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată când, în mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă;

  • de a depune referinţă în cazul în care cererea introductivă este înaintată de creditor;

  • de a ataca cu recurs hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate;

  • de a desemna un reprezentant în procesul de insolvabilitate;

  • de a participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, Adunării creditorilor sau la cele ale comitetului creditorului;

  • de a cere aplicarea procedurii planului;

  • de a prelua administrarea patrimoniului în caz de confirmare a planului.

Obligaţiile debitorului:

  • de a depune cererea introductivă, dacă se află în incapacitate de plată sau în stare de supraîndatorare;

  • de a prezenta explicaţii şi informaţii necesare adoptării unei decizii de examinare a cererii introductive;

  • de a participa la şedinţele Adunării creditorilor şi ale comitetului creditorilor, ca să informeze despre raporturile relevante pentru procesul de insolvabilitate;

  • de a colabora şi a asista administratorul în executarea atribuţiilor acestuia;

  • de a semna următoarea declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau scrisă, pe care o voi prezenta în instanţa de judecată despre patrimoniul şi activitatea de întreprinzător ale debitorului sau despre orice alt fapt pe care îl cunosc este adevărată şi completă”.

Instanţa de judecată

Procesul de insolvabilitate, având un caracter judiciar, presupune examinarea lui de către instanţa de judecată. Instanţa de judecată este unicul organ în care se desfăşoară întregul proces de insolvabilitate.

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanţa de judecată, în conformitate cu competenţa materială şi teritorială stabilită în Codul de Procedură civilă al R.M. Instanţa împuternicită pentru examinarea procesului de insolvabilitate, conform legislaţiei în vigoare, este Curtea de Apel Economică.

În doctrina juridică se evidenţiază două categorii de atribuţii ale instanţei de judecată, şi anume: atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de administrare.

Atribuţiile jurisdicţionale reprezintă dreptul instanţei de a emite acte judiciare sub formă de hotărâri, încheieri sau decizii şi de a soluţiona anumite probleme. La categoria atribuţiilor jurisdicţionale se atribuie acţiunile instanţei prin care se adoptă:

  • încheierea de administrare a cererii introductive şi de aplicare a măsurilor de asigurare;

  • hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate sau de respingere a acesteia;

  • încheierea de validare a creanţelor;

  • încheierea de anulare sau de respingere a cererii de anulare a hotărârii creditorilor;

  • încheierea de demitere a administratorului sau a unui membru al comitetului creditorilor;

  • încheierea privind contestarea sau rectificarea listei de distribuire;

  • hotărârea privind confirmarea planului;

  • decizia de încetare a procesului de insolvabilitate.

Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti, dar, luând în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate, ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite acţiuni, anexând la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni sau actele despre acţiunile săvârşite. La categoria atribuţiilor de administrare se atribuie:

  • conducerea adunării de validare a creanţelor;

  • verificarea din oficiu a legalităţii hotărârii adunării creditorilor;

  • primirea rapoartelor de la administrator;

  • consultarea registrului în care administratorul consemnează operaţiunile efectuate;

  • ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;

  • îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare;

  • primirea executării creanţelor de la debitor;

  • primirea listei de distribuire a masei debitoare;

  • depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

Curtea Supremă de Justiţie este instanţa de recurs pentru hotărârile emise de Curtea de Apel Economică pe procesele de insolvabilitate. Recursul înaintat împotriva hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate nu suspendă executarea acesteia.

Creditorii

Conform Legii nr. 632/2001, calitatea de creditor este recunoscută persoanelor care au creanţe faţă de debitorul aflat în stare de insolvabilitate şi împotriva căruia a fost intentat proces de insolvabilitate. De asemenea, aceasta divizează creditorii în categorii şi clase, indicând valoarea şi termenul creanţei. În funcţie de momentul apariţiei creanţelor, creditorii sunt divizaţi în: a) creditori chirografari şi creditori garantaţi (creanţele cărora au apărut până la intentarea procesului); b) creditori ai masei debitoare (creanţele cărora au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate).

Creditorii garantaţi reprezintă clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate prin garanţii reale.

Creditori chirografari sunt clasa de creditori ale căror creanţe au apărut înaintea de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt asigurate prin garanţii. La rândul său, creditorii chirografari se împart în două categorii: creditorii chirografari cu creanţe de rang preferenţial şi creditorii chirografari cu creanţe de rang inferior.

Creditori chirografari cu creanţe de rang preferenţial sunt cei care au:

  • creanţe din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii;

  • creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată, conform drepturilor de autor;

  • creanţele la impozite şi la obligaţii de plată la bugetul public naţional;

  • creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;

  • alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.

Creditori chirografari cu creanţe de rang inferior sunt cei care:

  • au dobândă la creanţele creditorilor chirografari, calculată după intentarea procesului;

  • au suportat în procesul de insolvabilitate cheltuielile unor creditori chirografari;

  • au de încasat amenzi, penalităţi şi recuperări ale prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau de executarea lor necorespunzătoare;

  • au creanţe din prestaţiile gratuite ale debitorului;

  • au creanţe legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat şi altele similare.

Creditori a masei debitoare se consideră persoane care pretind la cheltuielile procesului de insolvabilitate şi persoanele care au dreptul la o anumită sumă de bani apărută în legătură cu strângerea, păstrarea, valorificarea şi împărţirea masei debitoare, numită în lege obligaţia masei debitoare.

Cheltuielile procesului de insolvabilitate includ cheltuielile de judecată şi remunerarea administratorului provizoriu şi a administratorului insolvabilităţii.

Cheltuielile de judecată includ cheltuielile de judecare a pricinii şi taxa de stat.

Obligaţiile masei debitoare sunt cele care rezultă din :

  • acţiunile de administrare, valorificare şi distribuire a masei debitoare ale administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului;

  • obligaţiile din contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea procesului de insolvabilitate;

  • obligaţiile din îmbogăţirea fără just temei a masei debitoare.

Adunarea creditorilor

Noţiuni. Un rol important în cadrul procesului de insolvabilitate îl joacă formele organizate ale creditorilor, respectiv adunarea şi comitetul creditorilor. Aceste forme organizate ale creditorilor constituie partea cea mai activă în desfăşurarea procedurii, cunoscută şi sub denumirea de concursală.

Adunarea creditorilor constituie un organ deliberativ cu caracter nepermanent, fără personalitate juridică, alcătuit din totalitatea creditorilor, cunoscuţi, ale căror creanţe au fost validate şi înscrise în tabelul de creanţe.

Convocar ea adunării creditorilor.

Prima adunare a creditorilor se convoacă de către instanţa de judecată în cel mult 45 de zile din data publicării dispoziţiei hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate (adunarea de raportare). La adunarea în care creditorii sunt convocaţi pentru raportare, administratorul informează despre starea economică a debitorului şi cauzele acestuia. El trebuie să raporteze şi despre posibilitatea menţinerii în totalitate sau parţial a întreprinderii debitorului, despre posibilitatea aplicării procedurii planului şi efectele aplicării acestei proceduri pentru executarea creanţelor creditorilor. În prima lor adunare creditorii decid de regulă asupra posibilităţii ca societatea să-şi continue activitatea sau să înceteze activitatea debitorului. Ulterioarele adunări pot fi convocate ori de câte ori va fi nevoie de către administrator, de comitetul creditorilor sau de către creditorii ale căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate. Perioada dintre data depunerii cererii de convocare a adunării creditorilor şi data convocării nu trebuie să depăşească două săptămâni.

În adunarea la care sunt validate creanţele, creditorii sunt convocaţi în cel mult 15 zile din data adunării de raportare. Adunarea de validare poate avea loc la aceeaşi dată cu adunarea de raportare. În actul de convocare a adunării creditorilor trebuie să se indice data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării.

Adunarea creditorilor este condusă de către instanţa de judecată şi este prezidată de către o persoană desemnată de creditori. La adunarea creditorilor, unde se soluţionează problemele privind lichidarea masei debitoare, dispun de drept de vot numai creditorii care au creanţe chirografare. Creditorii chirografari de rang inferior nu au drept de vot. Adunarea debitorilor este deliberativă, dacă la ea participă majoritatea absolută a creditorilor cu drept de vot şi care deţin mai mult de 50 % la sută din valoarea totală a creanţelor chirografare validate. Dacă în cadrul adunării nu s-a întrunit numărul necesar de creditori cu drept de voturi, atunci va avea loc convocarea repetată a adunării, care va fi deliberativă, indiferent de numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi valoarea creanţelor reprezentate. Şedinţa adunării generale se va consemna într-un proces-verbal, pentru care fapt adunarea va desemna unul sau mai mulţi secretari.

Atribuţiile adunării generale stabilite de art. 66 al Legii nr. 632/2001 sunt:

  • alege şi dizolvă comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui numerică şi nominală;

  • solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a procedurii planului;

  • prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea de restricţii în activitatea şi în gestiunea de către debitor a patrimoniului său;

  • supraveghează activitatea administratorului examinând rapoartele lui, solicită instanţei de judecată distribuirea şi înlocuirea acestuia în cazurile stabilite în art. 75;

  • decide alte probleme ale desfăşurării procesului de insolvabilitate.

Hotărârile adunării creditorilor se iau cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, dacă întrunesc cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor validate. La cererea unui creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a administratorului, instanţa de judecată poate decide anularea hotărârii creditorilor care contravine intereselor creditorilor chirografari sau respingerea cererii de anulare. Anularea hotărârii adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţă tuturor creditorilor. Încheierea de anulare poate fi atacată prin recurs de orice creditor chirografar sau creditor garantat.

Comitetul creditorilor

Comitetul creditorilor este un organ distinct de adunarea creditorilor, alcătuit de reprezentanţii tuturor claselor de creditori, instituit de instanţa de judecată până la prima adunare a creditorilor sau nemijlocit de către adunarea creditorilor în prima şedinţă, dacă instanţa de judecată n-a creat acest organ. În cazul în care comitetul creditorilor a fost instituit de către instanţa de judecată până la convocarea adunării creditorilor, ultima este în drept să menţină sau să modifice componenţa comitetului, precum şi să decidă asupra dizolvării lui.

Membrii comitetului creditorilor acordă sprijin administratorului şi supraveghează activitatea acestuia, fiind în drept să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi să verifice documentele de evidenţă contabilă, soldul şi rulajul banilor în contul de acumulare.

Activitatea comitetului creditorilor se desfăşoară în şedinţele convocate de către aceştia. Hotărârile din cadrul şedinţelor sunt valabile, dacă la ele au participat majoritatea membrilor şi s-au adoptat cu majoritatea voturilor.

Membrii comitetului creditorilor, în caz de încălcare a obligaţiilor atribuite, poartă răspundere pentru prejudiciile aduse creditorilor.

Administratorul insolvabilităţii

Conform Legii nr. 632/2001, administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru supravegherea sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, în modul şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege.

Administratorul insolvabilităţii nu este numai un manager, ci în primul rând un „reglementator” al unei crize eventuale profunde înregistrate în activitatea debitorului; el nu este mandatat nu numai cu examinarea, supravegherea şi conducerea activităţii debitorului, ci şi cu întreprinderea unor măsuri excepţionale, cum ar fi introducerea unor acţiuni pentru anularea unor acte juridice frauduloase sau menţinerea ori denunţarea unor contracte ale debitorului.

O asemenea responsabilitate presupune calificare şi o experienţă corespunzătoare, motiv pentru care legiuitorul a reglementat în mod expres cerinţele necesare desemnării unei persoane în calitate de administrator judiciar.

Astfel, potrivit prevederilor legale, persoana fizică pentru ocuparea funcţiei de administrator trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

  • să posede studii superioare;

  • sa fie domiciliată în Republica Moldova;

  • să posede cunoştinţe şi experienţă pentru cazul dat;

  • să fie înregistrat ca întreprinzător individual;

  • să deţină licenţa de administrator al procesului de insolvabilitate;

  • să fie independent faţă de debitor, creditori şi judecător;

  • să nu aibă antecedente penale nestinse pentru infracţiunile economice;

  • să nu fie privată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de dreptul administrării persoanelor juridice;

  • să nu fie şi nici să nu fi fost membru al organului executiv sau al consiliului creditorului;

  • să nu fie asociat al debitorului;

  • să nu fie asociat cu răspundere nelimitată în societatea în nume colectiv sau în societatea în comandită;

  • să nu fie administrator al insolvabilităţii unei alte persoane insolvabile.

Toate aceste condiţii sunt de natură să asigure o competenţă adecvată persoanei care are vocaţia de a fi desemnată ca administrator al procesului de insolvabilitate.

Desemnarea, destituirea şi demisia administratorului

Desemnarea administratorului se efectuează de către instanţa de judecată din oficiu sau la propunerea creditorilor din lista persoanelor licenţiate în calitate de administrator al procesului de insolvabilitate, elaborată şi actualizată de către Curtea de Apel Economică. Desemnarea se face prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate. În urma desemnării, instanţa de judecată eliberează administratorului un certificat, în baza căruia administratorul este înscris în Registrul de stat al întreprinderilor, care urmează să fie restituit la încheierea exercitării funcţii de administrator. Administratorul este obligat, din data desemnării sale şi pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, să informeze instanţa de judecată şi comitetul creditorilor despre orice conflict de interese care a existat înainte sau care a apărut după desemnarea sa.

Conform art. 80 a Legii nr.632/2001, administratorul poate fi destituit de către instanţa de judecată din oficiu, la cererea adunării creditorilor sau comitetului creditorilor, dacă acesta, în exerciţiul funcţiunii, încalcă normele legale, depăşeşte limita atribuţiilor acordate de lege sau este în incompatibilitate cu funcţia deţinută. În cazul dat, în locul administratorului destituit se desemnează altul. În orice stadiu al procesului de insolvabilitate, pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate desemna un locţiitor care va exercita funcţia administratorului când acesta va lipsi. Legea, de asemenea, oferă posibilitate administratorului insolvabilităţii să demisioneze, acesta fiind obligat să-şi exercite funcţia până la data intrării pe post a unui alt administrator.

Atribuţiile administratorului

Principalele atribuţii ale administratorului, prevăzute în art. 76 al Legii nr. 632/2001, sunt următoarele:

  • Inventarierea patrimoniului debitorului;

  • Colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor terţi;

  • Administrarea într-o bancă a unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani obţinute în procesul de insolvabilitate;

  • Executarea măsurilor de asigurare, aplicate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute expres de ea;

  • Îndeplinirea hotărârilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor;

  • Elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului creditorilor;

  • Prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor a rapoartelor lunare despre starea masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale;

  • Ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor debitoare ale debitorului;

  • Administrarea masei debitoare;

  • Asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor;

  • Elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau experţilor;

  • Disponibilizarea angajaţilor debitorului;

  • Contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri;

  • Sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe parcursul exercitării atribuţiilor sale;

  • Distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare.

Toate aceste atribuţii ale administratorului sunt exercitate sub supravegherea instanţei de judecată, primul fiind obligat să prezinte rapoarte despre starea de lucruri. El trebuie să-şi exercite atribuţiile sale cu deligenţa unui bun profesionist. Toate acţiunile administratorului sunt orientate spre păstrarea, majorarea şi valorificarea cât mai eficientă a masei debitoare prin toate mijloacele legale pentru executarea cât mai deplină a creanţelor creditorilor.

Intentarea procesului de insolvabilitate

Pentru situaţiile privind debitorii aflaţi în incapacitatea de plată (încetarea de plăţi), care nu pot fi salvaţi, legea a reglementat o procedură de insolvabilitate. Procesul de insolvabilitate parcurge depunerea cererii introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau adoptarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.

Temeiuri pentru intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul de insolvabilitate poate fi intentat în baza următoarelor temeiuri: incapacitatea de plată a debitorului; supraîndatorarea debitorului. Conform art. 24 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001, procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare (cererea introductivă) a procesului de insolvabilitate, depusă de către debitor sau de către creditori, sau de alte persoane.

Înaintarea cererii de către debitor

Debitorul este în drept să depună cererea introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitatea de plată, când în mod previzibil nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare ajunse la scadenţă.

Cererea debitorului cuprinde o manifestare de voinţă, cu intenţia de a produce efecte juridice: a declanşa procedura insolvabilităţii. Manifestarea de voinţă a debitorului constituie o mărturisire despre situaţia sa de încetare a plăţilor. În doctrina juridică s-a arătat în mod judicios că mărturisirea debitorului nu înseamnă recunoaşterea creanţelor creditorilor, chiar dacă trebuie să le indice, deoarece el a urmărit să dea consecinţe juridice încetării plăţilor.

De asemenea, legea prevede şi obligaţia debitorului de a depune cererea introductivă în următoarele cazuri, dacă:

  • executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;

  • în cadrul lichidării devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorului.

În cazurile indicate mai sus debitorul este obligat să depună cererea imediat, dar nu mai târziu decât la expirarea unei luni din data survenirii incapacităţii de plată sau supraîndatorării.

Cererea introductivă depusă de către debitor trebuie să conţină: codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor creditorilor; mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor ce rezultă din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea cauzei insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; informaţii despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui; situaţia obligaţiilor lui de altă natură, legată de activitatea sa de întreprinzător.

La cererea sa debitorul, conform art. 29 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001, trebuie să anexeze următoarele acte: copia de pe statutul debitorului (sau de pe contractul lui de asociere); lista participanţilor debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului-persoană fizică; datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului; lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor, a adreselor şi datelor de identificare a creditorilor şi debitorilor.

În cazul în care nu au fost prezentate careva documente, instanţa de judecată poate acorda un termen rezonabil pentru prezentarea lor. În cererea introductivă debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului.

Înaintarea cererii de către creditori

Cererile creditorilor reprezintă o modalitate obişnuită de sesizare a instanţei de judecată. Creditorii pot depune cererea introductivă, dacă au un interes legitim în intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi pot argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a acestuia. Calitatea de creditori o au persoanele fizice, juridice, statul şi autorităţile publice locale.

Creditorul-persoană fizică poate depune cererea introductivă, dacă dispune de capacitatea de exerciţiu deplină a drepturilor procedurale.

Creditorul-persoană juridică poate depune cererea introductivă, dacă aceasta este semnată de administratorul ei. În cazul insolvabilităţii băncilor, dreptul de a înainta cererea în instanţa de judecată îi aparţine Băncii Naţionale a Moldovei.

În numele statului depunerea cererii se efectuează de către organele sale, de exemplu: de ministere, departamente, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi de alte persoane juridice de drept public.

Primarul sau preşedintele comitetului executiv raional au dreptul de a intenta procesul de insolvabilitate din numele unităţilor administrativ-teritoriale.

Cererea introductivă în numele creditorului poate fi înaintată şi de către procuror.

Creditorul este în drept să depună cererea introductivă numai după notificarea prealabilă a debitorului. Notificarea se consideră făcută, dacă până la depunerea cererii debitorul a fost informat despre pretenţiile creditorilor.

Cererea introductivă a creditorilor trebuie să conţină: denumirea (numele în cazul persoanei fizice), creditorului şi a debitorului, sediul, adresa şi alte date de identificare a acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului.

La cererea introductivă a creditorului se anexează: documentele ce adeveresc existenţa obligaţiilor debitorului faţă de creditor, mărimea datoriilor la aceste obligaţii, temeiul intentării procesului de insolvabilitate şi alte documente care justifică cererea creditorului; dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor.

Depunerea şi admiterea cererii introductive

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se depune la Curtea de Apel Economică atât de către debitor, cât şi de către creditori. Depunerea cererii se face nemijlocit la sediul instanţei sau prin expedierea poştală. La primirea cererii judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de art. 32 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001 şi de Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova şi admite cererea.

Despre admiterea cererii instanţa de judecată adoptă imediat, o încheiere, dar nu mai târziu de 3 zile de la data depunerii cererii. Cererea introductivă va fi returnată în cazul în care instanţa de judecată va constata că ea a fost depusă cu încălcarea prevederilor art. 32 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001.

Dacă la cererea introductivă depusă de debitor nu au fost anexate toate documentele necesare, instanţa de judecată este în drept să oblige debitorul să le prezinte.

După admiterea cererii, instanţa de judecată trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a preveni modificarea stării bunurilor debitorului în perioada de până la intentarea procesului de insolvabilitate. În acest caz, instanţa de judecată este în drept să aplice măsurile de asigurare prevăzute de Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, precum şi cele prevăzute de art. 35 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001, cum ar fi, de exemplu: numirea administratorului provizoriu; înlăturarea debitorului de la gestiunea patrimoniului; punerea sub sechestru a bunurilor sale; suspendarea executării silite a acestor bunuri, precum şi stabilirea interdicţiilor de înstrăinare de către debitor a bunurilor sale.

După emiterea încheierii de admitere a cererii, instanţa este obligată să notifice organele de stat şi cele private despre măsurile de asigurare a bunurilor debitorului. În acest scop, instanţa de judecată notifică registrul de stat al întreprinderilor, registrul bunurilor imobile, precum şi alte registre în care se înscrie gajul, băncile, organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, staţiile de cale ferată, alte locuri de înmagazinare din circumscripţia în care debitorul îşi are sediul ori în care dispune de filiale sau sucursale, pentru a fi sistată orice operaţiune cu bunurile debitorului, cerând să fie predată corespondenţa şi orice alte comunicări sosite pe adresa debitorului.

În cazul în care cererea introductivă este înaintată de către creditor, debitorul prezintă instanţei referinţa la cererea introductivă, indicând în ea suma totală a datoriilor faţă de creditori, faţă de angajaţi şi faţă de bugetul public; datele privind toate bunurile debitorului şi creanţele faţă de acesta; codul fiscal şi denumirile tuturor conturilor sale bancare; contestaţiile motivate la cererea introductivă. Dacă debitorul înaintează anumite obiecţii, inclusiv la cererea introductivă a creditorului, instanţa de judecată este obligată să aprecieze aceste circumstanţe până a emite hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate. În acest sens, instanţa de judecată informează şi audiază debitorul, creditorul, experţii, specialiştii şi administratorul provizoriu, dacă acesta a fost desemnat. În urma examinării obiecţiilor debitorului asupra cererii introductive instanţa de judecată adoptă o încheiere care va conţine, în special, mărimea revendicărilor referitor la care obiecţiile debitorului au fost considerate neîntemeiate. Această încheiere va confirma mărimea creanţelor creditorilor care au depus cererea introductivă.

În cadrul şedinţei de judecată, în urma audierii participanţilor la proces şi examinării materialelor prezentate, instanţa de judecată va hotărî intentarea procesului de insolvabilitate sau refuzul intentării, în funcţie de prezenţa sau lipsa temeiului de insolvabilitate. În acest sens, instanţa de judecată emite o hotărâre de respingere a cererii sau un refuz de intentare a procesului din cauza insuficienţei de active ori va accepta cererea şi va emite o hotărâre de intentare a procesului de insolvabilitate. Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate, precum şi hotărârea de respingere a cererii introductive poate fi atacată prin recurs de către debitor.

În cazul în care se constată că debitorul nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu permit acoperirea cheltuielilor procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată respinge cererea introductivă şi decide lichidarea debitorului.

Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul pronunţării ei. Ea trebuie să cuprindă: denumirea (numele şi prenumele); sediul (adresa), domeniul de activitate a debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului, locul, data şi ora primei adunări a creditorilor pentru audierea raportului administratorului (adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea de validare), ora intentării procesului de insolvabilitate. Dispoziţia hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate urmează a fi publicată de instanţa de judecată în termen de 10 zile din data adoptării hotărârii.

Efectele hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate

Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate produce efecte juridice atât pentru drepturile debitorului insolvabil, cât şi pentru drepturile şi obligaţiile creditorilor.

Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil: debitorul îşi pierde dreptul de administrare a patrimoniului, activitatea organelor de conducere a debitorului se suspendă; achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de către administrator cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul nu este în drept sa acorde garanţii de executare a obligaţiilor.

Efectele ju ridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor debitorului insolvabil : se interzice executarea silită faţă de bunurile debitorului, se suspendă examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia; creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate; se întrerupe calcularea dobânzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate şi se întrerupe calcularea penalităţilor aferente datoriilor debitorului.

Procesul de insolvabilitate

Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se desfăşoară în două direcţii: prima este orientată spre lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a banilor obţinuţi, iar a doua – spre restabilirea insolvabilităţii debitorului, numindu-se procedura planului. Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de hotărârea instanţei de judecată, rezultând din circumstanţele cunoscute la examinarea cazului. Procedura planului în cadrul procesului de insolvabilitate poate fi admisă de către instanţa de judecată din momentul depunerii cererii introductive, în temeiul hotărârii adunării creditorilor, solicitându-se în ea aplicarea acestei proceduri.

Procedura planului

Prin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat în încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui. Procedura planului este îndreptată spre asigurarea protecţiei echitabile a creditorului şi, totodată, oferirea posibilităţii practice pentru redresarea debitorului în cazurile în care interesele creditorilor şi necesităţile sociale sunt mai bine servite prin menţinerea în funcţiune a debitorului onest, decât prin lichidarea lui, deci pentru acordarea acestuia posibilităţii unui nou start economic după eşecul financiar suferit. De aceea se acordă debitorului chiar în faza cererilor introductive, indiferent de autorii acestor cereri, dreptul de a-şi organiza activitatea sau de a-şi lichida averea conform unui plan în vederea achitării datoriilor sale. Planul, în sensul art. 170 al Legii cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001, poate avea unul din următoarele obiective:

  • redresarea şi continuarea activităţii debitorului;

  • lichidarea patrimoniului întreprinderii;

  • transmiterea întreprinderii sau a unei părţi din ea către un alt titular.

Rolul planului

Planul de redresare sau, după caz, de lichidare a unor bunuri din averea debitorului are un rol important în realizarea procedurii reformării şi plata pasivului debitorului, întrucât prin acest plan se trasează direcţiile viitoare ale activităţii debitorului supus procedurii, se stabilesc obiectivele scontate şi mijloacele de realizare a acestor obiective. Legea insolvabilităţii nr. 632/2001 reglementează în mod amănunţit acceptarea şi confirmarea, precum şi urmările pe care îndeplinirea planului le poate avea asupra situaţiei debitorului.

Propunerea proiectului planului

Conform dispoziţiilor legale, şi anume ale art. 168 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, planul poate fi propus de administratorul insolvabilităţii şi de debitor. Planul poate fi depus de către debitor odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea introductivă a creditorilor ori într-o cerere expresă, adresată instanţei de judecată până la şedinţa de distribuire.

Administratorul este în drept să elaboreze un plan doar la cererea adunării creditorilor şi să-l depună în instanţa de judecată într-un termen rezonabil. Proiectul planului, atât al debitorului, cât şi al creditorilor, urmează să fie depus la instanţa de judecată în termen cel mult de 90 de zile de la data solicitării. În caz contrar, instanţa de judecată poate decide lichidarea debitorului. Instanţa de judecată poate prelungi, la cererea administratorului sau debitorului, termenul de prezentare a planului, dar nu mai mult de 30 zile.

Planul propus de către debitori sau administratori urmează a fi examinat de către instanţa de judecată. Instanţa de judecată va admite procedura planului numai în cazul în care este evident că planul propus va fi aprobat de creditori şi creanţele lor vor fi executate pe deplin.

Structura şi conţinutul planului

Planul este compus din două părţi: partea descriptivă şi partea organizatorică. În partea descriptivă se includ măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii, prin procedura planului, a unei modalităţi de realizare a drepturilor participanţilor. Această parte cuprinde şi date despre temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante, pentru ca creditorii să decidă asupra planului şi instanţa de judecată să-l aprobe.

În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate.

Planul va trebui să prevadă redresarea şi continuarea activităţii debitorului sau lichidarea patrimoniului întreprinderii, prevăzând şi posibilitatea de transmitere a acesteia sau a unei părţi din ea către un alt titular.

Conform art. 170 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, în cazul în care debitorul urmează să-şi continue activitatea, planul de redresare trebuie să specifice modalităţile de achitare a datoriilor debitorului; perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului; totodată indicându-se modalităţile de lichidare a pasivului; de asemenea, se va preceda şi justifica nivelul şi perspectivele locurilor de muncă, condiţiile speciale prevăzute pentru continuarea activităţii, precum şi alte măsuri.

Planul de redresare mai poate să cuprindă măsuri de majorare a capitalului social, fiind convocată adunarea generală extraordinară a asociaţilor sau acţionarilor, pentru a decide asupra acestei măsuri, precum şi propuneri de înlocuire a unuia sau a mai multor conducători, a debitorului, la cererea administratorului sau a comitetului creditorilor.

Conţinutul planului de lichidare este specificat în art. 170 p(2) al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, care trebuie să cuprindă măsurile de stingere sau compensare în alt mod (convertirea, novaţia) a creanţelor creditorilor, eventualele garanţii ale căror creanţe vor fi plătite de creditori; indicarea claselor de creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de creditori în comparaţie cu cele primite prin distribuire în cazul lichidării; modalitatea şi persoana căreia vor putea fi vândute parţial sau total, separat sau mai ales în bloc – bunurile debitorului; efectele obţinute prin aceasta, mai ales privind continuarea utilizării unor părţi din întreprinderea debitorului; folosirea salariaţilor şi satisfacerea creditorilor, precum şi proiectele financiare pe care se întemeiază posibilităţile de realizare a planului.

Admiterea şi confirmarea planului

În termen cel mult de 30 de zile din data depunerii planului, instanţa de judecată convoacă adunarea creditorilor pentru examinarea lui. În acest scop, instanţa de judecată este obligată să informeze creditorii despre conţinutul planului şi data când va avea loc adunarea de examinare şi votare a acestuia. În cadrul adunării de votare dreptul de vot îl au numai creditorii ale căror creanţe au fost validate de instanţa de judecată. Dacă planul cuprinde şi reglementarea juridică a creanţelor creditorilor garantaţi, dreptul de vot al acestora urmează să fie stabilit individual la adunare. Au dreptul de vot în cadrul adunării generale şi creditorii ale căror creanţe garantate nu sunt contestate de administrator şi alţi creditori garantaţi sau de către creditorii chirografi. Până la votare creditorii sunt grupaţi în diferite clase, conform art. 171 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001. Planul urmează a fi votat de către fiecare clasă separat şi este considerat acceptat de o clasă de creditori, dacă în cadrul ei planul a fost votat de majoritatea creditorilor acestei clase. Cadrul normativ oferă posibilitatea acceptării planului în cadrul unei clase de creditori, chiar şi fără votul majorităţii, dacă creditorii acestei clase nu sunt defavorizaţi prin plan în comparaţie cu situaţia în lipsa lui sau dacă majoritatea claselor de creditori, participante la votare, au acceptat planul.

Dacă debitorul nu a înaintat obiecţii, planul se consideră acceptat. Obiecţiile debitorului nu vor fi luate în considerare, dacă acesta nu este defavorizat comparativ cu procesul de lichidare a patrimoniului.

După acceptarea planului de către creditori, el este confirmat de către instanţa de judecată printr-o hotărâre. Instanţa de judecată poate să nu confirme planul, dacă în el a fost ignorată o condiţie esenţială ce ţine de conţinut, de ordinea realizării, precum şi de modalitatea de acceptare a planului de către creditori şi debitori sau dacă acesta a fost acceptat cu rea-credinţă prin favorizarea unuia din creditori.

După confirmarea planului, activitatea debitorului se reorganizează în mod corespunzător. Creanţele şi drepturile creditorilor şi a celorlaltor părţi interesate se consideră modificate conform prevederilor planului. Hotărârea de confirmare a planului produce efecte juridice asupra debitorului, creditorilor. Principalul efect al confirmării planului asupra persoanei debitorului constă în posibilitatea de a putea să-şi conducă singur activitatea şi să-şi administreze averea sub supravegherea administratorului.

Planul confirmat este obligatoriu pentru debitor, creditori cu creanţe anterioare procedurii, chiar şi pentru cei care au votat împotriva lui, precum şi pentru asociaţii sau acţionarii debitorului. De la data rămânerii definitive a hotărârii de confirmare a planului în denumirea oficială a debitorului se adaugă sintagma „în procedura planului”. După ce hotărârea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune printr-o hotărâre încetarea procesului de insolvabilitate, aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Din acest moment debitorul va reintra în dreptul de administrare a patrimoniului în scopul realizării planului, administratorului revenindu-i dreptul de supraveghere.

Îndeplinirea măsurilor prevăzute în plan

Debitorul este obligat să efectueze fără întârziere schimbările de structură prevăzute în plan. Modificările de structură pot avea în vedere întreaga activitate a debitorului sau numai un sector ne rentabil; de asemenea, modificările de structură se pot referi la reducerea personalului prin concedieri ale personalului care sunt imediat necesare, dar şi angajare de noi salariaţi în funcţiile prevăzute în planul de reorganizare. În schimbările de structură pot figura înlocuirea conducătorilor societăţii, majorarea capitalului social. În planul de redresare pot fi prevăzute şi alte schimbări, cum sunt: unele măsuri organizatorice, financiare sau juridice, menite să contribuie la redresarea activităţii debitorului şi la asigurarea sumelor necesare pentru plata datoriilor, cum ar fi: efectuarea vărsămintelor noilor raporturi, a investiţiilor, fuziunea debitorului cu altă întreprindere, divizarea întreprinderii debitoare în câteva mai mici cu activităţi rentabile. Dacă debitorul şi-a onorat obligaţiile faţă de creditori, se consideră că planul este realizat.

Supravegherea activităţii debitorului de către administrator

Supravegherea se limitează la executarea de către debitor a obligaţiilor specificate prin plan, cuprinzând: observarea modului în care debitorul aplică măsurile dispuse prin planul de redresare, respectiv obligaţiile de îndeplinit; calitatea prestaţiilor; termenele de realizare şi rezultatele obţinute. Supravegherea efectuată de administrator se reflectă în rapoartele trimestriale ale acestuia despre situaţia financiară şi starea patrimonială a debitorului, inclusiv perspectivele de realizare a planului, care sunt prezentate comitetului creditorilor şi instanţei de judecată. Dacă se constată că debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile a căror executare este supravegheată sau că realizarea lor este imposibilă, administratorul informează imediat despre aceasta instanţa de judecată şi comitetul creditorilor. Supravegherea administratorului încetează în cazul executării creanţelor supravegheate sau expirării a 3 ani de la încetarea procesului de insolvabilitate şi dacă nu a fost depusă o nouă cerere introductivă.

Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului, debitorul nu respectă prevederile lui şi planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a fi necesară dovada insolvabilităţii lui.

Procedura de lichidare a patrimoniului

În cazul în care nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci când procedura planului a fost aplicată şi nu s-a atins scopul, se aplică procedura de lichidare a patrimoniului debitorului. Lichidarea averii debitorului este acea etapă a procesului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se transformă în valoare economică, într-o sumă de bani, care este distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.

Procesul de lichidare parcurge mai multe etape: ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea; sigilarea bunurilor care fac parte din averea lui; inventarierea; luarea măsurilor de conservare a bunurilor; vânzarea unor bunuri; stabilirea masei pasive; întocmirea listei creditorilor şi a listei bunurilor debitorului; verificarea creanţelor şi întocmirea tabelului preliminar al tuturor obligaţiilor debitorului.

Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea (desesizarea debitorului)

Scopul procedurii de lichidare a patrimoniului presupune ordonarea şi realizarea unor măsuri prealabile, constând în ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea şi apoi în identificarea şi conservarea bunurilor din averea debitorului, precum şi asigurarea publicităţii procedurii, în scopul protejării intereselor creditorilor şi a drepturilor celorlaltor persoane interesate.

Desesizarea debitorului (ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea) este o măsură care pregăteşte lichidarea averii debitorului, cu celeritate şi în condiţii de maximizare a valorii bunurilor acestuia. Fiind o măsură stabilită în interesul masei credale şi în scopul de a conserva bunurile din averea acestuia, după deschiderea procedurii, ea nu frânează debitorul să-şi exercite drepturile patrimoniale care nu privesc administrarea şi dispoziţia bunurilor desesizate.

Această etapă produce un dublu efect: îl lipseşte pe debitor de dreptul de a-şi administra bunurile şi de a dispune de ele, dar şi de dreptul de a-şi conduce activitatea. Desesizarea vizează, deci, nu numai bunurile din averea debitorului ,ci şi actele juridice ale debitorului, şi acţiunile în justiţie. Prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate (art. 83 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001), dreptul debitorului de a administra şi a dispune de bunurile incluse în masa debitoare este transmis administratorului. După intentarea procesului de insolvabilitate, în conformitate cu art. 116 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, administratorul va intra în funcţiune şi va lua în primire şi administrare toate bunurile care aparţin masei debitoare, impunând prin executare impusă predarea bunurilor care se găsesc la debitor. Luarea în primire a acestor bunuri se face în prezenţa şi cu semnarea actului de primire de, cel puţin, un membru al comitetului creditorilor, în cazul în care acest comitet este desemnat. În cazul în care comitetul creditorilor nu este desemnat, instanţa de judecată decide numirea unui reprezentant al creditorilor, care va asista la luarea în primire a valorilor şi va semna actul de primire.

Sigilarea şi inventarierea bunurilor din averea debitorului

Pentru ca scopul procedurii de lichidare a patrimoniului să fie realizat, este necesar ca după ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra bunurile, să fie stabilită masa activă, adică să fie identificate, sigilate şi inventariate toate bunurile din averea debitorului, care vor constitui patrimoniul destinat lichidării.

Sigilarea bunurilor este o măsură preventivă, cu caracter conservator, luată în scopul evitării oricăror proceduri frauduloase, prin care debitorul ar putea urmări să-şi diminueze averea. În acest sens, sigilarea precede inventarierea bunurilor debitorului, acţiune care stabileşte masa activă sau masa procesului de lichidare a patrimoniului atât descriptiv, cât şi cantitativ şi valoric.

Inventarierea bunurilor din averea debitorului reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ şi valoric, în patrimoniul debitorului, la data la care aceasta se efectuează. Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a averii debitorului şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile şi valorile deţinute de debitor, cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea asigurării unei imagini fidele, clare şi competente a averii debitorului şi a situaţiei financiare a acestuia.

Această etapă, ca de altfel întreaga procedură, este dominată de principiul celerităţii. Astfel, dacă averea debitorului poate fi inventariată, în mod complet, într-o singură zi, se va proceda îndată la inventariere, chiar fără aplicarea sigiliilor. În toate celelalte cazuri, operaţiunea va fi realizată în cel mai scurt timp posibil. Desigur, acest termen trebuie să fie rezonabil.

În acest sens, art. 117 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 stabileşte că administratorul trebuie să întocmească un inventar al tuturor bunurilor (corporale şi incorporale), care aparţin masei debitoare, în prezenţa debitorului. În inventar trebuie să fie indicată valoarea de bilanţ şi, în măsura posibilităţilor, valoarea fiecărui bun de la data inventarierii. În cazul în care valoarea bunului depinde de faptul dacă întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi experţi.

Determinarea masei active şi conservarea averii debitorului

Masa activă este averea debitorului care cuprinde totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia, la data începerii procesului de insolvabilitate, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, ca urmare a valorificării unor creanţe ale debitorului sau executării hotărârii în anulare, ce pot face obiectul exercitării silite. Aceste bunuri şi drepturi formează masa activă, a cărei destinaţie este lichidarea în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor. Asupra acestor bunuri, debitorul nu mai are nici un drept de administrare şi nici nu poate dispune de ele. Prin urmare, în sens juridic, obiectul procedurii lichidării patrimoniului îl formează masa activă constituită din totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale aflate în patrimoniul debitorului.

Bunurile care se includ în masa activă (debitoare).

La data intentării procesului de insolvabilitate, în conformitate cu art. 50 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, masa debitoare cuprinde toate bunurile debitorului, precum şi cele pe care el le dobândeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.

Astfel, în inventarul întocmit de administrator se includ bunurile cu titlu de drepturi reale sau obligatorii, inclusiv:

  • mijloacele fixe , care sunt bunuri imobile (întreprinderile complexe patrimoniale unice, instalaţiile, maşinile şi utilajul, tehnica de calcul şi mijloacele de programare, aparatele de măsurat şi de reglare, mijloacele de transport, instrumentele, inventarul de producţie şi cel gospodăresc, alte mijloace);

  • mijloacele circulante, care sunt rezervele de producţie (materialele, materia primă, combustibilul, obiectele de mică valoare şi de uzură rapidă, piesele de completare, ambalajul etc.) producţia neterminată, produsele finite şi mărfurile cu diferite destinaţii;

  • activele financiare, care sunt mijloacele băneşti, atât în monedă naţională, cât şi străină, inclusiv cele de pe conturile bancare, cecurile şi cambiile;

  • activele nemateriale, care sunt drepturile debitorului de folosinţă a pământului, a construcţiilor, asupra mărcii de producţie, a unor brevete de invenţii, drepturile de autor, creanţele, secretele tehnologice, părţile sociale, precum şi valorile mobiliare etc.

La masa debitoare se adaugă averea dobândită, după declanşarea procesului, din contractele a căror executare a fost continuată de administrator, bunurile restituite în urma rezilierii sau anulării unor acte juridice, bunurile asociaţilor cu răspundere subsidiară, valoarea plătită de fidejusori sau de garanţie pentru obligaţiile pe care le-a asumat. În cazul constatării momentului că fondatorii societăţii nu au transmis în capitalul social bunurile la care s-au obligat prin actul de constituire, administratorul trebuie să iniţieze o acţiune de încasare a banilor, de revendicare a bunurilor şi de încasare a reparaţiei pagubelor suportate. În conformitate cu art. 50 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, proprietatea deţinută de debitor în comun cu terţii este raportată cu titlu provizoriu la masa debitoare, indiferent de acordurile încheiate între ei. Partajul proprietăţii debitorului se face de către administrator în cazul în care instanţa de judecată stabileşte dreptul real al terţilor asupra bunurilor respective.

Bunurile din averea debitorului, fiind destinate lichidării, trebuie să fie menţinute în stare bună până la data valorificării lor şi din acest considerent administratorul trebuie să ia măsuri pentru conservarea bunurilor debitorului.

Măsurile de conservare trebuie să fie luate rapid, chiar în timpul acţiunii de sigilare a bunurilor şi să dureze până la valorificarea lor. Măsurile privesc conservarea substanţei bunurilor şi a drepturilor din patrimoniul debitorului. Conservarea substanţei bunurilor se referă la operaţiile necesare pentru evitarea degradării bunurilor şi prevenirea pagubelor. Măsuri de conservare a drepturilor debitorului pot fi numite acţiunile prin care administratorul revendică bunuri de la terţii care le deţin ilegal, încasează creanţele debitorului, cere anularea unor contracte ale acestuia, încheiate anterior intentării procesului de insolvabilitate, şi rezilierea unor contracte în desfăşurare. În special, conform Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, se reglementează modul de reziliere şi de anulare a unor contracte încheiate anterior intentării procesului, în scopul stopării majorării datoriilor debitorului, pe de o parte, şi pentru creşterea valorii masei active, pe de alta.

Vânzarea bunurilor debitorului

Lichidarea averii debitorului este definită ca acea etapă a procedurii insolvabilităţii în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se transformă în valoare economică, într-o sumă de bani, care este distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive. Această procedură se aplică şi în cazurile în care, deşi nu se declanşează procedura insolvabilităţii, se procedează la lichidarea unor bunuri din averea debitorului până la concurenţa debitelor care trebuie să fie acoperite. În acest sens, în conformitate cu art. 124 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, după adunarea de raportare, administratorul valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntârziat, în condiţii cât mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit, masa debitoare, în măsura în care adunarea creditorilor nu a hotărât altfel.

Efectuarea lichidării se desfăşoară după mai multe reguli, aceste reguli având ca finalitate transformarea în bani, prin vânzarea bunurilor din patrimoniul debitorului, respectiv din masa activă, de unde şi denumirea de valorificarea masei active (debitoare). Vânzările pot avea loc atât prin licitaţii publice, cât şi prin negocieri directe sau tendere. Administratorul poate să valorifice liber un bun imobil grevat cu o garanţie reală, dacă are în posesiune bunul în cauză; de asemenea, poate să recupereze şi să valorifice în alt mod o creanţă pe care debitorul a cesionat-o pentru asigurarea unei pretenţii.

Preţul iniţial de vânzare a bunurilor din masa activă se stabileşte de adunarea creditorilor sau de comitetul creditorilor, în baza evaluării efectuate în conformitate cu legislaţia, însă nu poate fi mai mic decât valoarea evaluată. Dacă nu sunt vândute la licitaţie, la concurs sau prin negocieri directe la preţul iniţial, bunurile se expun din nou la vânzare, la preţuri mai mici, aprobate de adunarea creditorilor sau de comitetul creditorilor.

În acest sens, conform art. 125 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, pentru procesul de insolvabilitate administratorul poate săvârşi acţiuni juridice precum înstrăinarea întreprinderii, unei secţiuni, unui depozit, unui alt bun imobil.

Efectuarea lichidării nu se limitează numai la valorificarea masei active, care este numai o etapă, ea cuprinde încă două:

  • distribuirea masei debitoare;

  • încetarea procesului de lichidare a averii debitorului.

Pe lângă bunurile care se includ în masa activă (debitoare), în conformitate cu art. 85, Cod de executare al Republicii Moldova nr. 443/2004, există bunuri ale debitorului care nu pot fi urmărite ca: bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale (îmbrăcămintea, încălţămintea, toate bunurile copiilor, obiectele necesare debitorului pentru a-şi continua exercitarea profesiei etc.); seminţele de culturi agricole necesare pentru însămânţare şi sădire; produsele agricole perisabile, conform listei urmărite aprobate de Guvern; bunurile din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale etc.

Stabilirea masei pasive

Stabilirea masei pasive este o fază esenţială în procesul de insolvabilitate, deoarece conturează cadrul în care se va desfăşura în continuare acest proces. Prin masa pasivă se înţelege totalitatea datoriilor comerciale existente în patrimoniul debitorului sau, din punctul de vedere al creditorilor – masa credală, care înseamnă totalitatea creanţelor comerciale ale creditorilor. La acestea se mai adaugă creanţele izvorâte din contractele de muncă, creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Pentru stabilirea masei pasive este necesar mai întâi, să se determine extinderea obligaţiilor debitorului asupra încetării de plăţi, precum şi persoanele faţă de care sunt asumate aceste obligaţii patrimoniale. În acest sens, administratorul trebuie să întocmească un registru al creditorilor, de care a luat cunoştinţă din registrele şi documentele debitorului, precum şi pe baza informaţiilor oferite de debitor. În registru trebuie enumeraţi în mod distinct creditorii garantaţi şi creditorii chirografari de rang inferior. În rubrica fiecărui creditor se indică adresa, temeiul şi suma creanţelor lui. În rubrica creditorilor garantaţi se indică şi bunul grevat cu o garanţie reală şi mărimea creanţei care, probabil, nu va fi acoperită de acest bun.

Înaintarea creanţelor de către creditori se efectuează în strictă conformitate cu Legea cu privire la insolvabilitate nr. 632/2001. Astfel, conform art. 131 al acesteia, creditorul care are o creanţă faţă de debitor, la data intentării procesului de insolvabilitate, o înaintează în scris, indiferent de tipul creanţei instanţei de judecată. Creanţa se înaintează în instanţa de judecată printr-o cerere de chemare în judecată, anexându-se toate documentele necesare.

Creanţele por fi înaintate în instanţa de judecată, cel târziu, la data aprobării de către instanţa de judecată a tabelului creanţelor. În situaţia în care creditorii şi-au înaintat creanţele după aprobarea tabelului, ele urmează a fi satisfăcute conform art. 141 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 din partea masei debitoare, care ar acoperi creanţa şi care este rezervată pentru distribuire după ce litigiul va fi soluţionat.

În baza cererilor depuse de creditori la instanţa de judecată, administratorul îi înscrie în tabelul de creanţe pe aceştia după clasa şi rangul lor. În acest tabel trebuie să fie indicată exact suma creanţei fiecărui creditor şi ordinea de achitare. Toate creanţele depuse în instanţa de judecată urmează a fi validate de către adunarea creditorilor cu participarea administratorului insolvabilităţii şi sub conducerea instanţei de judecată, în şedinţa de validare a creanţelor. Creanţele se examinează conform cuantumului şi rangului lor. Creanţele care sunt contestate, se examinează în mod special.

O creanţă este considerată validată, dacă în şedinţa de validare nu a fost contestată de un administrator sau de un creditor chirografar. Judecătorul instanţei înregistrează în tabelul creanţelor, la rubrica fiecărei creanţe, măsura de validare a creanţelor conform valorii şi rangului ei. În situaţia în care creanţa este contestată de către administrator sau de către creditorii chirografari, creditorul poate aduce dovezi şi exersa alte drepturi pentru a le contracara contestaţiile. Creanţele întemeiate în baza unor titluri executorii, precum şi unor hotărâri judecătoreşti pot fi contestate de către administrator sau debitor prin prezentarea probelor contrare. Instanţa de judecată acordă creditorului, a cărei creanţă a fost contestată, precum şi contestatorului creanţei, un extras autentificat de instanţă din tabelul creanţelor.

Ca urmare, creditorul are dreptul să conteste prin recurs refuzul validării ori să preia procesul pendinte, prezentând administratorului, în timp de 15 zile, probe de realizare a acestui lucru, iar administratorul este obligat să consemneze faptul în tabelul de creanţe şi să rezerve din masa debitoare partea care ar acoperi creanţa, în cazul în care litigiul se soluţionează în favoarea creditorului respectiv. Se poate de remarcat faptul că nu vor avea parte din masa debitoare acei creditori care vor înainta creanţe după încetarea procesului de insolvabilitate, precum şi cei care nu au contestat nevalidarea şi nu au preluat procesul pendinte. În cazul satisfacerii cerinţelor creditorului de către instanţa de recurs sau instanţa care a examinat procesul pendinte, hotărârile se prezintă administratorului, ca urmare acesta trebuie să rectifice tabelul de creanţe. Încheierea definitivă privind validarea creanţei sau concluzia prin care contestarea este declarată întemeiată este executorie pentru administrator şi pentru toţi creditorii chirografari.

Distribuirea masei active între creditori

Distribuirea sumelor de bani realizate în cursul procedurii de lichidare a patrimoniului este faza de procedură care urmează după ce lichidarea activului a fost terminată şi bunurile debitorului au fost transformate în bani.

După adunarea de validare, în funcţie de suma existentă pe contul special, administratorul distribuie sumele de bani obţinute din vânzările masei debitoare numai creditorilor cu creanţe validate. Înaintea fiecărei distribuiri, administratorul trebuie să ceară acordul comitetului creditorilor. Administratorul realizează distribuirea sumelor de bani creditorilor atât prin mai multe distribuţii intermediare, cât şi prin una finală, stingând parţial sau integral creanţele creditorilor şi concomitent efectuând continuu modificări în tabelul de creanţe.

Operaţia de distribuţie intermediară se realizează conform unei liste de distribuţie, întocmită de administrator şi aprobată de comitetul creditorilor, care se prezintă instanţei de judecată. Dacă creditorii nu sunt de acord cu lista de distribuire, ei o pot contesta în instanţa de judecată. Contestaţia se efectuează în termen de 7 zile din data expirării termenului indicat în art. 141 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001.

Operaţia de distribuţie finală se realizează după şedinţa respectivă a creditorilor, la care se examinează raportul final al administratorului, contestaţiile contra listei de distribuire şi se decide asupra părţii nevalorificate din masa debitoare.

Banii obţinuţi din vânzarea masei debitoare se repartizează în mod succesiv creditorilor garantaţi, creditorilor masei debitoare şi creditorilor chirografari.

Creanţele creditorilor garantaţi

Creditorii garantaţi sunt creditorii asiguraţi cu garanţii reale (gaj şi ipotecă) sau echivalaţi acestor garanţii, fiind satisfăcuţi cu prioritate din banii obţinuţi din comercializarea bunului, în baza căruia a fost garantată creanţa. În acest context, în conformitate cu art. 129 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, din produsul obţinut din valorificarea bunului grevat cu o garanţie reală se scad cheltuielile de validare şi valorificare, care sunt introduse în masa debitoare, iar cu restul se acoperă îndată creanţa creditorului garantat.

Creanţele creditorilor masei debitoare

Conform dispoziţiilor legale, administratorul este obligat să satisfacă creanţele creditorilor masei debitoare, la ele atribuindu-se cheltuielile procesului de insolvabilitate. În cazul întocmirii listei de distribuire intermediară, administratorul calculează cheltuielile obţinute din cadrul procesului de insolvabilitate, stinge creanţele apărute după intentarea procesului, apoi va purcede la stingerea creanţelor chirografare. În conformitate cu art. 154 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, dacă după intentarea procesului de insolvabilitate se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul. Dar, în cazul achitării procesului de insolvabilitate de către creditori sau un terţ, încetarea procesului nu se dispune. Hotărârea de încetare se adoptă doar după audierea creditorilor, administratorului şi creditorilor masei, stabilite în art. 154 al (2) al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001.

În cazul, în care cheltuielile procesului de insolvabilitate sunt acoperite, dar masa debitoare nu este suficientă pentru acoperirea altor obligaţii scadente ale masei, administratorul este obligat să informeze instanţa de judecată despre insuficienţa masei, prevăzute în art. 155 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001.

Astfel, conform art. 156 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, administratorul trebuie să stingă obligaţiile masei debitoare conform următoarelor grade de prioritate, iar în cadrul aceluiaşi grad – proporţional sumei: cheltuielile procesului de insolvabilitate; obligaţiile masei debitoare, care rezultă din acţiunile administratorului după avizarea despre insuficienţa masei debitoare, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată care nu se referă la cheltuielile procesului.

Creanţele creditorilor chirografari

În conformitate cu art. 53 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, creditorii chirografari sunt creditorii negarantaţi, care la momentul intentării procesului de insolvabilitate au o creanţă patrimonială faţă de debitor. Creanţa patrimonială a creditorilor chirografari se consideră ivită până la momentul intentării procesului de insolvabilitate în cazul în care raporturile pe care se bazează au apărut până la acest moment.

Creditorii chirografari dispun de mai multe ranguri, creanţele fiecărui rang de creditori se satisfac după stingerea creanţelor rangului precedent. În caz că banii rezervaţi din comercializarea masei debitoare sunt insuficienţi, atunci creanţele creditorilor unui rang vor fi satisfăcute proporţional. Creanţele creditorilor chirografari se satisfac potrivit ordinii stabilite în art. 54 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001. Astfel, aceste creanţe se satisfac în felul următor:

  1. creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe se face în conformitate cu Legea privind capitalizarea plăţilor periodice nr. 123/1998 şi a Regulamentului cu privire la modul de calculare a plăţilor periodice capitalizate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 127/2000;

  2. creanţe salariale faţă de angajaţi şi remunerarea datorată drepturilor de autor;

  3. creanţe pentru impozite şi alte vărsăminte de plată la bugetul public naţional;

  4. creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior;

  5. creanţe creditorilor chirografi de rang inferior:

  • dobânda la creanţele creditorilor chirografi, calculată după intentarea procesului;

  • chletuielile unor creditori chirografi, suportate în procesul de insolvabilitate;

  • amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau de executarea lor necorespunzătoare;

  • creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;

  • creanţele ce vizează rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat.

În cazul insuficienţei masei active a debitorului pentru satisfacerea creanţelor unei categorii de creditori sau mai multor categorii, aceste creanţe sunt considerate stinse. Drept creanţe stinse se consideră creanţele nevalidate şi cele neînnaintate.

Dacă, după ce a fost efectuată repartizarea finală a masei active, creanţele au fost satisfăcute integral şi au mai rămas mijloace, administratorul remite debitorului surplusul.

Astfel, conform art. 96, Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107/2002, activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate, care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor, sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei, dacă nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. În cazul activelor rămase după satisfacerea creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ, prevăzute în art. 97 al Codului civil al Republicii Moldova nr. 1107/2002, acestea se repartizează între persoanele care, conform actului de constituire sau hotărârii adunării generale, au dreptul la ele.

În cazul în care creditorii satisfăcuţi nu s-au prezentat la administrator pentru a primi banii, atunci aceşti bani vor fi depuşi pe contul Mijloace intrate temporar în dispoziţia instanţei de judecată. În acest sens, conform art. 95, Cod civil al Republicii Moldova nr. 1107/2002, sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au înaintat pretenţii şi celor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea, se depun în conturi bancare pe numele lor.

Încetarea procesului de insolvabilitate

În conformitate cu art. 150 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, după terminarea distribuirii finale, instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate, fiind obligată să publice hotărârea respectivă în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Încetarea procesului de insolvabilitate poate fi din diferite motive. Astfel, în conformitate cu art. 158 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, procesul de insolvabilitate va înceta la cererea debitorului, dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare (în situaţia în care ultima a servit ca temei pentru intentarea procesului). Ca urmare, cererea de încetare a procesului este admisă, dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată. De asemenea, la cererea debitorului, poate înceta procesul de insolvabilitate şi în cazul în care, după expirarea termenului de înaintare a creanţelor, se dispune aprobarea tuturor creditorilor care au înaintat creanţe. În cazul dat, conform art. 160 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, instanţa de judecată adoptă o hotărâre privind încetarea procesului de insolvabilitate, după audierea solicitantului, administratorului şi comitetului creditorilor (dacă el este format), ca mai apoi această hotărâre să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Astfel, la încetarea procesului de insolvabilitate, administratorul trebuie să achite creanţele necontestate ale creditorilor masei debitoare şi să depună garanţie pentru cele contestate.

În conformitate cu art. 154 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001, procesul de insolvabilitate poate înceta şi din lipsa masei debitoare, adică dacă după intentarea procesului de insolvabilitate se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului.

În două săptămâni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de stat al întreprinderilor şi Registrului de stat al organizaţiilor hotărârea instanţei de judecată privind încetarea procesului de insolvabilitate. Registratorul, după ce a primit toate actele necesare, radiază întreprinderea din registru. Din momentul radierii debitorul se consideră lichidat.

Back to Top