Teoretic, conceptul de industrializare are două inţelesuri. Pe de o parte, se poate vorbi despre industrializare in sens larg, cu referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, in sens restrans, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării. In spiritul definiţiilor in sens larg, Francois Perroux considera că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice colectivităţii umane”12. Intr-o astfel de viziune, industrializarea nu reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de antrenare generat de “sistemele de maşini”.

In sens restrans, industrializarea este definită de o manieră mai centrată pe problemele subdezvoltării: “definim industrializarea prin substituirea importurilor, ca fiind satisfacerea intr-o proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum, apoi, in mod progresiv, prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, in scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia ţărilor industrializate”.

Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei se pune in contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le oferă o tehnologie performantă, ţările in dezvoltare se confruntă cu mult mai multe probleme la care industrializarea a oferit sau ar putea oferi o soluţie.

Industrializarea a fost, şi incă mai este privită ca principala cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de depăşire a decalajelor ce despart ţările in dezvoltare de ţările dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai. In cazul multor ţări in dezvoltare, dar şi a ţărilor din fostul lagăr comunist, rolul procesului de industrializare a fost absolutizat, neglijandu-se celelalte sectoare ale economiei (in special cel al agriculturii), precum şi interdependenţele obligatorii ce stau intre industrie, pe de o parte, urbanizare, dezvoltarea infrastructurii şi celelalte domenii ale economiei, pe de altă parte (a se vedea şi figura nr.9.2. ).

Cu toate aceste neajunsuri privind incompatibilitatea dezvoltării industriale cu un stadiu inferior de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost cvasigenerală printre ţările in dezvoltare.

Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:

  • Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere industrial, sunt ţări industrializate. In acest sens, industria este percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel de dezvoltare ridicat.

  • Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic tradiţional al ţărilor in dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă in creştere, datorită faptului că, in general, cererea de astfel de produse pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decat de creştere şi o inelasticitate in raport cu preţul, care determină o inrăutăţire a termenilor schimbului14 şi o degradare continuă a veniturilor incasate din exportul produselor tradiţionale.

  • In legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii incasărilor din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa internaţională. Pe de o parte, are rolul de a diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a inlocui, in parte, importul.

  • Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte sectoare şi, deci, asupra intregii economii. Ea creează externalităţi pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.

  • O productivitate sporită, atat in sectorul primar, cat şi in celelalte sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii in agricultură, dar şi in servicii, iar, pe de altă parte, permite ea insăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice, industria reprezintă, astfel, calea spre succes.

  • Este neindoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de bunuri şi servicii, şi, in felul acesta, se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.

  • Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura schimbări fundamentale, economice şi sociale in ţările in dezvoltare, schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a susţine creşterea economică.

  • Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind considerat singurul ce poate ajuta ţările in dezvoltare să se desprindă de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum considera preşedintele Ghanei, Nkrunah.

  • Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii producţiei), atat in interiorul unei ţări, cat şi intre ţări. Acest lucru favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atat din punct de vedere economic, cat şi social, in circuitul economic mondial, in economia mondială.

  • Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele in dezvoltare, tehnologia reprezentand calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a producţiei.

Procesul de industrializare este un proces complex. El nu se referă doar la dezvoltarea industriei, ci reprezintă un proces al transformării societăţii, care implică schimbări economice, politice, sociale şi culturale. proces uniform şi nici un model unic. Ea are mai multe determinări, care o particularizează la nivelul fiecărei ţări:

In primul rand, industrializarea are o evoluţie istorică. In unele ţări, acest proces ţine de dominaţia colonială, cand au fost făcuţi primii paşi către dezvoltarea industriei. In această situaţie,

Evoluţia industrializării in ţările in dezvoltare

Figura 9.1 Evoluţia industrializării in ţările in dezvoltare

In al doilea rand, nivelul industrializării, structura, organizarea, localizarea industriei sunt consecinţe atat ale unor factori interni (existenţa celorlalte sectoare din economie, nivelul de dezvoltare al acestora, politica statului in domeniul industriei - facilităţi, reglementări, forme de proprietate etc.), cat şi ale unor factori externi (politici comerciale ale ţărilor dezvoltate, ajutorul extern, investiţii străine etc.).

In al treilea rand, evoluţia industriei influenţează toate celelalte sectoare din economie şi are repercusiuni asupra schimbărilor in societate, pe piaţa forţei de muncă etc.

Industrializarea implică o mai mare specializare in producţie, o creştere importantă a producţiei manufacturate in P.I.B. şi o creştere a capacităţii de prelucrare a resurselor. Figura nr. 9.2. prezintă implicaţiile industrializării asupra unei societăţi.

Aşa cum se poate observa, implicaţiile nu sunt numai pozitive, ci şi negative. In majoritatea ţărilor in dezvoltare, industrializarea a avut efecte negative asupra mediului ambiant, crescand gradul de poluare. De altfel, una din tendinţele prioritare ale dezvoltării industriale (atat in ţările in dezvoltare, cat, mai ales, in ţările dezvoltate), este asigurarea unei durabilităţi industriale, din punct de vedere al protejării mediului inconjurător.

Apoi, migraţia de la sat la oraş, precum şi procesul de urbanizare au avut, de cele mai multe ori, implicaţii negative in plan social. Dezvoltarea oraşelor, din punct de vedere al infrastructurii şi al dotării cu utilităţi (canalizare, apă potabilă, locuinţe etc.) nu a putut ţine pasul cu creşterea populaţiei urbane. Au apărut slums-urile, oraşele de carton şi locuitorii gropilor de gunoi, care au determinat proliferarea diverselor boli, creşterea criminalităţii şi a altor tare sociale.

Implicaţii ale procesului de industrializare

Figura 9.2. Implicaţii ale procesului de industrializare

In aceeaşi ordine de idei, multe din ţările in dezvoltare continuă să fie societăţi duale, cu o pătură socială bogată, dar puţin numeroasă, şi o pătură socială săracă, dar majoritară.

Cu toate aceste minusuri ale sale, industrializarea rămane una din puţinele şanse pe care le au ţările lumii a treia de a păşi pe calea progresului. Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, este necesară luarea in calcul a trei grupe de factori, care influenţează, in mod decisiv, procesul de industrializare:

  • factori macro-economici( jocul avantajelor comparative existente sau create de care se bucură ţările in dezvoltare, ca abundenţa mainii de lucru, salariile scăzute, intensitatea şi durata muncii sau rezultatele favorabile ale prospecţiunilor miniere şi energetice, progresele in formarea personalului, importul de tehnologie, consecinţele pozitive ale dezvoltării transporturilor internaţionale şi comunicaţiilor; politicile de intervenţie ale statului, investiţiile internaţionale, integrarea in trendurile regionale favorabile, etc.)

  • factori micro-economici (caracteristicile intreprinzătorilor şi inovaţia antreprenorială);

  • factori instituţionali (crearea unor instituţii adecvate, care să stimuleze procesul de industrializare, adaptarea permanentă a acestor instituţii la evoluţiile inregistrate in economie).

Pornind de la toate aceste elemente, devine evidentă preocuparea tuturor ţărilor lumii şi, aşa cum arătam, mai ales a celor in dezvoltare, in vederea elaborării unor strategii şi politici industriale care să ţină seama de toţi factorii de influenţă, de toate implicaţiile pozitive şi negative asupra mediului economic.

Strategiile de industrializare şi strategiile de dezvoltare

Strategiile de industrializare ale ţărilor in dezvoltare urmăresc indeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.

O posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, in termenii performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:20

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost strans legată de piaţa internă;

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export;

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de venituri obţinute din exportul de petrol;

  • ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor in dezvoltare.

Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă, in care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)

Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt in general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export incă de la inceputul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc.

In a treia categorie de ţări sunt incadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate inalte de creştere a sectorului manufacturat, in special in perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de petrol (in special cele arabe), nu inregistrează o pondere prea ridicată a industriei in crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă in exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, cand preţul petrolului a cunoscut o creştere semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi de războiul din Iraq.

In sfarşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările in dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri in vederea depăşirii stării de inapoiere in care se află.

Putem aprecia că intalnim trei mari categorii de strategii de industrializare, care constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale ţărilor in dezvoltare, şi anume:

  • exportul de produse primare;

  • strategia de substituire a importurilor;

  • strategia de orientare către export.

Exportul de produse primare a fost considerat inainte de anii ’50 drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, in acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de strategie se numără:

  • imbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat in secolul XIX grau şi bumbac in Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);

  • efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse, pămant) ce atrag după ei factori ca personalul calificat, mană de lucru, etc.

  • efectul de legătură, in sensul că se crează legături cu efecte economice benefice intre industriile de transformare a produselor primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele. Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă in condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:

  • situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat in condiţiile existente astăzi pe plan mondial;

  • foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;

  • termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică in comparaţie cu piaţa celorlalte produse). In plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atat de puternice, incat practic, s-a ajuns la o făramiţare a acesteia;

  • cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din ce in ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să le inlocuiască pe acestea din urmă intr-o proporţie din ce in ce mai mare;

  • evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor cantităţi din ce in ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse primare;

  • pentru multe produse primare, in special cele agricole, cererea este inelastică nu numai in raport cu preţurile, dar şi in raport cu veniturile, ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;

  • multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de materii prime, in special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor in dezvoltare;

  • instabilitatea incasărilor din export, accesul ingrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul intregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această strategie o cale pe cat de nesigură pe atat de greu accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti aici: ţările membre OPEC , singurele ce au reuşit să transforme această strategie intr-un succes.

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, in special a ţărilor latino-americane, incepand cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, insă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. In unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile inregistrate in balanţele de plăţi externe; in alte cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale in ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile.

Strategia de substituire a importurilor oferă cateva opţiuni ţărilor in dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum.

O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atat bunuri de larg consum, cat şi bunuri intermediare. Resursele pot fi folosite şi intr-un al treilea scop, şi anume, acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital. Cea mai mare parte a ţărilor in dezvoltare, in special cele inzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii pentru a produce bunuri de larg consum, pană atunci importate. Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai restrans, la a treia opţiune, făcand progrese importante in dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.

Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale in ţările in dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele in planul eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative in plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem enumera:

  • excesiva interferenţă a guvernului in activitatea economică, fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei private şi a exportului;

  • reducerea caştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb supraevaluate;

  • protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu efecte negative asupra agriculturii (in China, care a urmat această strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);

  • subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute la produsele manufacturate;

  • ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci cand, datorită faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decat cererea internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate.

Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei strategii consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:

  • permite utilizarea tehnologiilor intensive in muncă, ceea ce conduce la creşterea competitivităţii ţărilor in dezvoltare in comerţul internaţional;

  • distribuţie mai echitabilă a veniturilor, in parte ca urmare a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;

  • mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra creşterii economice şi a dezvoltării.

Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, in anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cat mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp, resursele necesare exportului. Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida industrializare, atenuarea sărăciei, imbunătăţirea distribuţiei veniturilor.

Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem in vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.

Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfarşitul anilor '90 a demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export. Vulnerabilitatea economică in faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat in cazul acestor ţări intr-un regres economic, cu efecte negative destul de puternice in planul reducerii sărăciei.

Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, intr-o mai mare măsură decat strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente intre ţările in dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care imbină elemente ale celor două strategii, in funcţie de particularităţile fiecărei ţări in parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.

Evoluţiile inregistrate de ţările in dezvoltare pe linia industrializării ar putea fi incadrate in cateva tendinţe generale, cu caracter de concluzie.

Industrializarea ţărilor in dezvoltare este un proces de dată relativ recentă. Industrializarea Americii Latine datează din anii ’20, in timp ce, in cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui de-al doilea război mondial. In context, trebuie reamintit faptul că majoritatea specialiştilor apreciază că perioada colonială s-a constituit intr-un obstacol in calea industrializării. La sfarşitul secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, in America, pană şi fabricarea cuielor, iar, in cazul Indiei sau al Egiptului, se poate vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei coloniale.

Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea procesului rămane limitată. După 1960, industria ţărilor in dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, in orice caz, superioare celor inregistrate in agricultură. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, in Africa şi in unele ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei industriei.

Industrializarea rapidă nu vizează decat un număr relativ restrans de ţări şi de zone. In ţările in dezvoltare, industria nu este, practic, concentrată decat in aproximativ treizeci de ţări, care realizează peste 90 % din producţia industrială a ţărilor in dezvoltare, iar cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus, ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o reducere a producţiei lor industriale.

Industrializarea ţărilor in dezvoltare se referă la bunuri specifice, dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială in creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă, siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii inregistrează creşteri semnificative, in general fiind sprijinite de către stat, iar in unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din partea societăţilor transnaţionale), astfel incat schema clasică, conform căreia ţările in dezvoltare sunt specializate in produse intensive in forţă de muncă este din ce in ce mai puţin valabilă.

Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor in dezvoltare cresc mai repede decat producţia lor industrială. Deja, in anul 1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările in dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin produse energetice).25 In aceste condiţii, vechea impărţire “ţări dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări in dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce in ce mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, in realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din cateva ţări: 80 % din exporturile industriale ale ţărilor in dezvoltare provin din doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici). Tot in legătură cu exporturile ţărilor in dezvoltare, trebuie spus şi faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările in dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de aproape 50 %, in cazul bunurilor de consum, in Franţa sau in Italia produsele provenind din ţările in dezvoltare reprezentau doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din bunurile manufacturate.

Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu determinant, in specializarea industrială a ţărilor in dezvoltare. Investiţiile străine directe reprezintă, in medie, mai puţin de 5% din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor transnaţionale să fie mai important in ceea ce priveşte tehnologia şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decat in privinţa finanţării.

Are loc o accentuare a diferenţelor intre ţările in dezvoltare. Asia şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est, dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc in India şi, mai ales, in China, in timp ce America Latină pare a incerca să se integreze in spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de marginalizare in ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea majoritate, africane), care, in 1960 aveau o pondere de 3 % in comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decat 0,3 % din acesta. Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din investiţiile străine directe.

Industrializarea ţărilor in dezvoltare este, in mare măsură, determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional. Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol important in orientarea sectorială a ţărilor in dezvoltare. Pe plan internaţional, se constată atat o tendinţă de multilateralizare, in cadrul acordurilor OMC, cat şi una de regionalizare “verticală”, in spaţiul american şi asiatic.

Back to Top