Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-EstASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost infiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică intre statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Incă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să incerce să menţină un oarecare echilibru politic in regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cat se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă in incercarea lor de a neutraliza influenţa negativă potenţială a Vietnamului in regiune a dat roade şi, in 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel incat, ţara care cu 22 de ani in urmă (in 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti-comunist, devine, in iulie 1995, in urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră in prezent in componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona, intr-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se intind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla in apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

In ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a inceput să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adancirea integrării economice in zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care insă au avut un impact minor.

Constatand lipsa de consistenţă a tuturor incercărilor de pană atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare in interiorul zonei, pană la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate in următorii 15 ani, incepand cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiară din anii 1997-1998 a incetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul intrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au incărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesitaţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, in ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atarnat greu in balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe langă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

In deceniile ce au trecut de la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. La inceput a fost Japonia. In perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică in măsură să uimească intreaga lume şi să ii propulseze intre primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, in mare măsură, rămanerile in urmă şi să intre in categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este in măsură să recupereze decalajele in viitorul apropiat. O evoluţie similară inregistrează in ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – in mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.

In fine, schimbările ideologice intervenite in cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe in plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului in cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămane fără efect in planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost infiinţată, in urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi intrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. In ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut in ultimii ani şi acum aceasta se implică atat in chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cat şi in rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului inconjurător, educaţie, drepturile femeilor in societate). Organizaţia işi propune ca să se constituie intr-o zonă de liber – schimb intr-un orizont de timp de mai indelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată in 1989, cand a avut loc in Australia intrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de inlesnire a cooperării internaţionale in această regiune ce se dezvolta atat de rapid. Atunci s-a decis infiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

In 1993, SUA au găzduit prima intrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, langă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Intre 1989 şi intrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. In noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi in organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. In noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizand că Chile va deveni membru cu drepturi depline in 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse in organizaţie, in noiembrie 1998. Astfel, APEC cuprinde in prezent 21 de membri.

Incă de la infiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic . Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să il susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică in zona Asia-Pacific operează prin consens. In anul 1991, statele membre s-au angajat in conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, in care se pune accent pe respectul reciproc in ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

In cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea intrunirilor anuale ministeriale (intre miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de intruniri la nivel inalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea intreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau in considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor in zonă, datorată in special ingrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.

Integrarea economică in Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut incă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atat aspectele comerciale, cat şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel incat să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute in acest sens.

Procesul de integrare in Africa inregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii in acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, in ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un intreg continent in comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

  • AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,

  • COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,

  • ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri,

  • ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,

  • SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

  • IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,

  • CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,

Alături de acestea, in Africa mai funcţionează incă alte 7 grupări economice intraregionale:

  • UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinand ECOWAS,

  • MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinand ECOWAS,

  • CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinand ECCAS,

  • CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinand ECCAS,

  • EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinand COMESA şi unul SADC,

  • IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinand COMESA şi unul SADC,

  • SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinand atat SADC cat şi COMESA (2 ţări).

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decat „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, intalniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse in protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse in practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile inregistrate pană acum in ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atat in plan comercial, cat şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea in practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au inregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% in 1993, la 50% in 1998. Mai mult decat atat, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă intr-o foarte mare măsură de asistenţa străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute in domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decat in oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare in care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar cateva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde intr-o măsură covarşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale in redefinirea rolului lor.

Back to Top