Ţările foste comuniste au fost ţările care, după cel de-al II-lea Război Mondial au intrat in sfera de influenţă a URSS, fiind obligate la un experiment dramatic, acela al construirii socialismului, experiment soldat cu un eşec economic şi cu milioane de victime omeneşti. Ele au fost atat ţări europene (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, republicile baltice), cat şi ţări asiatice (Vietnam, Mongolia, Coreea de Nord), majoritatea dintre ele devenind membre ale unei organizaţii de integrare creată de URSS in anul 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Incepand cu anul 1989, comunismul se prăbuşeşte in ţările europene aflate in sfera de influenţă sovietică şi, mai tarziu, in fostele republici ale Uniunii Sovietice şi in unele ţări din Asia, din anul 1991 destrămandu-se şi CAER-ul.

După 45 de ani de comunism, ţările din fostul lagăr socialist au fost supuse unui nou experiment istoric. Tranziţia de la o economie planificată centralizat la o economie de piaţă a reprezentat al doilea mare experiment din istoria economiei mondiale, ambele procese fiind operaţiuni de « inginerie politică, economică şi socială » şi nu evoluţii organice ale respectivelor societăţi, ca cele din ţările dezvoltate.

Acest proces inedit a necesitat o amplă reconstrucţie instituţională şi o ajustare structurală masivă intr-un timp istoric concentrat. Costurile economice şi sociale ale tranziţiei s-au dovedit a fi mult mai ridicate decat cele estimate iniţial, ceea ce a făcut imposibilă asigurarea creşterii nivelului de trai.

Deoarece majoritatea analizelor privind tranziţia in fostele ţări comuniste s-a focalizat asupra ţărilor din Europa Centrală şi noi am optat pentru o prezentare mai detaliată a transformărilor din această zonă, făcand totuşi in finalul capitolului şi succinte evaluări ale reformelor din alte ţări foste comuniste: cele membre ale Comunităţii Statelor Independente (grupare care reuneşte Rusia şi unele dintre fostele republici ale URSS) şi China (care şi-a menţinut regimul politic de tip comunist, dar a optat pentru o transformare parţială a economiei).

De la economia socialistă la cea de piaţă - cazul ţărilor din Europa Centrală

Scopul tranziţiei

Reformele economice lansate la inceputul anului 1990 in ţările est-europene nu au reprezentat un scop in sine: tranziţia la economia de piaţă de la o economie socialistă, planificată centralizat devenise o necessitate impusă de adancirea crizei economice in toate aceste ţări in decursul anilor '80, precum şi a crizei din cadrul C.A.E.R.(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), tot mai evidentă de la mijlocul deceniului al 9-lea.

De asemenea, transformarea sistemului economic ţintea să consolideze procesul de democratizare politică, propunandu-şi să creeze premisele exercitării drepturilor şi libertăţilor economice ale individului, care, desigur, nu ar trebui disociate de responsabilităţile personale şi colective in acest plan.

Cele două obiective fundamentale ale tranziţiei erau deci refacerea structurilor democratice şi ale economiei de piaţă . Specialiştii subliniau existenţa unei clare corespondenţe intre principiile specifice unei democraţii şi cele ale unei economii concurenţiale: autonomia subiecţilor, suveranitatea legii, refuzul acordării de privilegii discreţionare.

Noile structuri şi mecanisme, politice şi economice, urmau să determine repartizarea drepturilor şi obligaţiilor intre persoane şi grupuri sociale, precum şi repartiţia puterilor, a resurselor şi a veniturilor. De asemenea, statul era chemat să vegheze la respectarea libertăţilor individuale, dar şi la armonizarea lor.

Scopul final al transformărilor il constituia creşterea prosperităţii individuale şi colective, menţinerea ordinii şi păcii sociale . Toate acestea nu puteau fi insă infăptuite fără refacerea sistemului de valori al acestor societăţi, a mentalităţilor şi comportamentelor, valorile morale fiind temelia oricărei construcţii, politice, economice şi sociale, durabile in timp.

Politologul francez J. Revel avertiza la inceputul lui 1990: “Sfarşitul comunismului nu-i deloc acelaşi lucru cu dispariţia consecinţelor sale - acestea abia incep…”. Mentalităţile şi comportamentele erau alterate, mai mult sau mai puţin, in grade diferite in fostele ţări comuniste, de suprimarea libertăţilor şi cultivarea obedienţei necondiţionate pentru unii sau de exercitarea unor puteri discreţionare de către alţii, de lipsa stimulentelor pentru eficienţă, corectitudine, dinamism, inteligenţă şi creativitate, de cultivarea xenofobismului şi a unei increderi triumfaliste in geniul naţional.

In concluzie, procesul de tranziţie, care avea să fie o succesiune de dizlocări şi şocuri, ar fi trebuit să conducă la reconstrucţia unor economii normale, la regăsirea profilului lor specific, rezultantă a imbinării unice a factorilor geo-politici, economico-tehnici, sociali, cu tradiţiile istorice, mentalităţi şi comportamente culturale şi spirituale. Interacţiunea şi interdependenţele dintre toţi aceşti factori au devenit tot mai evidente pe parcursul derulării reformelor economice in fostele ţări comuniste.

Criza economiei planificate centralizat (socialiste)

Toate ţările foste comuniste s-au confruntat din anii 80 cu o evidentă criză a sistemului economic socialist, criză care s-a acutizat in a-II-a jumătate a perioadei respective.

Pentru unele ţări manifestările de criză deveniseră evidente şi se exprimau prin dezechilibre cronice (deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii generalizate de produse, acumularea de datorii externe impovărătoare) - Polonia, Iugoslavia. Pentru altele, criza era latentă şi se manifesta prin stagnare economică - Cehoslovacia, Ungaria. In sfarşit, in cazul majorităţii ţărilor comuniste criza era ascunsă in spatele unor raportări false.

Economia socialistă planificată centralizat se caracteriza prin exercitarea de către stat a unui monopol absolut asupra tuturor activităţilor economice: de producţie, repartiţie a resurselor, circulaţie a mărfurilor, repartizare şi redistribuire a veniturilor, schimburi economice cu străinătatea. Exercitarea acestui monopol era posibilă in primul rand datorită preponderenţei covarşitoare a proprietăţii de stat, care anula in fapt iniţiativa individuală. Controlul autoritar al statului se exercita şi prin instrumente precum planificarea obligatorie, cantitativă, preţuri administrate pentru factorii de producţie (muncă şi capital) şi pentru mărfurile şi serviciile din economie. Cursul de schimb era de asemenea administrat central, iar schimburile comerciale şi relaţiile de cooperare externe controlate riguros. Statul efectua, in primul rand prin instrumente directe (planificarea, subvenţii directe de producţie şi de consum, alocarea creditelor şi a fondurilor de investiţii) masive transferuri de resurse materiale şi financiare intre sectoare, ramuri, intreprinderi. Transferurile sociale de la buget erau, de asemenea, importante.

Dezvoltarea economică- reală intr-un anumit interval de timp- s-a realizat prin folosirea extensivă a factorilor de producţie. Ea s-a asociat insă cu ingrădirea, pană la anulare uneori, a drepturilor şi libertăţii economice, politice şi sociale pentru majoritatea populaţiei din aceste ţări.

Acest tip de sistem economic a condus treptat la alocarea neeficientă a resurselor, economice şi umane, la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice şi la neglijarea altora, la creşterea decalajului tehnologic faţă de Vest, la crearea unor structuri administrative şi manageriale incompetente şi supradimensionate, la o egalizare nefirească şi la un nivel foarte scăzut al veniturilor populaţiei.

Extinderea industrializării economiilor majorităţii acestor ţări in perioada comunistă (mai puţin Cehoslovacia, a 10-a putere industrială a lumii in perioada interbelică) ar fi putut să susţină modernizarea acestora şi o inscriere avantajoasă a lor in diviziunea mondială muncii. In fapt, in mai multe ţări (dar cu deosebire in Bulgaria şi Romania) ea s-a realizat pe seama secătuirii resurselor agricole şi a inhibat dezvoltarea serviciilor, ca urmare a unui model greşit de industrializare urmat. Astfel, concentrată, potrivit modelului sovietic, pe dezvoltarea sectoarelor producătoare de mijloace de producţie (majoritatea industrii energofage), ea a condus cel mai ades la profiluri industriale deformate, neaflate in concordanţă nici cu avantajele comparative reale ale ţărilor, nici cu dinamica evoluţiilor tehnice şi a cererii pe plan mondial.In plus, ea s-a asociat cu costuri din ce in ce mai mari: risipă de resurse, acumularea de stocuri de produse nevandabile, creşterea facturilor externe pentru energie şi materii prime (chiar dacă multe dintre ele erau obţinute cu preţuri scăzute din cadrul C.A.E.R), deteriorarea continuă a mediului ambiant ş.a.

Concomitent cu criza de sistem a economiilor socialiste s-a manifestat şi criza organizaţiei lor de integrare economică, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). De la mijlocul anilor 80 acesta s-a incercat a fi revitalizat, ca urmare a evaluării ineficienţei majorităţii formelor de colaborare interstatală practicate. S-a proiectat chiar, la un moment dat, construirea unei pieţe unite (!), ca replică, evident, la pieţa internă unică a C.E.E (in proiect la data respectivă). Tendinţa de restructurare a C.A.E.R. era rezultatul acţiunii conjugate atat a ţărilor membre, cat şi a U.R.S.S., ultima confruntată cu costurile uriaşe ale menţinerii influenţei sale politice in zonă (cel mai evident dintre ele era menţinerea preţului ţiţeiului pentru sateliţii săi la un nivel mult inferior preţului internaţional, de 7 USD/ baril, comparativ cu 15-20USD/baril).

Incercări de reformare timpurii

Unele ţări est-europene au experimentat in perioada 1968-1989 reforme economice parţiale. Ţări ca Polonia, Ungaria, Iugoslavia au realizat in acest interval de timp un grad de descentralizare a economiilor lor (creşterea autonomiei intreprinderilor de stat, liberalizarea parţială a preţurilor, flexibilizarea sistemului de alocare a valutei etc.). Dacă aceste tentative nu au imbunătăţit in mod vizibil performanţele economice de ansamblu ale ţărilor menţionate, ele au modelat mentalităţile şi comportamentele economice ale populaţiei, pregătindu-le pentru o economie concurenţială şi avand in primul rand sub acest aspect un impact pozitiv.

Din punct de vedere strict economic efectele acestor reforme sunt diferite de la ţară la ţară. In mod cert liberalizarea treptată a preţurilor in Ungaria incă din anii 80 (la nivelul anului 1987 cca. 40% din preţuri erau liberalizate, la finele lui 89 cca. 62%) a făcut mai lină adaptarea agenţilor economici şi a redus nivelul anual al inflaţiei corective datorate acestui proces. De asemenea, ea a făcut posibil ca in primii ani ai tranziţiei să se aplice măsuri de stabilizare macroeconomică mai puţin dure. Prin contrast, in Polonia, liberalizările de preţuri din anii 88-89 au condus la acumularea unor tensiuni inflaţioniste considerabile (rata anuală a inflaţiei la finele anului 1989 era de 640%),accentuand anumite distorsiuni ale sistemului economic socialist.

In concluzie, tentativele unor ţări, de introducere in cadrul sistemului economiei planificate a unor componente ale mecanismului pieţei (la finele anilor '60 sau inceputul anilor '80) nu au reuşit să oprească declinul lor economic, ceea ce a indicat cu claritate că rădăcinile crizei se aflau in rigiditatea şi disfuncţionalităţile sistemului economic socialist.

Liniile generale ale derulării procesului de tranziţie

Transformarea politică şi social-economică a fostelor ţări comuniste necesita o amplă operă legislativă şi instituţională. In plan economic, au fost reconstruite instituţii şi mecanisme proprii economiilor capitaliste, care dispăruseră sau funcţionau atrofiat in economiile de comandă. De asemenea, a fost redefinit rolul statului in economie. Transformarea sistemică a constat, in fapt, in efectuarea a trei categorii de modificări:

  • modificări instituţionale şi structurale (crearea instituţiilor specifice pieţei, reforma proprietăţii, reforma fiscală, reforma sistemului financiar-bancar ş.a.);

  • dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale (prin măsuri şi politici de liberalizare a preţurilor, a cursului de schimb, a comerţului exterior, a fluxurilor externe de capital, in primul rand al celor de investiţii străine directe);

  • realizarea macrostabilităţii economice (prin politici monetare şi fiscale restrictive).

Totodată, a fost reconceput rolul statului. Astfel, pe de o parte a fost restrans rolul său de principal agent economic şi el a incetat de a fi agent unic de coordonare a raporturilor economice, impărţind acest rol ultim cu pieţele, pe măsură ce acestea au fost create. De asemenea, statul a instituit “regulile de joc” din economie şi veghează ca ele să fie respectate. Apoi, el asigură oferta de bunuri colective (educaţie, servicii de sănătate, securitate naţională, ordine internă, infrastructură ş.a.) şi acţionează pentru a corecta eşecurile pieţei.

In cele ce urmează vom comenta pe scurt unele tipuri de măsuri aplicate, anume reforma proprietăţii şi măsurile de macrostabilizare.

Reforma proprietăţii

Reforma proprietăţii a fost un proces mai amplu decat procesul de privatizare. La randul său, procesul de privatizare nu a insemnat doar simplul transfer al proprietăţii de la stat la proprietarii individuali, ci un proces prin care adevărata instituţie a proprietăţii a fost reintrodusă in ţările est-europene.

Primul pas in această direcţie l-a constituit introducerea unor amendamente la Constituţie (iniţial, pană la elaborarea noilor constituţii) prin care se consfinţea existenţa şi inviolabilitatea proprietăţii particulare, sau cel puţin garantarea ei (formulă insuficientă, dar care s-a practicat şi in Romania).

Reforma proprietăţii presupunea, in opinia, convergentă de altfel, atat a cercurilor economice cat şi a celor oficiale, două transformări esenţiale in domeniu:

  • pe de o parte, transformarea sectorului de stat in sector public (ceea ce presupune modificarea relaţiei dintre stat, in calitate de proprietar şi intreprinderile de stat, organizate ca societăţi comerciale şi, in Romania, şi ca regii autonome);

  • pe de altă parte, constituirea şi extinderea sectorului particular.

Dacă primul proces a fost mai uşor de infăptuit, in pofida desfăşurării lui uneori lente, alteori imperfecte (datorită lipsei de mobilitate a conducerilor administrative ale intreprinderilor de stat, incompetenţei sau corupţiei acestora) cel de-al doilea se dovedeşte a fi de o complexitate deosebită.

Crearea sau extinderea sectorului particular s-a efectuat pe mai multe căi simultan. Din experienţa concretă a derulării proceselor de reformă rezultă trei modalităţi principale:

  • intreprinzătorii interni sau cu participarea, in cadrul unor societăţi mixte sau cu capital străin 100%, a firmelor sau investitorilor străini);

  • restituirea proprietăţilor foştilor deţinători (modalitate legiferată in Cehoslovacia, pentru proprietăţile industriale, agricole sau din sectorul terţiar, iar in Romania doar pentru cele agricole);

  • privatizarea (trecerea proprietăţii de stat in proprietate particulară).

Dintre modalităţile de privatizare practicate in ţările est-europene (in primul rand pentru intreprinderile mici şi mijlocii, unele dintre acestea insă şi pentru intreprinderile mari), vom menţiona pe cele mai frecvent intalnite (in acest sens vezi şi I. Popa, 1994):

  • MEBO (Management and Employee Buy-Outs). Dată fiind popularitatea sa chiar şi in Vest, metoda se putea aştepta a fi practicată pe scară extinsă in ţările est-europene. In fapt nu s-a intamplat acest lucru, in cele mai multe ţări metoda cunoscand o aplicare pe scară restransă.

  • Contracte de locaţie de gestiune (sau contracte de bail). O formă particulară a acestei metode de privatizare a fost practicată in Polonia, o formă ce imbina lichidarea cu leasing-ul. Deci o intreprindere putea fi privatizată prin lichidare, aceasta realizandu-se de fapt prin inchirierea de către salariaţi a cel puţin 20% din activele intreprinderii de stat respective;

  • Vanzarea de active, care a constat in vanzarea unor părţi sau echipamente ale unor intreprinderi profitabile sau neprofitabile investitorilor naţionali. Şi această formă a reprezentat in anumite situaţii o formă de lichidare a intreprinderilor;

  • Contractele de management, deşi se aşteptau a fi aplicate pe scară mai largă (avand in vedere şi experienţa Chinei), cel puţin intr-o fază iniţială a procesului de privatizare, au fost rar utilizate (in Polonia şi in Romania). Ele incercau să stimuleze managerii intreprinderilor in realizarea unei privatizări rapide a acesteia (in fapt aceasta fiind principala obligaţie prevăzută pentru aceştia prin contract). Stimulentele acordate puteau să imbrace in final chiar forma acordării unui pachet de acţiuni managerului, in Polonia;

  • Licitaţii, oferte publice, negocieri directe. Licitaţiile şi ofertele publice au avut ca obiect vanzarea unor intreprinderi contra numerar, in acest caz veniturile rezultate fiind utilizate de către stat in diferite scopuri (de la acoperirea unei părţi din deficitul bugetar - Ungaria - şi pană la constituirea unor fonduri de restructurare - Polonia). De asemenea, s-a mai practicat, pe scară redusă insă, vanzarea unui pachet de acţiuni unui investitor strategic, prin negociere directă.

Analiza experienţelor concrete parcurse de ţările est-europene permite evidenţierea catorva observaţii generale:

  • derularea procesului de privatizare a demonstrat că acesta nu poate fi infăptuit decat cu parcurgerea mai multor etape, care insemnau in fapt conturarea treptată a concepţiei de privatizare ca un tot organic (in stransă corelaţie cu anumite condiţii social-economice şi politice particulare, proprii ţării respective) şi in toate detaliile sale, simultan cu crearea treptată a mecanismului de privatizare (instituţii financiare, bursele de valori, etc.); această observaţie este cel mai evident ilustrată de fazele parcurse pe calea privatizării de către Ungaria;

  • in toate ţările analizate s-a dovedit necesară crearea unei reţele mult mai ample de instituţii centrale sau locale care să administreze acest proces; iniţiative de privatizare au putut insă să fie elaborate fie la nivelul intreprinderilor, fie la nivelul unor potenţiali investitori, persoane fizice sau juridice, existand chiar, simultan, mai multe proiecte. (In Cehia, de pildă, susţin J. Svejnar şi M. Singer, s-au avansat, in medie, aproximativ 4 proiecte pentru o singură intreprindere).

  • schemele de privatizare puse in practică au rezultat din combinarea diferitelor modalităţi prezentate anterior, urmărindu-se fie realizarea unei justiţii sociale, fie profitabilitatea economică sau echilibrul dintre acestea;

  • participarea capitalului străin a fost in prima perioadă mai restrinsă (datorită, pe de o parte instabilităţii politice şi economice din perioada anterioară, pe de altă parte, fazei incipiente de creare a instituţiilor pieţei şi a restricţiilor existente anterior) din a doua jumătate a anilor 90 ea a crescut spectaculos in unele ţări, precum Polonia, Cehia şi Ungaria, iar ulterior, după 2000, şi in Romania şi Bulgaria.

Măsurile de macrostabilizare

Cauze ale instabilităţii economice

Economiştii considerau că instabilitatea economică din ţările analizate s-ar datora următoarelor cauze mai importante:

  • distorsiunilor şi dezechilibrelor moştenite de la sistemul economic anterior;

  • distorsiunilor generate de hibridul de mecanisme economice rezultat din descentralizarea parţială a unor economii socialiste spre finele anilor ’80, apoi, de disfuncţionalităţile de după 1990.

Conţinutul programelor

Scopul măsurilor de stabilizare macroeconomică era reducerea ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar. Deşi similare ca şi conţinut (politici monetare şi fiscale restrictive, utilizarea unor ancore de stabilizare) programele de stabilizare aplicate in ţările est-europene au fost diferite nu doar din punctul de vedere al momentului introducerii lor, ci şi ca amplitudine şi severitate a măsurilor.

Pe parcursul procesului de tranziţie, in toate ţările est-europene au fost aplicate in mod succesiv mai multe programe de stabilizare, convenite cu reprezentanţii F.M.I. Conţinutul acestora a fost relativ similar, ca măsuri, dar obiectivele ţintite au fost diferite la nivelul ţărilor analizate.

La o evaluare retrospectivă se impun cateva observaţii preliminare. Mai intai, ipotezele iniţiale cu privire la cauzele dezechilibrelor incriminate (in primul rand ale inflaţiei) s-au dovedit incorecte sau nenuanţate. Astfel, la originea inflaţiei s-a considerat a fi cererea in exces (subvenţionarea, pe diferite căi, a producţiei şi a consumului, acoperirea automată a deficitelor bugetare prin emisiune monetară, existenţa unui volum important de economii "forţate" la populaţie, ca urmare a generalizării penuriilor pe pieţele de mărfuri etc.).

A doua observaţie importantă este aceea că obiectivele propuse şi convenite cu F.M.I. prin aceste programe (şi de indeplinirea cărora era condiţionată obţinerea de credite de la această instituţie), au fost deseori nerealiste. Criteriile de performanţă se refereau la nivelul deficitului bugetar admis, rata inflaţiei, soldul balanţei comerciale sau de plăţi externe, etapele efectuării unor reforme instituţionale etc. Această estimare incorectă s-a datorat unei insuficiente cunoaşteri de către experţii F.M.I. a particularităţilor economiilor acestor ţări, necontracarată de negociatorii est-europeni, constranşi să accepte propunerile lor de necesitatea finanţării reformei prin credite externe, alteori supraestimării rezultatelor posibile de către chiar guvernanţii ţărilor in tranziţie.

Majoritatea analiştilor au catalogat programele de macrostabilizare din ţările in tranziţie drept programe de tip heterodox. Ne raliem economiştilor care apreciază că, prin caracteristicile lor, programele de macrostabilizare aplicate in ţările in tranziţie se apropie mai mult de programele de tip “ortodox”. Pentru a argumenta această opinie, vom face in Stop cadrul următor o scurtă prezentare a conţinutului celor două tipuri de programe, pornind de la o analiză a Institutului Francez pentru Relaţii Internaţionale (I.F.R.I.) de la Paris. Compararea acestor tipuri teoretice de programe de stabilizare cu cele reale aplicate in toate ţările in tranziţie conduce la concluzia că programele aplicate au fost de tip monetarist, ortodox, in unele ţări chiar monetarism global (Polonia in intervalul 1990-1991, Cehia, intre 1991-1997). Ele nu aveau cum să fie heterodoxe, deoarece le lipsea o componentă esenţială, expansiunea monetară. Faptul că unele programe au inclus, in anumite intervale de timp, controlul salariilor şi chiar reforme monetare (Polonia), nu le schimbă caracteristicile fundamentale, de programe ortodoxe.

Tipuri de programe de macrostabilizare

Potrivit cercetătorilor francezi, programele ortodoxe au ca suport teoretic monetarismul. Drept cauze principale ale inflaţiei ele consideră deficitul bugetar şi creşterea necontrolată a masei monetare. Remediile propuse: reducerea deficitului bugetar şi devalorizarea monedei naţionale. Condiţia preliminară necesară pentru aplicarea lor: eliminarea controlului preţurilor. Experţii occidentali au recunoscut in unanimitate că stabilizarea ortodoxă are două consecinţe negative inevitabile: recesiunea şi reducerea veniturilor reale (asociată cu accentuarea inegalităţilor sociale). O variantă mai dură a acestui tip de stabilizare o reprezintă programele care, pe langă componentele amintite, includ drept ancoră o politică de curs de schimb fix (monetarismul global), politică asociată, in condiţiile existenţei unei economii deschise, cu obligativitatea unei discipline monetare şi bugetare ferme.

Spre deosebire de aceste tipuri de programe ortodoxe, stabilizarea heterodoxă este mai puţin restrictivă şi incearcă să evite adancirea inegalităţilor de venituri, subliniază specialiştii I.F.R.I. Programele de acest tip conţin măsuri de reducere a deficitului bugetar, o eventuală reformă monetară (care ar reprezenta mijlocul de evitare a unei redistribuiri inegale a veniturilor) şi, contrar programelor ortodoxe, expansiune monetară (pentru a se evita creşterea ratei reale a dobanzii). De asemenea, concepţia heterodoxă propune o politică de control al creşterii salariilor, dar şi a preţurilor, pentru a reduce tensiunile conflictuale ce se pot crea ca urmare a redistribuirii veniturilor intre forţa de muncă şi capital, in favoarea celui din urmă. Efectele programelor

Efectele pozitive pot fi considerate: ţinerea sub control a inflaţiei (deşi reducerea acesteia s-a realizat mult mai lent decat s-a anticipat), stimularea exporturilor, diminuarea, in majoritatea ţărilor, a deficitelor bugetare. Aceste efecte pozitive s-au obţinut, in opinia multor economişti, est sau vest-europeni, cu costuri economico-sociale mult prea mari, economistul polonez D. Rosati considerand unele rezultate drept “succese sterile”.

Intre efectele negative, cele mai evidente au fost: reducerea dramatică a producţiei industriale, a investiţiilor şi a veniturilor reale ale populaţiei, restrangerea volumului desfacerilor de mărfuri, blocaje financiare de proporţii.

Una dintre problemele dificile ale tranziţiei a reprezentat-o problema concilierii măsurilor de macrostabilizare cu cele de incurajare a creşterii economice. Ţările analizate au avut modalităţi diferite de realizare a acestor două obiective concomitent, imbinand in forme specifice diferite măsuri de politică economică. Drept urmare, de la mijlocul anilor 90 unele ţări foste comuniste, precum Polonia sau Cehia reuşesc să reintre mai decis pe făgaşul creşterii economice, fără insă a se situa la adăpost de orice formă de instabilitate economică (spre exemplu, Cehia se confruntă in 1997 cu o criză financiară de proporţii).

De la sfarşitul anilor 90 apare mai evidentă diferenţa de evoluţie a două grupe de ţări din această regiune. Astfel, o primă grupă este constituită de ţările considerate reformatoare, care reuşesc să fie recunoscute mai devreme ca economii de piaţă “funcţionale” şi să inregistreze performanţe macroeconomice solide (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia). Cel de-al doilea grup, constituit din Romania, Bulgaria şi Slovacia reprezenta un grup de ţări cu evoluţii indecise in planul reformelor economice şi cu performanţe macroeconomice slabe pană la inceputul anilor 2000.

Analiza comparată a unor indicatori macroeconomici ai ţărilor din Europa Centrală, la nivelul anului 1999

Tabel 7.1 Indicatori

Cehia

Ungaria

Polonia

Slovenia

Slovacia

Romania

PIB,volumul real,1990=100

89,4

103,1

136,8

115,6

103,6

80,3

PIB/loc, PPC, in USD

12362

10232

7619

14293

9699

5648

Indicele prod. ind.1990=100

79,6

125,4

156,1

84,5

80,9

54,0

Rata inflaţiei (IPC anual),%

2,1

10,0

7,3

6,1

10,6

45,8

Rata şomajului, %

9,4

9,6

13,0

13

19,2

11,5

Exp, milUSD

26845,8

21842,0

26347,0

8608,5

10197,4

8503,0

Imp.,milUSD

28906,0

24020,0

40727,0

9765,2

11300,5

9595,1

Stoc net ISD, milUSD

14924

18347

21126

1193

1877

5471

Relaţiile ţărilor central europene cu Uniunea Europeană, după 1990

In anii 1989-1990, ţările central europene au incheiat cu Uniunea Europeană acorduri de cooperare economică, generale şi sectoriale. Treptat, relaţiile economice dintre cele două părţi se extind şi devin tot mai complexe. Astfel, incepand cu anul 1991, rand pe rand, ţările foste comuniste din Europa centrală incheie cu Uniunea Europeană (U.E.) acorduri de asociere, care aveau mai multe obiective, cel mai important fiind acela de constituire a unor zone de liber-schimb cu aceasta intr-o perioadă de 10 ani.

Obiectivul general era acela de pregătire a acestor ţări pentru o eventuală aderare la U.E., la un orizont de timp nedefinit. După o perioadă de şovăială, la Consiliul european de la Essen din decembrie 1994, U.E. stabileşte o serie de criterii de preaderare pentru ţările analizate. Acestea erau definite astfel:

  • stabilitatea democraţiei, existenţa unui stat de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

  • existenţa şi funcţionarea unei economii de piaţă;

  • capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei din U.E;

  • capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru cu drepturi depline.

Intre anii 1994-1997 cele 10 ţări asociate la UE (cele din Europa centrală şi cele trei republici baltice) işi inaintează şi cererile de aderare. Negocierile privind aderarea incep in martie 1998 cu primele 5 ţări (Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia şi Slovenia) iar in anul 2000 ele sunt lansate şi pentru celelalte 5 ţări asociate (Romania, Bulgaria, Slovacia, Letonia şi Lituania).

După o perioadă de pregătire intensă şi după incheierea negocierilor la toate cele 31 de capitole, 8 dintre cele 10 ţări asociate foste comuniste devin ţări membre ale U.E., odată cu semnarea acordului de aderare din mai 2004, la Atena. Pentru Romania şi Bulgaria se stabileşte ca dată posibilă de aderare anul 2007, acordul de aderare fiind semnat in primăvara anului 2005.

Cum se explică mersul şi rezultatele diferite ale transformării sistemice in ţările analizate?

Iată care considerăm a fi factorii care au determinat evoluţia şi rezultatele diferite de pană acum ale transformării sistemice, in diferitele ţări est-europene analizate:

Particularităţile situaţiei economice şi politico-sociale la finele anilor ‘80 şi inceputul anului 1990, ca de pildă:

  • gradul de centralizare a economiilor (cele mai centralizate economii erau cele ale Cehoslovaciei şi Romaniei);

  • ponderea sectorului de stat şi, complementar, existenţa unui sector particular; de pildă, in timp ce in Romania şi Cehoslovacia sectorul de stat acoperea cca. 95% din economie, sectorul particular avea ponderi sensibile in Ungaria (in sfera comerţului şi a altor servicii) şi in Polonia (in agricultură el reprezenta cca. 75% din totalul fermelor, in plus existau numeroase firme mixte mici create cu participarea capitalului polonezilor din emigraţie)

  • gradul de stabilitate a economiei: rata reală a inflaţiei şi a şomajului, nivelul deficitelor bugetare, raportul cerere-ofertă pe pieţele de mărfuri; din acest unghi de vedere, dacă penuriile pe pieţele de mărfuri erau endemice in ţări precum Polonia şi Romania, pieţele din Cehoslovacia şi Ungaria erau echilibrate;

  • volumul datoriei externe şi presiunea ei asupra economiei, exprimată prin serviciul datoriei externe; practic trei dintre ţările in tranziţie se confruntau cu datorii externe impovărătoare: Ungaria, Polonia şi Bulgaria.

  • nivelul de trai şi calitatea vieţii; acestea erau mai ridicate in două ţări, dar din cauze diferite; in Ungaria nivelul de trai era mai ridicat in primul rand ca urmare a extinderii practicii apelării la o a doua slujbă de către salariaţii din sectorul de stat incă de la inceputul anilor 80, in Cehoslovacia, de asemenea nivelul de trai era ridicat ca urmare a unui standard de dezvoltare mai inalt al acestei ţări, comparativ cu toate celelalte ţări foste comuniste, interesant fiind şi faptul că nu existau diferenţe sensibile a calităţii vieţei intre zona rurală şi cea urbană, ca urmare a unei politici deliberate de majorare a veniturilor lucrătorilor rurali.

  • mentalităţi şi atitudini favorabile sau ostile economiei de piaţă; populaţiile din ţările care au incercat reformarea sistemelor anterioare erau mai pregătite; in alte ţări doar specialiştii cu contacte externe sau intelectualii aveau informaţia necesară pentru a evalua favorabil economiile şi societăţile occidentale, in pofida propagandei totalitare ostile şi mistificatoare.

  • configurarea unei societăţi civile omogene sau, dimpotrivă, existenţa unei societăţi divizate, cu grupări de interese contradictorii; existenţa, de pildă, in Polonia şi in Cehoslovacia a unor formaţiuni politice cu un larg suport popular (Forumul Civic, in prima ţară şi Solidaritatea in cea de-a doua) a făcut posibilă parcurgerea rapidă, in primii ani ai tranziţiei, a unor etape dureroase dar necesare (in succesiuni diferite de măsuri), care au creat piloni ai construcţiei ulterioare a economiei de piaţă; in mod contrar, in Romania făramiţarea societăţii in numeroase grupuri de interese şi lupta dintre ele pentru obţinerea puterii economice a intarziat adoptarea de legi şi crearea de instituţii ale pieţei.

  • gradul de dependenţă de piaţa C.A.E.R.; destrămarea C.A.E.R. din anul 1991 a fost un şoc extern care a lovit in mod diferit ţările in tranziţie, in raport cu dependenţa exporturilor lor de pieţele de desfacere sovietice, pe de o parte, şi a aprovizionării cu resurse energetice şi cu materii prime din U.R.S.S. pe de altă parte; cea mai afectată a fost Bulgaria, sub ambele aspecte.

Evoluţia raportului dintre partide - sindicate - guverne, sau dintre diferitele ”grupuri de interese” şi guvern, sau, intr-un cuvant, modul de configurare a raporturilor sociale. Cateva aspecte erau importante din acest unghi de vedere: credibilitatea guvernelor post comuniste, incheierea sau nu a unor pacte sociale şi respectarea lor, transparenţa şi fermitatea aplicării legilor. Aceste relaţii au determinat:

  • acceptarea sau neacceptarea unor politici economice restrictive;

  • promovarea rapidă sau tergiversarea adoptării şi aplicării unor legi mai mult sau mai puţin populare, dar necesare, precum legea falimentului şi legea marii privatizări;

  • acordarea de credite preferenţiale sau fără garanţii;

  • obţinerea de licenţe şi autorizaţii.

Lipsa de legitimitate a guvernelor in unele ţări sau jocurile politice au determinat in acestea dese schimbări de guverne (Bulgaria, Romania), avand drept consecinţă o permanentă instabilitate macroeconomică şi tergiversarea principalelor reforme structurale.

Coerenţa şi principiile fundamentale ale concepţiilor de reformă ale guvernelor post comuniste.

Cel mai sintetic erau definite, de pildă, principiile de politică economică ale guvernului lui J. Antall, instalat in iunie 1990 in Ungaria. Programul acestuia, numit “Programul renaşterii naţionale”, avea ca motto două cuvinte: “proprietate, libertate”. corectă secvenţialitate. Un exemplu de secvenţialitate “de referinţă” a fost programul lui V. Klaus, in Cehoslovacia, in 1990.

Impactul diferit al unor factori externi, de la destrămarea CAER şi pană la aderarea la UE.

Forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor in raporturile cu marile puteri şi cu organizaţiile financiare internaţionale.

Cateva exemple in acest sens ar fi:

  • in timp ce Polonia a beneficiat de o reducere masivă a datoriei sale faţă de Clubul de la Paris, ca urmare a sprijinului S.U.A., Bulgaria a purtat negocieri dificile in acest scop cu membrii Clubului de la Londra;

  • in timp ce majoritatea ţărilor est-europene ce au aspirat la incheierea unor acorduri cu F.M.I. pentru obţinerea unor credite stand-by au fost obligate să accepte criterii foarte severe pentru deficitul bugetar, Ungaria a obţinut acceptul F.M.I., in primii ani ai tranziţiei, pentru menţinerea unor deficite relativ mari, situaţie ce i-a permis aplicarea unor politici fiscale mai relaxate;

  • calendarele de reducere a taxelor vamale negociate de ţările est - europene in acordurile de asociere la U.E. sunt diferit eşalonate, Ungaria protejandu-şi cel mai bine interesele naţionale, in pofida cererii sale de integrare rapidă in U.E.

Back to Top