Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adancirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce in ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (in special state şi corporaţii), făcand să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să işi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai stranse, cu grade diferite de complexitate. Adancirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce in ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcandu-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luand in considerare următoarele elemente definitorii:

  • potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare in circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

  • proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate intre dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

  • grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, avand efecte pozitive asupra schimburilor comerciale in cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre in comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atat de natură endogenă, cat şi exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut in interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

  • opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

  • politicile de liberalizare a comerţului intreprinse de multe ţări in dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată in vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

  • dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni menţionăm:

  • modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie in zona respectivă, fie in alte zone;

  • incercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din ingustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;

  • dorinţa de stabilitate politică şi de intărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le imbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc intre două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, in principal, de axa verticală, cea a adancimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, in condiţiile stabilite de fiecare acord in parte. Analiza diverselor forme de integrare are in vedere in principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, in funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Pană astăzi, cel mai inalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este in faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog intre statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cat este mai inalt stadiul de integrare , cu atat devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

In economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind intre ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi in funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe inţelegeri de acest tip sunt intre ţările dezvoltate, in special cele europene (60%), ţărilor in dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt inţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Procesul de regionalizare , de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avant deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, in special, ţările in dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile in vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la inceputul anilor ’50 in Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat in Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins in America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă inceputul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă in care SUA a devenit principalul actor. In această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. In acelaşi timp, după semnarea şi incheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată in crearea NAFTA, in 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se inregistrează in Piaţa Comună a Americii Centrale şi in ASEAN . In partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), intr-o regiune in care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.

Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a inregistrat o dinamică ascendentă datorită, in special, a următoarelor evenimente:

  • creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei in negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;

  • incapacitatea organizaţiilor internaţionale, in special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducand la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale in construirea unui sistem de comerţ liber global.

Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atat pentru ţările participante, cat şi pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adancirea integrării contribuie atat la dinamica internă, cat şi la dinamica externă a liberalizării globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi in cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de intărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

In fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adancirea procesului de integrare pană la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele intre ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb intr-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional intre posibilele diferende intre China, Japonia şi alte ţări din regiune.

Totuşi, acordurile comerciale regional constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce in ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse in discuţie se concentrează pe:

  • beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea in acorduri regionale,

  • efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări,

  • măsura in care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,

  • măsura in care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale,

  • diferenţele in capacitatea de negociere in cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC, pe de altă parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decat regula. In plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei in materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ intre blocurile comerciale regionale nu este deloc atat de indepărtat pe cat pare. De altfel, dintre ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre in cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% in 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial.

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atat in sens pozitiv, cat şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii in procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, in dorinţa acestora de a deveni membre UE; incercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un blocaj in negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

In concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social.

Mai vezi:

Principalele acorduri de integrare regională de pe glob

AFTA

ASEAN Free Trade Area Zona de Liber Schimb a Asociaţiei Naţiunilor dinSudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

ASEAN

Association of South East Asian NationsAsociaţia Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

BANGKOK

Bangkok AgreementAcordul de la Bangkok

Bangladesh China India Republica Korea Laos Sri Lanka

CAN

Andean CommunityComunitatea Andină

Bolivia Columbia Ecuador Peru Venezuela

CARICOM

Caribbean Community and Common Market Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibilor

Antigua & Barbuda Bahamas Barbados Belize Dominica Grenada Guyana Haiti Jamaica Monserrat Trinidad & Tobago St. Kitts & Nevis St. Lucia St. Vincent & the Grenadines Surinam

CACM

Central American Common Market Piaţa Comună Central- Americană

Costa Rica El Salvador Guatemala Honduras Nicaragua

CEFTA

Central European Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb Central European

Bulgaria Croaţia Romania

CEMAC

Economic and Monetary Community of Central Africa Comunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale

Camerun Republica Central- Africană Chad Congo Guineea Ecuatorială Gabon

CER

Closer Economic Relations Agreement

Australia Noua Zealandă

CIS

Commonwealth of Independent States Comunitatea Statelor Independente

Azerbaijan Armenia Belarus Georgia Moldova Kazakhstan Federaţia Rusă Ucraina Uzbekistan Tajikistan

Republica Kargază

COMESA

Common Market for Eastern and Southern Africa Piaţa Comună a Africii de Est şi Sud

Angola Burundi Comoros Republica Democratică Congo Djibouti Egipt Eritrea Etiopia Kenia Madagascar Malawi Mauritius Namibia Rwanda Seychelles Sudan Swaziland Uganda Zambia Zimbabwe

EAC

East African Cooperation Cooperarea Africii de Est

Kenya Tanzania Uganda

EAEC

Eurasian Economic Community Comunitatea Economică Eurasiatică

Belarus Kazakhstan Republica Kargază Federaţia Rusă Tajikistan

ECO

Economic Cooperation Organization Organizaţia pentru Cooperare Economică

Afghanistan Azerbaijan Iran Kazakhstan Republica Kargază Pakistan Tajikistan Turcia Turkmenistan Uzbekistan

EEA

European Economic Area Spaţiul Economic European

Islanda Liechtenstein Norvegia

EFTA

European Free Trade Association Acordul European de Liber Schimb

Islanda Liechtenstein Norvegia Elveţia

GCC

Gulf Cooperation Council Consiliul de Cooperare din Zona Golfului

Bahrain Kuweit Oman Qatar Arabia Saudita Emiratele Arabe Unite

LAIA

Latin American Integration Association Asociaţia de Integrare din America Latină

Argentina Bolivia Brazilia Chile Columbia Cuba Ecuador Mexic Paraguay Peru Uruguay Venezuela

MERCOSUR

Southern Common Market Piaţa Comună a Sudului

Argentina Brazilia Paraguay Uruguay

NAFTA

North American Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb din America de Nord

Canada Mexic Statele Unite ale Americii

SADC

Southern African Development Community Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud

Angola Botswana Lesotho Malawi Mauritius Mozambic Namibia Africa de Sud Swaziland Tanzania Zambia Zimbabwe

UEMOA WAEMU

West African Economic and Monetary Union Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest

Benin Burkina Faso Cote d'Ivoire Guinea Bissau Mali Niger Senegal Togo

E. U.

European Union Uniunea Europeană

Austria Belgia Cipru Cehia Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda Italia Letonia Lituania Luxembourg Malta Olanda Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia Marea Britanie

Angajamentele SUA in cadrul acordurilor de integrare regională

Acordurile şi/sau partenerii

SUA din cadrul acordurilor

Situaţia actuală a acordului

Israel

Intrat in vigoare in anul 1985. Prevederile din domeniul agriculturii vor face obiectul unor negocieri viitoare.

Canada-U.S. Free Trade Agreement (CUSTA) Zona de Liber Schimb SUA- Canada

Canada

Intrat in vigoare in anul 1989.

Incorporat in cadrul acordului NAFTA in anul 1994.

Implementat complet in 1998.

Asia-Pacific Economic Cooperation- APEC (Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific):

Australia, Brunei, Canada, China, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailanda, SUA, Mexic, Papua-Noua Guinee, Chile.

Forum constituit in noiembrie 1993 la Seattle(SUA), urmăreşte realizarea unei zone de liber schimb la orizontul anului 2020. la nivelul statelor dezvoltate din zonă (SUA, Canada, Japonia) acest obiectiv este propus pentru anul 2010.*

North American Free Trade Agreement (NAFTA) Zona de Liber Schimb a Americii de Nord

Canada, Mexic

Intrat in vigoare in anul 1994

Implementare completă - 2008.

Iordania

Intrat in vigoare in anul 2001.

ASEAN Initiative:

Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Philipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam.

Iniţiativă lansată in octombrie 2002, are drept scop semnarea unor acorduri bilaterale de creare a unor zone de comerţ liber de către SUA cu statele membre ASEAN.••

Chile

Semnat in anul 2003, intrat in vigoare la 1 ianuarie 2004.°

Singapore

Negocieri finalizate pe 6 mai 2003.

Free Trade Area of the Americas (FTAA)

Antigua and Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Dominican Republic, Ecuador, El Salvador, Grenada, Guatemala, Guyana, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Saint Kitts & Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent & the Grenadines, Suriname, Trinidad & Tobago, Uruguay, şi Venezuela

Negocieri in derulare.

Central American Free Trade Agreement (CAFTA) –Zona de liber Schimb a Americii Centrale.

Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, şi Nicaragua

Negocieri in derulare.

Maroc

Negocieri finalizate pe 15 ianuarie 2004. in decurs de ratificare. •

Australia

Negocieri finalizate pe 17 noiembrie 2004, a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005.* *

South Africa Free Trade Agreement (SACU)

Zona de Liber Schimb a Africii de Sud

Botswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, şi Swaziland

Negocieri in derulare

Orientul Mijlociu: Middle East Free Trade Area(MEFTA) Zona de Liber Schimb SUA – Orientul Mijlociu)

Ţări incă nespecificate

Negocieri in derulare.

Termenul propus pentru intrarea in vigoare: 2013.***

Bahrain ( FTA)

Semnat la Washington pe 14 septembrie 2004. In decurs de ratificare.***

SUA-Andean FTA (Zona de Liber Schimb SUA – Statele Andine):

Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru.

Negocierile au fost iniţiate pe 18 mai numai cu statele Columbia, Peru şi Ecuador. Negocierile se aşteaptă să fie finalizate in anul 2005....

Panama / U.S. - Panama FTA – Zona de Liber schimb SUA-Panama

Negocierile au fost iniţiate pe data de 26 aprilie 2004...

Back to Top