Într-un fel, doctrina marxistă a fost cea care a contribuit substanţial la revigorarea cercetării în istoria doctrinelor economice, de după război. Acest lucru s-a manifestat printr-o creştere semnificativă a numărului de articole cu caracter didactic (opuse celor cu caracter polemic) şi de monografii, publicate în acest domeniu.

Cărţile de istoria economiei politice de dinainte de război l-au tratat pe Mark şi pe continuatorii săi drept irelevanţi prin aportul lor teleologic la progresul ştiinţei economice. Puţini economişti de marcă au citit atent opera lui Marx pentru a scrie o critică formală la adresa analizei sale economice[1]. La începutul anilor 1950 s-a produs o evidentă schimbare de atitudine. De exemplu, este simptomatic faptul că Roll a inclus (pentru prima oară) o evaluare explicită a economiei politice a lui Mark în ediţia din 1953 a cunoscutei sale istorii a gândirii economice.

În următoarele două decenii, nu unul, ci o varietate de programe de cercetare şi de dezbateri au stimulat cu grijă evaluări ale modelelor marxiste şi au generat pentru economiştii moderni o înţelegere mai largă a semnificaţiei lor[2]. De atunci, în cadrul percepţiei economiştilor de linia întâi asupra lui Marx, ca teoretician economic, s-a petrecut o schimbare de profunzime. S-a întârit convingerea de a da crezare rezultatelor cercetărilor asupra ideilor marxiste, în evoluţie lor istorică, chiar dacă ele se situau pe linia lor teleologică. Schimbarea sistematică de idei a fost facilitată, bineînţeles, de către anumiţi specialişti în istoria gândirii economice de orientare marxistă, situaţi pe poziţii nondogmatice. De exemplu, studiul lui Meek asupra valorii-muncă (1956) îşi propunea să construiască o legătură între economiştii marxişti şi colegii lor nonmarxişti, explicând raţionamentul marxist şi demonstrând aplicabilitatea sa la economiile actuale, socialiste sau capitaliste[3].

Prin anii 1970 era ceva obişnuit ca economiştii neoclasici de marcă să facă referire la Marx. Dacă în 1961, Marx era categorisit de către preşedintele Asociaţiei Americane de Economie drept „un minor post-ricardian", ulterior el este recunoscut ca „un mare economist clasic" (vezi Samuleson, 1962; Blaug, 1978). Aceasta a fost o semnificativă schimbare de optică, deoarece revitalizarea interesului pentru doctrina marxistă a fost îndeaproape asociată cu revigorarea contemporană a interesului pentru economia politică ricardiană. Aceasta din urmă începe cu publicarea operei şi corespondenţei lui Ricardo, editată de către Sraffa şi Dobb (1951-1973), insistând în special pe întrebările ridicate cu privire la validitatea anumitor interpretări generale ale lui Ricardo, autentificate de autorităţi prestigioase, cum ar fi Knight şi Schumpeter. Economia politică ricardiană a lui Blaug (1958) a fost una din primele monografii care răspundea acestei provocări. Oricum, legătura dintre doctrina ricardiană şi cea marxistă a fost subliniată puternic în scrieri ulterioare chiar de către editorii menţionaţi.

Lucrarea lui Sraffa „Producţia de mărfuri prin producţia de mărfuri: Preludiu la o critică a teoriei economice" (1960) a fost surprinzătoare scânteie ce a aprins focul dezbaterilor doctrineare. Vâlvătaia acestuia s-a răspândit prin publicaţiile cunoscute ale disciplinei istoria gândirii economice. Surprinzător, deoarece subţirelul volum scris de Sraffa - ce reprezenta o succintă analiză axată pe o anumită problemă teoretică - a scăpat de pe agenda de lucru a economiştilor mai bine de trei decenii. Soluţia lui Sraffa la problema care l-a derutat pe Ricardo oferea un cadrul analitic mai consistent referitor la abordarea marxistă a teoriei valorii şi repartiţiei decât abordările neoclasice. Este vorba despre conceptualizarea unei măsuri a valorii care să fie invariabilă la schimbări, atât a ratei salariului, cât şi a ratei profitului.

Maurice Dobb a fost cel care a arătat implicaţiile pentru istoria doctrinelor a „preludiului la o critică a economiei politice" (neoclasice) publicat de Sraffa. Lucrarea lui Dobb Teorii ale valorii şi repartiţiei de la Adam Smith încoace" (1973) a oferit o nouă direcţie teleologică pentru evoluţia ştiinţelor economice. Ideea cărţii se baza pe discuţia sa asupra a „două tradiţii destul de distincte şi rivale, în gândirea economică a secolului al XIX-lea, privind ordinea şi modul de determinare a fenomenului de schimb şi repartiţie", ambele datând de la Adam Smith.

O tradiţie, începând cu teoria costului de producţie şi a preţurilor naturale (inclusiv teoriei valorii) aparţinând lui Adam Smith, trece pe la Senior, Mill, Jevons, Marshall şi Walras până la teoreticienii moderni neoclasici ai echilibrului general, cum ar fi Samuelson, Arrow şi Debreu; cealaltă, începând cu viziunea lui Smith asupra interdependenţei dintre preţurile bunurilor finale, pe de o parte, şi grupele de venituri care alcătuiesc costul producerii lor, pe de altă parte, e continuată de Ricardo, Marx şi Sraffa până la neomarxiştii şi neoricardienii de la jumătatea secolului XX.

Ideea a două tradiţii în gândirea economică era destul de familiară pentru istoriile gândirii economice de orientare neoclasică, care, bineînţeles, au găsit viziunea „corectă" prin care teoria repartiţiei era un caracter la teoria preţurilor (tuturor bunurilor şi serviciilor) în echilibru competitiv pe termen lung23.

Monografia lui Dobb a fost prima care a pus într-o atentă comparaţie viziunile alternative asupra sistemului economic. Ea evidenţiază teoria ricardiană - marxistă a valorii care percepea repartiţia ca determinantă în conflictele de clasă şi logic prioritară faţă de preţuire, valoare dependentă atât de cantitatea de muncă inclusă în producţie, cât şi de creşterea salariilor reale asociate cu o scădere a profiturilor reale.

După Dobb, factorul crucial care determină opţiunile economiştilor între aceste două perspective clasice, fiecare cu pachetul său distinctiv de presupuneri, concepte şi teorii, este ideologia[4].

Dezbaterile doctrinare dezlănţuite de către ceea ce numim uneori „revoluţia srafană" s-au referit la o mulţime de chestiuni atât de fond, cât şi de principiu. În ciuda faptului că miopia ideologică a murdărit mesajul multor contribuţii ştiinţifice (aflate încă în controversă), variantele noii interpretări ale scrierilor lui Ricardo sau cât de mult a continuat el tradiţia, sau care era natura moştenirii sale pentru teoria economică modernă au extins în mod apreciabil aria critică a profesiunii la adresa sistemelor alternative de politică economică, ca şi asupra sistemului propriu de idei ale lui Ricardo.

Încă nu este evident faptul dacă istoricii gândirii economice au ajuns la un consens mai mare în ceea ce priveşte chestiunile în cauză. Numărul noilor întrebări ridicate de dezbateri a crescut aşa cum s-au înmulţit şi răspunsurile la unele probleme mai vechi. De exemplu, la începutul anilor 1950, părea că doctrina ricardiană, ce reprezenta o „deviaţie" de la tradiţia ortodoxă de teoretizare economică, era prevalentă. Schumpeter a insistat asupra acestui lucru obsesiv şi repetat nu numai în legătură cu teoria ricardiană a repartiţiei, ci şi cu teoria sa monetară[5]. Urmaşii neomarxişti şi neoricardieni (ai lui Sraffa) au recunoscut în general că Ricardo a depăşit linia tradiţiei smithiene până la ortodoxia clasică a secolului XX şi bineînţeles, au văzut „revoluţia marginalistă" ca o turnură proastă a evoluţiei ştiinţei economice[6].

Oricum, împotriva acestor păreri diametral opuse, referitoare la locul lui Ricardo în planul analizelor economice de astăzi, există întotdeauna o a treia perspectivă, care a subliniat continuitatea fundamentală a ideilor economice şi a subclasat atât teza unei „deviaţii" ricardiene, cât şi a unei „revoluţii marginaliste".

Seria de monografii elaborate de Hollander asupra ideilor promovate de trei titani ai economiei clasice engleze - Smith, Ricardo, Mill - au furnizat informaţii asupra celei de-a treia viziuni, în mare detaliu exegetic (Hollander 1973, 1979, 1986). Astfel, el a analizat sistematic ultimele idei (ortodoxia curentă) în legătură cu ceea ce constituie esenţa sistemului de teorii economice propus de fiecare din clasicii menţionaţi. Teza ce se evidenţiază în cele trei monogarfii ale sale şi repetată într-o lucrare mai amplă asupra economiei politice clasice (1987) se referă la faptul că fiecare din aceşti gânditori era preocupat de extinderea ariei de investigaţii asupra problemei alocării resurselor, care este o problemă centrală în lucrările clasicilor. Ideea era că istoricii gândirii economice au pus deseori în umbră continuitatea fundamentală a ideilor clasice şi neoclasice prin concentrarea relativ îngustă asupra unor diferenţe minore dintre sistemul de idei al lui Smith şi respectiv, Ricardo - pe de o parte - şi cel al lui Ricardo şi respectiv, Mill - pe de altă parte[7]. Astfel, „reabilitându-l" pe Ricardo, Hollander a probat în mod explicit „poziţia adoptată de Alfred Marshall, care a insistat ca el însuşi să scrie în tradiţie ricardiană şia obiectat la criticile pe care Jevons şi ceilalţi marginalişti le aduceau teoriilor ricardiene" (Hollander, 1986). O bună parte a acestor dezbateri s-a învârtit în jurul diferenţelor de emfază inspirate ideologic, iar caracteristica importantă a masivelor volume ale lui Hollander nu stă nici în exegezele detaliste, la care recurge pentru a-şi construi raţionamentele, şi nici în reabilitarea lui Ricardo ca parte a direcţiei clasic-neoclasic.

Câteva conotaţii textuale nu pot stabili puncte de vedere care sunt în mod esenţial ideologice. Nici „popularul sport" de stabilire a pedigriu-urilor pentru şcolile de gândire rivale (din ziua de astăzi) nu este cel mai eficient mod de înţelegere ştiinţifică superioară a procesului prin care eforturile oamenilor de a înţelege fenomenul economic produce îmbunătăţiri şi sintetizează structuri analitice într-o secvenţă fără sfârşit" (Schumpeter, 1954). Ceea ce este semnificativ în legătură cu atacul de anvergură la adresa ortodoxiei curente, prezentată în manualele de economie politică din secolul al XIX-lea, este masiva sa erudiţie. Ea stă la baza analizei sale generând provocarea pe care o aduce cercetătorilor activi de astăzi în domeniul istoriei gândirii economice pentru a testa sistematic şi în detaliu concluziile sale (vezi, de exemplu, Peach, 1984, pentru un răspuns la o astfel de provocare). Oricum, în multe din intervenţiile ştiinţifice desfăşurate în planul controverselor doctrine, care, cu siguranţă, au ajutat mult la încurajarea cercetării sistematice în istoria gândirii economice (în deceniile de după război) s-a distins o notă de anxietate în ceea ce priveşte validitatea derivării noilor interpretări ale clasicilor, prin impunerea asupra acestora a unei grile teleologice moderne (în sensul unor standarde).

Această notă de anxietate s-a putu observa, de exemplu, când Collard (1973) s-a plâns de „istoria doctrinară stilizată" care oferea prea mult spaţiu aşa-numitei „dezbateri a celor două Cambridge", asupra teoriei capitalului. Sau, din nou, Peach (1986), care a deplâns preocuparea istoricilor moderni ai gândirii economice faţă de descoperirea unor modele riguroase, consistente, în scrierile unor teoreticieni din trecut. În particular, el a criticat „noua viziune asupra lui Ricardo", oferită într-un faimos articol de către Hicks şi Hollander (1977), pentru că au „reinterpretat constructiv" subiectul cercetat prin elaborarea unui model „care îl depăşeşte pe cel original în două moduri: generalizarea formelor şi interpetarea greşită"[8]. Un punct de vedere similar a fost exprimat mai recent de către Blaug (1985) într-un discurs scris pentru o conferinţă asupra moştenirii lui Ricardo: „Este o reală diferenţă, cred eu, între a descoperi ce a vrut să spună Ricardo sau ce ar fi putut spune şi înţelegerea a ceea ce ar fi trebuit să exprime, dacă ar fi fost cu adevărat riguros, judecând rigoarea după standardele economiei moderne".


[1] Una din primele a fost „Eseuri asupra economiei doctrinelor marxiste" a lui Robinson (1942).

[2] Cele zece pagini de „note pentru lecturi ulterioare" pe care Blaug le-a adăugat la noul său capital despre doctrinele marxiste a furnizat o folositoare vedere de ansamblu asupra caracterului şi ariei de impact a acestei literaturi.

[3] Vezi, de asemenea, „Doctrinele fiziocratismului" (1962) şi „Economie politică şi ideologică" (1967) ale lui Meek, ambele abordate tot dintr-o perspectivă marxistă. Vezi, de exemplu, Knight (1956: 42): „Ceea ce este numită — teoria distribuţiei — are de a face cu preţuirea (evaluaredin) serviciilor productive. Aceste preţuri sunt semnificative în legătura cu divizarea acestui produs, dar funcţia lor de bază şi fundamentală este cea duală a capacităţii productive în variate forme printre industrii şi printre unităţile financiare şi productive în cadrul industriei".

[4] Notează subtitlul lui Dobb (1973), adică „Ideologie şi teorie economică". Vezi, de asemenea, Bronfenbrenner (1974: 482): „Spre deosebire de Karl Mars, Dobb include în cadrul — ideologiei — acele poziţii pe care le aproba, ca pi pe cele pe care nu le aproba, termenul având astfel un înţeles aproximativ egal cu — economia politică — a profesorului Myrdal'.

[5] Vezi, de exemplu, Schumpeter (1954b: 704, nota de subsol), în care el consideră ca un dat faptul „că în materie de teorie monetară, ca şi generale, învăţăturile ricardiene reprezintă o deviaţie şi că a încetinit evoluţia analizei". Comparaţi cu referirea lui Jevons (1879; în prefaţă la a doua ediţie a Teoriei economiei politice) la „acel om priceput, dar cu o gândire greşită, David Ricardo (care) a tras maşina ştiinţei economice pe un drum greşit".

[6] În aceasta, ei l-au urmat pe Marx, care l-a văzut pe Ricardo drept „ultimul dintre economiştii ştiinţifici".

[7] Vezi, de exemplu, Hollander (1986: 167).

[8] Peach (1986: 124-5), într-un articol dedicat tratării de către Ricardo a salariilor, citit prima dată la întâlnirea Asociaţiei Britanice pentru

Dezvoltarea Ştiinţei. În acelaşi articol, Peach arăta „primejdia unei ^citiri selectivei teleologice care susţinei o teză printr-un discurs selectiv".

Back to Top