În mod nesurprinzător, poate, a existat o reacţie crescândă printre specialiştii în istoria gândirii economice împotriva interpretării vechilor analiza economice în termenii unui cadru modern de analiză (cu sau fără nuanţe ideologice), dând ca motivaţie faptul că tinde să detaşeze scrierile economiştilor din trecut de contextul lor operaţional şi să distorsioneze mesajul pe care ei au încercat să-l transmită contemporanilor - lăsând într-adevăr loc pentru interpretări. Corect, scriitorii de la mijlocul secolului XX de obicei atrag atenţia că ei propun să ţină cont de contextul istoric şi intelectual în care au fost elaborate teoriile precedente înainte de a evalua importanţa lor pe termen mai lung pentru evoluţia ideilor economice[1]. Oricum, sunt multe feluri de a descrie fondul unui scenariu care deja a fost conturat în mintea autorului. Mai sunt, de asemenea, diferenţe remarcate de abordarea unei probleme de cercetare în istoria gândirii economice - diferenţe care se leagă de punctul de vedere potrivit căruia investigatorul porneşte totodată şi de la punctul unde se aşteaptă să ajungă.

Respectarea criteriului istoriografic, de exemplu, şi dorinţa de a ajunge la o sumă realistă de obiective şi interpretări pentru vechile analize şi relaţiile lor cu evenimente externe sau circumstanţe socio- politice care au afectat sau care au fost afectate de ele nu ne asigură că rezultatele vor fi neambiguie din punct de vedere empiric. Noile orizonturi recent deschise de către cercetători a căror metodologie este bazată pe criteriul istoriografic (mai degrabă decât teleologic, doctrinar sau ideologic) au fost mai variate, deoarece nu toţi sunt economişti profesionişti. Într-adevăr, mulţi merg în direcţii pe care economiştii le-ar considera ciudate. Tribe, de exemplu, care s-a decis să identifice şi să analizeze valorile cu adevărat comune ale discursului economic din secolele XVII şi XVIII, sugerează că „o cunoaştere completă a teoriei economice contemporane reprezintă un mare handicap pentru orice istoric prospectiv" al ideilor economice. Reacţionând împotriva tradiţiei, potrivit căreia istoria analizei economice trebuie rescrisă de fiecare generaţie[2], el insista asupra faptului că este anacronic să judeci vechile texte economice pe baza criteriilor formate de către discursuri mai recente. A sa „Pământ, muncă şi discurs economic" din 1978 este în acelaşi timp o critică la adresa istoriilor gândirii economice existente şi o cercetare a condiţiilor intelectuale în care a apărut economia politică a secolului XIX. El foloseşte texte din secolele XVII, XVIII şi începutul secolului XIX, de exemplu, pentru a-şi documenta ideea, potrivit căreia categoriilor economice de bază, cum ar fi pământul şi munca, au diferite funcţii analitice în scrierile de dinaintea secolului XIX şi de asemenea, ca „economia politică" a secolului XVIII (numită astfel pentru a o diferenţia de economia politică a secolului XIX) era concentrată asupra conducerii menajelor dintr-o societate mai degrabă decât pe o economie în sensul apolitic modern. Cea mai eretică implicaţie a acestei teze este că această „canonizare" convenţională a lui Adam Smith drept fondatorul economiei politice moderne este greşită şi că economia politică clasică (primul discurs care s-a concentrat în mod clar pe sistemul economic capitalist) nu a fiinţat înaintea celui de­al doilea deceniu al secolului XIX. De fapt, abordarea arheologică (mai degrabă decât istorică) a lui Tribe se concentra pe probele unei „arhive economice", mai degrabă decât pe anumiţi clasici sau teoreticieni individuali, pune în discuţie în mod fundamental rolul pe care economiştii l-au acordat tradiţional istoriei disciplinei lor şi modul eroic în care şi-au negat (respins) foştii maeştrii.

Asemenea critici fundamentale şi pe ramură a tuturor istoriilor gândirii economice existente, oricum, sunt greu de înghiţit de către economişti (membrii acestei profesii). Au fost mai multe încercări cunoscute - şi deci mai influente - de a reface respectul faţă de textul original şi de a verifica alunecarea spre mit, atât de mult asociată cu abordarea retrospectivă a vechilor idei economice. La cealaltă extremă faţă de abordarea deliberat austeră şi nepersonalizată a lui Tribe la adresa surselor sale textuale a fist best-seller-ul lui Leijonhufvud „Economia politică keynesiană şi doctrinele lui Keynes" (1968). Acesta s-a ocupat de istoria atât de recentă pentru ca să fie destul de acceptat într-un prezent extins prin reinterpretarea mesajului unui anumit clasic, încât s-a crezut (în interiorul şi în afara profesiei) că a lansat cea mai recentă şi mai radicală revoluţie în teoria economică. În plus, a fost publicată într-un timp în care noua ortodoxie generată de către revoluţia keynesiană a fost pusă la întrebări de către practicieni, ca şi de economişti teoreticieni, pierzând atracţia pentru politicieni. Pe scurt, critica lui Leijonhufvud la adresa actualei poziţii relative la ceea ce voia keynes să transmită prin „Teoria Generală" (şi ceea ce succesorii săi au elaborat mai apoi din ea) a adus istoria gândirii într-o dispută teoretică.

Obiectivul primar recunoscut al studiului lui Leijonhufvud era să „contribuie la reevaluarea cadrului conceptual care a fost sintetizat din „Teoria Generală", iar principala sa teză a fost că - teoria lui Keynes - este distinctă de teoria - keynesiană - venituri-cheltuieli". El a arătat că preocuparea sa exegetică faţă de ce „a spus Keynes cu adevărat" este în plan secundar faţă de scopul său principal. Oricum, două decenii mai târziu, este discutabil dacă demolarea de către Leijonhufvud a câtorva mituri acceptate referitoare la ce conţinea de fapt „Teoria Generală", împreună cu reinterpretarea sa atent documentată a ceea a vrut să transmită Keynes, reprezintă moştenirea de bază a studiului său - ca şi absolut memorabila trăsătură a impactului imediat asupra profesiei, în general. A dat o ilustrare de efect a modului în care ideile unui ilustru gânditor pot fi nu numai diluate, ci şi falsificate pozitiv de către discipolii acestuia.

Pentru istoricii gândirii economice, dedicaţi pentru totdeauna ideii că doctrinele ricardiene sau marxiste, sau marshalliene nu trebuie confundate cu economia politică a lui Ricardo, sau Marx, sau Marshall, o atare distorsiune nu reprezintă o surpriză. Ceea ce este surprinzător în legătură cu legendele care au apărut referitor la conţinutul „Teoriei Generale" este rapiditatea cu care acestea au fost acceptate (sau primite în mod tacit) nu numai de către manuale, ci şi de către unii care au trăit în timpul revoluţiei keynesiene şi aveau un bun motiv de a simţi că au fost parte din aceasta.

Miturile[3] au fost acum spulberate (sau recondiţionate), iar manualele au fost amendate serios. Oricum, interpretarea lui Leijonhufvud a ceea ce a vrut Keynes să spună nu a fost aşa de uşor absorbită fie de către moştenitorii revoluţiei keynesiene, fie de revizioniştii acesteia. A devenit curând clar în cursul dezbaterilor rezultate că variatele interpretări alternative a mesajului central al lui Keynes şi a sensului în care reprezenta o revoluţie în teoria economică erau deja prezentate (obişnuite™). Într-adevăr, numărul de noi interpretări a continuat să crească în ultimele două decenii - parţial ca răspuns la provocarea adusă de Leijonhufvud, dar mai mult datorită imensului volum în creştere de dovezi scrise care a devenit accesibil în cele 29 de volume „Scrieri alese" (1971-1989) ale lui Keynes. Proliferarea rezultată de cărţi, articole, seminarii şi scrieri ale studenţilor absolvenţi dedicate reevaluării economiei politice a lui Keynes (şi relaţia ei cu una sau mai multe din variaţiile în schimbare caleidoscopică de keynesism) ar putea fi cu greu rezumată. Oricum, din moment ce majoritatea este legată de dezbaterile teoretice prezente asupra actualei teorii macroeconomice sau monetare (mai degrabă decât de un program de cercetare în istoria gândirii economice), este îndoielnic dacă o asemenea rezumare ar avea vreo relevanţă pentru acest capitol. Lecţia care pare oportun a fi trasă de aici este că există un element inevitabil subiectiv sau aistoric care viciază interpretările analizelor economice din trecut, garantat de obiectul de contribuire la înţelegerea sau soluţionarea problemelor teoretice din prezent.

Există o arie în extindere de cercetare în istoria gândirii economice în care cartierul istoriografic are un precedent asupra consideraţiilor doctrinale sau ideologice şi unde obiectivul fundamental care motivează investigaţiile este mai degrabă empiric decât teoretic sau pedagogic. Rezultatele unor asemenea cercetări tind să fie relativ mai puţin controversate decât majoritatea celor la care s-a făcut referire anterior, dar nicicum mai puţin important. Printre noile tendinţe caracteristice cercetării în istoria gândirii economice din a doua jumătate a secolului XX, de exemplu, a fost un flux cumulativ substanţial de proiecte care ţintesc să aducă în vizor contextele operaţionale actuale, în cadrul cărora anumite teorii economice, analize şi sugestii de politică economică s-au dezvoltat şi care au interacţionat. O mare parte din această muncă a reprezentat un co-produs al unor investigări mai largi efectuate de specialişti în istoria gândirii economice ori de către istorici ai economiei - ambele grupuri intelectuale au fost preocupate în mod tradiţional de procesele de răspândire, ca şi de formalizare sau de filiaţia ideilor economice. Eseurile culese, de exemplu, de Egly în „Ideologia evenimentelor şi teoria economică" (1968) sau articolele şi extrasele republicate în „Economiştii clasici şi politica economică" (1971) a lui Coats ilustrează caracterul de lărgime şi sfera unor probleme care au fost considerate în condiţiile unei asemenea abordări. Ce a dat un impuls general şi interes pentru asemenea cercetări a fost profesionalizarea disciplinei şi dezvoltarea fără precedent - în special după al doilea război mondial - a rolului economistului de formaţie academică ca şi consilier pe probleme de politică economică[4].

Foarte multe articole şi un număr deloc de neglijat de monografii care examinează - în diferite grade de generalitate şi particularitate - rolul jucat de vechii economişti de marcă care au oferit sfaturi guvernelor, termenii în care şi-au justificat prescripţiile şi gradul lor de succes în influenţarea celor ce elaborează politicile economice (policy makers) au fost acum publicate. Aceste scrieri discuta inter alia caracterul adecvat al instrumentelor profesioniste de analiză a economiştilor vizavi de problemele cu care s-au confruntat ca şi consilieri, receptivitatea guvernelor sau grupurilor sociale, sau politice la argumentele, natura şi gradul de consens al disciplinei relativ la diverse probleme şi la momente diferite în timp şi modurile în care teoriile şi sfaturile economiştilor au fost influenţate de către (sau au influenţat) curentele externe de idei şi evenimentele actuale. În 1964, de exemplu, Stigler şi-a dedicat discursul prezidenţial (în calitate de preşedinte) de la întâlnirea anuală a Asociaţiei Economice Americane unei discuţii asupra rolului unor vechi economişti de marcă care au consiliat pe probleme de politică guvernamentală şia atenţionat audienţa sa că influenţa economistuluia fost de obicei mică pentru că îi lipseau cunoştinţele profesionale speciale asupra competenţei comparative a statului şi a întreprinderii private".

Când s-a întors la această temă în anii '70 - într-o vreme în care economiştii se bucurau de o mai slabă apreciere - el a insistat căEconomistul este cu adevărat şi în mod fundamental important când el sporeşte cunoaşterea realizărilor sistemelor economice", dar că, din moment ce descoperirile lui în această arie sunt prea specializate şi tehnice pentru a fi cu adevărat inteligibile în afara turnului său de fildeş, influenţa muncii unui economist şi stima populară (nonprofesională) care îi este acordată este foarte posibil să fie în mod negativ corelate".

Una din primele şi cele mai citite monografii erudite asupra temei generale a „relaţiei dintre schimburile gândirii şi interesele economiştilor şi metodele şi scopurile urmărite de către cei ce elaborează politici economice a fostEconomie politică şi politica economică" a lui Winch (1969). Tratând, aşa cum a facut-o, prima jumătate a secolului XX (şi, în principal perioada de până în 1920), această lucrare a umplut un gol în istoria economiei politice şi a politicilor economice, şi a evenimentelor din trecutul recent, fiind astfel deosebit de interesantă pentru studenţi şi nespecialişti. A fost urmată de către o varietate de monografii de cercetare mai specializate şi mai detaliate, cum ar fi studiul făcut de Howson şi Winch (1977) asupra practicii Consiliului Consilierilor Economici înGândirea economică şi India", Barber (1975) a examinat eficacitatea teoriei economice aplicate de către autori care au tratat problemele economice ale Indiei în timpul existenţei Companiei India de Est. Alţi istorici ai gândirii economice au avut în vedere interacţiunile complexe dintre evenimentele economice, teorii şi politici, cu referire la un timp mult mai scurt de manifestare şi la subiecte mai îngust definite. Berg (1980), de exemplu, s-a concentrat asupra celor circa trei decenii ce au urmat războaielor napoleonice, examinând detaliat implicaţiile teoretice şi ideologice a „chestiunii maşinăriei". El susţinea că aceasta a reprezentat perioada critică în care contemporanii şi-au dat seama pentru prima oară de schimbările tehnologice aduse de revoluţia industrială şi în care a apărut economia politică clasică. În ciuda problemei aparent înguste pe care a ales s-o investigheze, oricum, viziunea ei asupra a la ce se referea dezbaterile secolului XIX şi aanaliza sa a multor niveluri diferite - politic, social şi intelectual - pe care a fost creată şi articulată economia politică" a avut un efect de lărgire simţitoare a perspectivelor deschise de către cercetarea sa.

O deschidere a orizonturilor de cercetare pentru oamenii de ştiinţă dedicaţi unei abordări istoriografice a ideilor economice a reprezentat o trăsătură distinctivă a unei mari părţi din noile realizări în istoria gândirii economice publicate în ultimul sfert al secolului. Se poate spune că acestea reflectă schimbarea în rolul multor economişti profesionişti spre o participare mai directă în procesul de elaborare a politicii economice care a avut loc după al doilea război mondial. Mai important, probabil, decât extinderea globală a numărului de economişti angajaţi ca profesionişti cu normă întreagă în serviciul guvernului a fost creşterea proporţiei economiştilor de marcă care, la anumite momente ale carierei lor, şi-au asumat responsabilităţi temporare sau cu jumătate de normă (part-time) ca sfătuitori economici la politicieni de prim rang (aflaţi la putere sau în opoziţie), ca şi în numărul de economişti pregătiţi care acum ocupă posturi politice sau administrative. În mod semnificativ, termenul de „economie politică", care a captat tente antice (în sensul de vechi) pe la mijlocul secolului XX (fiind aproape eliminat din manuale în favoarea unor termeni, cum ar fi analiza economică, sau ştiinţa economică sau economie politică pozitivă - positive economics -), a fost refolosit în anii '70 - şi nu doar de către economiştii care căutau să-şi distingă aria de preocupare de tradiţia ortodoxă. De fapt, au avut loc schimbări mari în percepţia economiştilor a rolului lor profesional şi a scopului, şi naturii disciplinei lor.

În aceste condiţii, întrebări de genul celor puse de Winch, de exemplu, referitor la relaţiile dintre gândirea economică şi politicile economice au atras interesul profesioniştilor care nu au dat înainte prea multă atenţie istorie disciplinei lor. Când economiştii în general (şi chiar neprofesioniştii) au fost stimulaţi de către dezbaterile în legătură cu Leijonhufvud să citeascăTeoria Generală" pentru ei înşişi, oricine era în stare să citeze faimosul testament al lui Keynes în legătură cu puterea gândirii economice de altădată:

Ideile economiştilor şi a filozofilor politici, şi când au dreptate, şi când greşesc, sunt mai puternice decât se obişnuieşte să se creadă. într-adevăr, lumea este condusă de puţine alte lucruri. Oamenii practici, care cred că sunt în afara oricăror influenţe intelectuale, sunt de obicei sclavii vreunui economist defunct. Nebuni aflaţi la putere, care aud voci din cer, îşi trag frenezia vreunui înţelept din urmă cu câţiva ani.

(Keynes 1936: 383)

Când dezbaterile dintre monetarişti şi keynesişti au început să treacă din revistele de specialitate în paginile financiare ale cotidienelor, toată lumea dorea să afle ce s-a întâmplat cu revoluţia keynesiană.

Între timp, materialele primare, ca şi stimulentele pentru o cercetare fructuoasă a experienţei secolului XX în ceea ce priveşte conexiunile dintre schimbările în evenimentele socio-economice şi sisteme (sistemele socio-economice), şi în obiectivele şi percepţiile elaboratorilor de politici - pe de o parte, şi progresele (teoretice sau empirice) făcute în cunoaşterea economică - pe de altă parte, s-au extins enorm în ultimele două decenii. În afară de materialul conţinut de „Scrierile alese" a lui Keynes (Keynes 1971-1989) şi de numeroase biografii, jurnale şi memorii legate de ce ar putea fi numita eră keynesiană, o vastă cantitate de documente guvernamentale capabile să arunce lumină directă asupra interschimbării de idei între economişti şi făuritorii de politici au devenit accesibile pentru cercetători serioşi, începând cu mijlocul anilor ,60[5]. O mare parte a cercetării istorice actuale stimulată şi facilitată de aceste dezvoltări s-a concentrat asupra unor întrebări, cum ar fi cea dacă Keynes era sau nu revoluţionar prin teoria sa economică sau cât de mult reţelele sale economice erau răspunsuri adecvate la evenimentele curente şi cum şi când cei ce elaborau politicile economice se adresau teoriei şi argumentelor sale. Rezultatele au fost cumulativ impresionante, deseori contradictorii şi deosebit de instructive nu numai pentru istorici, ci şi pentru economiştii moderni preocupaţi de modurile în care conceptele economice, teoriile şi analizele au fost folosite sau cenzurate de către „oameni practici" aflaţi sau nu la putere (în instituţiile de stat). Ele merg, de exemplu, de la monografia asupra „Politicii monetare britanice 1934-1931" a lui Moggridge (1972), care a tratat fondul problemei printr-un flux larg de articole şi monografii ce poate (sau nu poate) fi numită keynesiană[6]. Bineînţeles că programul de cercetare în economia politică nu se limitează la practica britanică. De exemplu, „De la noua eră la noul pact - new deal- „ a lui Barber (1985) se referea la o experienţă americană punând în discuţie teoriile de economie politică a lui Herbert Hoover şi viziunile contemporane ale economiştilor în perioada 1921-1933.

Concluzie

Revigorarea cercetării în istoria ştiinţei economice care a caracterizat cale de cinci decenii de după 1950, a generat un flux larg de publicaţii ştiinţifice în acest domeniu - majoritatea de o calitate ridicată. Consideraţii de spaţiu au dominat chiar şi cele mai scurte observări generale a zonei de impact şi a calităţii acestor rezultate care au fost disponibile doar în engleză şi nu este, cu siguranţă, un fenomen englez. Astfel, ne-am limitat la a lua în considerare acele secţiuni ale acestei largi frontiere de cercetare unde ni s-a părut că au fost deschise noi perspective de către abordări contrastante care au fost în mod particular interesante nu numai pentru specialişti erudiţi în câteva arii avansate ale istoriei gândirii economice, ci şi pentru economişti sau istorici în general. Prezentarea de mai sus ţinteşte să fie mai degrabă ilustrativă decât definitivă şi nu încearcă să supună unei revizii critice sistematice cele mai remarcante sau cele mai progresiste rezultate de cercetare obţinute până în prezent, sau să identifice tendinţe şi prospecte pentru viitoare cercetări în istoria gândirii economice[7]. Ea reprezintă viziunea selectivă a unor observatori care călătoresc de-a lungul unui peisaj variat cu spatele la locomotivă


[1] Vezi, de exemplu, Hollander (1973: 17): „Noi credem că este imposibil să înţelegem intenţia de bază a Avuţiei naţiunilor fără să stabilim nu numai natura economiei britanice din timpul lui Smith, dar şi (sau, mai ales) viziunea lui Smith despre aceasta". Mai vezi prefaţa la „Studii în istoria teoriei economice până în 1870" a lui Bowley (1973: viii), în care, după ce a declarat că încercarea să „arunce o privire asupra tratării a diferite probleme de către un număr de scrieri în modul ei analitic — mai degrabă decât din punctul de vedere al teoriei economice moderne ", ea a comentat franc: „Rezultatele adoptării acestei abordări m-au surprins şi sunt convinsă că neglijarea acesteia în cartea mea — Nassau Senior şi economiştii clasicie-„.

[2] Compară Blaug (1978: vii): „Există o interacţiune mutuală între gândirea economică din trecut şi cea prezentă astfel încât, chiar dacă o scriem în atât de multe cuvinte sau nu, istoria gândirii economice este rescrisă de către fiecare generaţie".

[3] De exemplu, şi-a întemeiat argumentul pe ideea „capcanei lichidităţii" sau pe presupunerea că salariile sunt inflexibile într-un trend (într-o direcţie) de scădere sau că economiile şi investiţiile sunt ambele elastice la dobândă.

[4] O ediţie specială a „Istoriei economiei politice (Coats 1981) a fost dedicată articolelor ce vorbesc, pentru un număr de ţări dezvoltate şi subdezvoltate, despre experienţa lor în chestiunea rolului crescut al economistului în cadrul guvernului după al doilea război mondial, un eveniment pe care Coats (1981: 342) îl descrie ca „ o explozie atât în politicile economice şi sociale oficiale, cât şi în dezvoltarea economiei politice ca o disciplină academică — ştiinţifică — şi ca o ştiinţă politică ".

[5] De exemplu, până în 1966, accesul la dosarele publice ale Marii Britanii a fost negat cercetătorilor, până când au trecut 50 de ani de la data la care ultima hârtie în dosar a fost stocată. Regula (legea) de 50 de ani, neglijată pentru prima dată în 1966 pentru a deschide pentru studenţi dosarele oficiale ale perioadei primului război mondial şi după, a fost înlocuită în 1967 de o regulă de 30 de ani.

[6] Vezi, de exemplu, Peden (1983), Booth (1986), Browning, Corry (1986) şi Rollings (1988) pentru o selecţie a contribuţiilor studenţeşti la acest program de cercetare aflat în derulare.

[7] În legătură cu tendinţele din trecutul apropiat vezi, de exemplu, articolele care celebrau primul deceniu de Istorie a Economiei Politice, care au fost publicate în acea revistă în 1983, în special cele ale lui Coats (1983), Marchi şi Lodewyks (1983), în care sunt discutate evoluţiile literaturii de revistă în perioada începând cu 1968.

Back to Top