Conţinutul geoeconomic al zonelor economice libere ( ZEL) şi clasificarea lor.

La etapa contemporană de dezvoltare un rol deosebit il capătă procesul de integrare economică, multe state işi deschid economiile naţionale şi mizează să pătrundă pe piaţa mondială, să-şi intensifice activitatea relaţiilor economice externe şi să ocupe o nişă in diviziunea internaţională a muncii. Legăturile stranse cu lumea externă conduc la apariţia unor forme avansate de organizare a spaţiului geoeconomic, ca urmare statul iese la un nivel calitativ nou de dezvoltare.

Printre noile forme de organizare a spaţiului se inscriu şi zonele economice libere, care joacă un rol important in economia mondială. Ele se inscriu organic in ordinea economică internaţională şi se dezvoltă conform legilor acesteia.In literatura mondială de specialitate nu există o definiţie de zonă economică liberă, unanim acceptată de specialiştii in domeniu, precum nu există şi o clasificare unică, de unde deseori apar discordanţe intre specialişti.

Conform documentului Convenţiei de la Kyoto (1973), sub noţiunea de zonă economică liberă se subinţelege parte a teritoriului unui stat, unde mărfurile sunt considerate drept obiect, aflate in afara teritoriului vamal naţional (principiul extrateritorial vamal), şi de aceea nu sunt supuse controlului vamal şi impozitării. Cu alte cuvinte, ZEL reprezintă:

  • o parte a teritoriului naţional (enclavă), de regulă cu o poziţie economicogeografică favorabilă, cu un regim funcţional special, care prevede crearea condiţiilor avantajoase pentru atragerea investiţiilor interne şi externe ;

  • un teritoriu mic (de regulă, „ un port liber”, „un aeroport liber” sau „un depozit liber”) aflat pe teritoriul unei ţări sau in zona de frontieră a două sau mai multe ţări, scutite de taxe vamale sau restricţii cantitative obişnuite altfel;

  • un model de integrare economică ce se concretizează in acordul dintre statele membre de a inlătura diversele bariere tarifare şi netarifare din calea tuturor sau numai a unora din produsele care fac obiectul schimburilor comerciale reciproce;

  • o nouă formă de organizare a spaţiului geoeconomic in care sunt prezentate in miniatură tipurile funcţionale ale unei economii de piaţă şi anume:

a) ZEL – zonă fără taxe vamale sau cu taxe preferenţionale;

b) ZEL – zonă liberă industrială orientată spre export;

c) ZEL – teritoriu cu presiune liberă de barierele administrative şi economice.

Aceste definiţii reflectă cele mai generale principii de funcţionare a zonelor economice libere, fiind asemănătoare cu unele acceptări pentru toate tipurile de zone. Procesul de organizare a zonelor libere tradiţional ţine de trei obiective politico-economice, şi anume:

  • creşterea exportului producţiei industriale şi obţinerea in baza acestuia a mijloacelor valutare;

  • creşterea gradului de ocupare a braţelor de muncă;

  • industrializarea raioanelor inapoiate.

Ideea creării zonelor libere este una veche şi totodată una nouă in dezvoltarea economică şi relaţiile economice dintre state. Forma principală a relaţiilor economice libere mult timp era comerţul. Incă din antichitate anumite teritorii din cadrul statelor incercau să obţină o libertate mai mare in schimburile de mărfuri şi servicii şi să depăşească barierele politicii protecţioniste ale statelor. De atunci şi pană-n prezent dezvoltarea economică a suferit modificări calitative importante, şi anume:

  • s-a aprofundat diviziunea internaţională a muncii;

  • s-au diversificat relaţiile economice internaţionale;

  • a luat amploare PTŞ;

  • au apărut forme noi ale specializării internaţionale etc.

Teritoriile cu un statut liber sau un anumit grad de liberalizare au suferit schimbări şi transformări mari. Astfel, aceste teritorii numite zone vamale, zone fără taxă vamală, zone ale antreprenoriatului liber, zone comerciale libere etc. au căpătat o răspandire largă, practic in toate statele lumii. Iniţial zonele libere erau cunoscute sub denumirea de porturi libere. Primul port liber se consideră Cartagina, fondat in 1814 i.e.n., apoi au fost stabilite şi alte porturi libere in zona Mediteranei, pe ţărmul de vest al Africii şi al Feniciei.

In secolele XIV-XVII in Europa se infiinţează porturi franco la Triest, Toscana, Livorno, Marsilia, Genova etc., care ulterior vor fi declarate porturi sau zone libere. Şi-n prezent in lume se numără aproximativ 200 de porturi-libere ce permit agenţilor economici să incarce, marcheze, controleze, sorteze mărfurile fără a plăti careva taxe. Cele mai multe zone sunt iniţiate in secolul al XX-lea, cand sunt incheiate şi primele acorduri de comerţ liber intre state. Dezvoltarea ZEL este probabil una dintre cele mai semnificative inovaţii instituţionale care s-au răspandit pe scena economică mondială la sfarşitul secolului al XX-lea.

Terminologia ZEL-rilor este extraordinar de diversă. In literatura de specialitate există in prezent cel puţin 23 de termeni diferiţi de a descrie ceea ce acum sunt in general cunoscute ca zone prelucrătoare de export. Aceasta reflectă faptul că orice inovaţie tehnologică, industrială sau socială necesită inovaţii lingvistice şi terminologice corespunzătoare. Dintre aceşti termeni cei mai deşi utilizaţi sunt: zona prelucrătoare de export, zona comercială liberă, zona economică specială, zona economică liberă, zona de comerţ exterior, zona liberă industrială, zona vamală liberă, zona offshore etc.

Prin caracteristicile sale, ZEL-rile contribuie la producerea de bunuri şi servicii, la „crearea” şi „devierea” de comerţ, la liberalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii. Principalele caracteristici ale ZEL-urilor sunt: amplasamentul, statutul juridic, obiectul de lucru, activitatea şi administrarea. In practica internaţională se utilizează un complex de măsuri universale, care şi desemnează teritoriul sau obiectul distins drept zonă economică liberă.

Caracteristicile cantitative de inlesniri in cadrul zonelor economice libere pot să difere mult, dar setul lor rămane mai mult sau mai puţin constant. Toate facilităţile, stabilite de regimul special al ZEL-urilor, se unesc in patru grupe: financiare, fiscale, administrative, şi comerciale.

Grupa financiară de măsuri stimulative include subsidii, imprumuturi şi credite sub procent scăzut, acordate ZEL-urilor pentru rezolvarea anumitor probleme şi accelerarea amortizării fondurilor principale de producţie.

Facilităţile fiscale se prezintă sub forma anulării, amanării plăţilor şi reducerea cotelor pe impozite, taxe, tarife. Scutirile pe impozitul pe venit pot fi definitive sau pe o anumită perioadă (de exemplu, in R. Moldova – pe 10 ani).

La grupa de măsuri administrative se referă stimulentele cu caracter organizaţional. Ele ţin de imbunătăţirea nemijlocită a condiţiilor pentru noii investitori din străinătate, ce se exprimă in simplificarea inregistrării firmelor /intreprinderilor, formalităţilor vamale (visele pentru cetăţenii străini), alocării terenurilor, susţinerea in construcţia intreprinderilor, acordarea operativă a informaţiei şi serviciilor necesare pentru studierea pieţei, asigurarea drepturilor de antreprenoriat etc.

Facilităţile pentru comerţul exterior prevede simplificarea operaţiunilor de export, micşorarea sau lichidarea taxelor de import.

O particularitate deosebită a ZEL-rilor o constituie actele legislaţiei sociale şi de muncă. Infiinţarea şi dezvoltarea ZEL-rilor sunt indreptate spre soluţionarea anumitor probleme economice, realizarea programelor şi proiectelor strategice. Cum arată experienţa mondială, sistemul de facilităţi stabilit in ZEL, in mare măsură este individual şi strans legat de executarea pe teritoriul lor a planurilor şi proiectelor. Acest sistem de facilităţi in combinare cu alţi factori de producţie (forţa de muncă, materii prime), precum şi o infrastructură corespunzătoare pot contribui la atragerea capitalului străin şi la asigurarea succesului zonelor economice libere. Din multitudinea de clasificări a ZEL-urilor, cea mai importantă şi semnificativă clasificare este cea in baza criteriului de funcţionalitate (după sfera de activitate a majorităţii subiectelor care activează in zonă). Această clasificare reflectă evoluţia ZEL-urilor, dezvăluie direcţiile lor de activitate.

In baza criteriului de specializare economică se pot distinge cinci tipuri de zone: comerciale, industrial-prelucrătoare, ştiinţifico-tehnologice sau tehnicoinovaţionale, de deservire şi complexe. Intr-o categorie aparte se inscriu zonele libere internaţionale.

Zone libere comerciale

Zone libere comerciale (Free trade zone) – cea mai veche şi simplă formă de organizare a teritoriului (sec. XVII-XVIII), istoriceşte se atribuie la prima generaţie de zone. Această grupă imbracă următoarele forme: zonele libere, vamale, de depozitare, porturi libere, porturi franco, aeroporturi libere, zonele de tranzit, zonele libere de export, şi nu in ultimul rand zonele libere comerciale, care au cea mai largă răspandire. Acest tip de zone se infiinţiază in nodurile de transporturi internaţionale (porturi fluviale şi maritime, noduri feroviare, aeroporturi) in scopul pătrunderii in ţară a mijloacelor valutare pe contul intensificării comerţului extern. Asemenea zone sunt de obicei autorizate şi controlate de către administraţia vamală. In interiorul acestor zone pot fi depozitate, impachetate, transbordate şi comercializate mărfuri fără plata taxelor vamale. Zone libere comerciale sunt practic in toate ţările. O variantă a zonelor comerciale libere o constituie reţeaua de magazine „Duty Free Shop”, magazine lipsite de taxe vamale (comercializarea se permite detailat, pentru persoane fizice).

Zonele industrial – prelucrătoare

Zonele industrial – prelucrătoare (Industrial processing zone) se referă la a doua generaţie de zone. Ele au apărut in rezultatul evoluţiei zonelor comerciale, cand pe teritoriul atribuit lor au inceput să intre atat mărfurile cat şi capitalul, ocupandu-se atat cu comerţul cat şi cu activitatea de producţie. După locul de desfacere a celei mai mari părţi din producţie zonele respective se impart in două subgrupe:

  • zone orientate spre importul mărfurilor;

  • zone orientate spre exportul mărfurilor.

Primele activează pentru indestularea pieţii cu mărfuri a ţării gazdă. Astfel de zone sunt foarte puţine (este cazul ţărilor dezvoltate). Marea majoritate a zonelor prelucrătoare sunt orientate spre export (cazul ţărilor in curs de dezvoltare). Conceptul modern al zonei prelucrătoare de export ( anii 60-70 ), ca o enclavă teritorială in care firmele străine, beneficiind de privilegii sociale, produc mărfuri industriale pentru export, a inceput in Irlanda (aeroportul Shannon, 1959).

Zonele ştiinţifico-tehnologice

Zonele ştiinţifico-tehnologice sau tehnico-inovaţionale pot fi atribuite celei de a treia generaţie a zonelor economice libere (anii 70-80). Ele apar in mod firesc, sau special se infiinţiază in apropierea de mari centre ştiinţifice, dotate cu o infrastructură deosebită, menite să asigure procesul de elaborare şi implimentare a tehnologiilor informaţionale. Aceste zone concentrează firme specializate in cercetare / dezvoltare pentru promovarea tehnicii de virf in producţia de export. Drept exemple de astfel de zone menţionăm tehnopolurile, tehnoparcurile, centrele inovaţionale.

Zonele economice libere de deservire

Zonele economice libere de deservire , care se inscriu in ramurile contemporane ale sferei serviciilor, sunt pe de o parte rezultatul evoluţiei zonelor de producţie in ramurile de inaltă tehnologie (de exemplu, prelucrare a informaţiei), pe de altă parte – rezultatul creşterii rolului sectorului terţiar in activităţile economice contemporane. Aceste zone asigură condiţii avantajoase companiilor care se specializează in acordarea diferitor tipuri de servicii, precum: servicii bancare, financiare, de asigurări, turistice ş.a. Din această grupă fac parte: zonele offshore, centrele financiare, centrele financiare, centrele bancare, societăţile de asigurare etc.

Zonele libere complexe

Zonele libere complexe reprezintă cea mai complexă formă de organizare a ZEL-urilor şi sunt inzestrate cu trăsături a mai multor tipuri de zone. Drept exemplu de astfel de zone sunt zonele economice speciale din China.

Nivelul actual de dezvoltare a economiei mondiale condiţionează apariţia şi dezvoltarea zonelor economice libere internaţionale . Aceste zone se deosebesc mult faţă de formele de integrare, cum sunt bunăoară teritoriile de comerţ liber, uniunile vamale, pieţele comune, uniunile economice şi politice. Zonele libere de frontieră, ca instrument de creştere economică, reprezintă complexe economice spaţiale noi, care cuprind in sine raioanele de frontieră a statelor; formele de administrare aici sunt determinate de colaborarea intre firmele străine şi de neamestecul statului. Zonele libere internaţionale sunt definite de savanţi ca teritorii naturale economice sau alianţe naturale strategice. O altă denumire a lor este „triunghiul de creştere”.

Tipuri speciale de zone economice

Zone offshore.

Printre zonele economice libere ca tipuri specifice de zone se evidenţiază grupa zonelor libere de deservire, specializate in acordarea serviciilor diverse. Din această grupă fac parte zonele offshore şi zonele ştiinţifice şi / sau tehnologice. Deosebirea acestora de alte zone libere constă in faptul că firmele / intreprinderele nu au dreptul de a practica activităţi de producţie ci doar activităţi ce ţin de acordarea serviciilor (bancare, financiare, asigurări, consulting etc.).

Prin termenul de „off-shore”-hors rivage, limbajul de specialitate britanic desemnează teritoriul situat „ in larg”, „dincolo de ţărm”. In limbajul economic american, prin off-shore sunt denumite companiile / firmele care işi desfăşoară activitatea in afara teritoriului naţional al statului in care acestea sunt rezidenţi.

Cu alte cuvinte este vorba despre intreprinderi / firme care nu desfăşoară activităţi comerciale in ţara in care au fost inregistrate şi care, din punct de vedere al actelor comerciale săvarşite, sunt considerate ca fiind firme / intreprinderi străine. O companie off-shore nu poate realiza venituri in ţara in care a fost inmatriculată. Teoretic, companii off-shore se pot infiinţa in orice ţară din lume, dar nu peste tot se pot obţine avantaje fiscale.

O companie off-shore poate funcţiona sub condiţii de impozitare favorabile, numai dacă este inregistrată intr-un paradis fiscal (termenul englez „tax haven” inseamnă refugiu fiscal, port fiscal ori paradis fiscal). Termenul de off-shore a apărut in SUA la sfarşitul anilor 50 cu referinţe la instituţiile financiare, care in scopul evitării impozitelor se mutau cu totul sau işi infiinţau filiale in alte ţări cu regim fiscal preferenţial. Printre primele state care au adoptat un astfel de regim fiscal, s-au numărat insuliţele din Oceanul Atlantic, din apropierea ţărmului de est al SUA (Bahamas, Insulele Britanice Virgine) şi cele din Canalul Manicii, din apropierea Marii Britanii (Sark, Jersey, Guernsey ).

Apariţia paradisurilor fiscale a fost determinată in unele cazuri de lipsa resurselor interne, compensată de autorităţile locale prin asigurarea de facilităţi fiscale firmelor şi instituţiilor financiare interesate, in scopul atragerii lor in teritoriu. Care este scopul infiinţării unei companii off-shore ?

Aceasta este unul dintre cele mai importante aspecte legate de infiinţarea companiilor. Există un număr mare de obiective posibile, dar mai importante sunt: tranzacţii comerciale in străinătate, investiţii de capital, inregistrări de nave şi aeronave, achiziţionarea de proprietăţi, formarea de companii holding, infiinţarea de societăţi de asigurare, protecţia bunurilor, infiinţarea de bănci, pentru a amplasa averea personală intr-un mediu sigur ş.a. Totuşi, singurul şi principalul scop de constituire a companiilor offshore in paradisurile fiscale este maximizarea profitului prin orice mijloace legale, in speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale in favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterea de capital.

In paradisurile fiscale ori in zonele offshore, funcţionarea companiilor / intreprinderilor este susţinută de un mecanism legislativ extrem de bine organizat, aceasta insemnand că, in ţara respectivă, legea asigură condiţii de impozitare favorabile companiilor.

Care sunt avantajele oferite de un paradis fiscal unei companii offshore (unui investitor)?

Acestea sunt următoarele:

  • fiscalitatea zero sau aproape zero. Aceasta inseamnă că compania este scutită total sau parţial de la plata impozitelor pe profit. In mod normal, companiile offshore trebuie să plătească o taxă de inregistrare anuală;

  • anonimitatea sau confidenţialitatea beneficiarului (proprietarului) şi a rezultatelor financiare ;

  • flexibilitatea şi operativitatea in inmatricularea companiei; in majoritatea paradisurilor fiscale, o nouă companie offshore poate fi creată in 24 de ore, fără ca prezenţa proprietarului să fie necesară;

  • absenţa controalelor şi a restricţiilor valutare, destul de des intalnite in economiile „de interior”- de exemplu, in Republica Moldova tranzacţiile interne se execută numai in moneda naţională, iar mişcările valutare sunt strict supravegheate de Banca Naţională.

In acelaşi rand au de caştigat paradisurile fiscale. Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale. Pe de o parte, sunt create locuri de muncă, deoarece necesită existenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat de inregistrare, bănci inregistrate pe aceste teritorii etc. Pe de altă parte, ca urmare a plăţii obligaţiilor către stat (taxe de inmatriculare şi reinmatriculare) şi impozite populaţia autohtonă obţine un venit considerabil. Ca urmare, cresc salariile şi veniturile populaţiei, se ridică bunăstarea ei. Se dezvoltă infrastructura ţării conform standartelor moderne etc.

Ţinand cont de faptul că companiile offshore sunt situate in ţări mici din punct de vedere geografic, cu o populaţie numeric mică, turismul şi serviciile diverse joacă cel mai important rol in economiile acestor ţări.

In condiţiile globalizării relaţiilor economice internaţionale o largă răspandire a căpătat piaţa valutar-financiară, prin creşterea bruscă a necesităţilor in capital mobil. Calculatoarele moderne şi alte tehnologii informaţionale au făcut posibil administrarea centralizată a fluxurilor de capital in orice punct geografic. Apare necesitatea mişcărilor şi acumulărilor rapide aşa-numiţilor „bani fierbinţi”. In aceste condiţii crearea centrelor bancare off-shore a fost o reacţie distinctă a subiectelor la procesele de globalizare şi menţinerea restricţiilor legislaţiilor naţionale.

In zonele offshore proprietarii de capital minimizează cheltuielele şi, in aşa mod, pot participa in proiecte mult mai riscante şi puţin mai profitabile. In paradisurile fiscale companiile offshore au devenit un mare izvor de resurse financiare libere, aici fiind concentrate 20-25% din capitalul mondial. Astfel, businessul offshore este un segment in dezvoltare şi destul de important pentru economia mondială. Offshore rămane a fi un instrument important şi in calea depăşirii nivelurilor diferite de dezvoltare economică. In condiţiile globalizării relaţiilor economice mondiale primele locuri sunt deţinute de băncile offshore, companiile de asigurări şi de investiţii, activele cărora sunt formate din hartii de valoare.

In prezent, in lume se numără circa 3 mil. de companii offshore. Circa 70% din total se află in ţările in curs de dezvoltare, in special in ţările insulare sau ţări mici. Cele mai multe zone offshore sunt situate in America Latină, urmată de Asia, Europa şi Oceania. Zonele offshore practic lipsesc in America de Nord şi Africa.

Actualmente, printre cele mai recunoscute zone offshore in lumea afacerilor se evidenţiază: Singapore, Hong Kong, Elveţia, Luxemburg, Cipru, Malta, Jibraltar, Panama, Liberia, Insulele Britanice Virgine, Samoa, Cayman Islands, Mauritius, Bahamas, Insulile Man şi Jersy, Bermude, Antigua şi Barbuda, Marshall Islands ş.a.

Repartiţia geografică a companiilor offshore este in funcţie de mai mulţi factori şi anume: factorul geografic ori poziţia economico-geografică (analiza arată că majoritatea offshore sunt situate la intersecţia căilor comunicaţionale importante - porturi, aeroporturi, căi ferate, in apropierea marilor centre comerciale); factorul socio-economic (stadiul de dezvoltare al infrastructurii – in special comunicaţiile şi telecomunicaţiile, gradul de dezvoltare al serviciilor, costul şi gradul de calificare a forţelor de muncă etc.) şi factorul politic (orice companie are nevoie de stabilitate nu doar economică dar şi politică).

Zone ştiinţifice şi / sau tehnologice.

In epoca progresului ştiinţifico-tehnic, in lume s-a creat un nou tip funcţional de zone libere, unind ştiinţa şi producţia tehnologiilor inalte. Acestea sunt zonele ştiinţifice şi tehnologice, diferite ca mărime, specializare şi izvoare de finanţare. In 1984 a fost fondată Asociaţia Internaţională a Parcurilor Ştiinţifice, care cuprinde Europa, America de Nord şi Asia / Pacific. Sediul asociaţiei se află in Irlanda (Shannon), iar reprezentanţa secretarului General – in Franţa.

Factorii principali care stau la baza creării zonelor ştiinţifice şi tehnologice sunt: existenţa unei universităţi tehnice ori a unui centru ştiinţific de cercetare de clasă internaţională, prezenţa unei infrastructuri tehnologice şi a unui capital de risc, forţă de muncă inalt calificată şi condiţii de viaţă confortabile.

Existenţa zonelor ştiinţifice şi tehnologice au luat o amploare fără precedent in ultimele decenii a secolului trecut. Dacă la inceputul anilor 70, in lume existau circa 20 de asemenea zone, actualmente, există peste 800 din care 385 sunt in Europa şi peste 200 in Asia. Obiectivele principale ale acestora sunt:

  • stabilirea şi dezvoltarea de noi tehnologii;

  • incurajarea investiţiilor din domeniul public in cercetare / dezvoltare;

  • atragerea investiţiilor din sectorul privat şi atragerea altor surse de finanţare;

  • incurajarea transferului de tehnologie către firmele existente in plan local.

De regulă, statul formează infrastructura tehnologică şi in baza politicii inovaţionale determină strategia şi tipurile de dezvoltare a zonelor ştiinţifice şi tehnologice. La inceputul anilor 90 s-au format trei tipuri funcţionale de bază a zonelor ştiinţifice şi tehnologice:

  • centre inovaţionale ori incubatoare;

  • parcuri ştiinţifice şi tehnologice sau tehnoparcuri;

  • tehnopoluri.

Centrele inovaţionale ori incubatoarele – sunt centre de susţinere a micului business inovaţional, unde se creează un mediu favorabil pentru pregătirea cadrelor, pentru firmele noi autohtone concurenţiale (incăperi, utilaj, mijloace de comunicaţie, marketing ş.a.), unde se acordă fonduri a capitalului de risc. In prezent, in lume se numără sute de incubatoare, in special in ţările inalt dezvoltate (SUA, Germania, Marea Britanie). După izvorul de finanţare incubatoarele se subimpart in publice, universitare, corporative şi private. Termenul mediu de aflare in incubatoare a firmelor nou create poate fi de la unu la doi ani.

Parcurile ştiinţifice şi tehnologice – reprezintă o iniţiativă bazată pe o operaţie imobiliară, care intreţine legături formale şi operative cu o instituţie academică, iniţiativă ce trebuie să impună o inaltă intensitate de cunoştinţe şi care este responsabilă de o fuziune de transfer tehnologic şi know-how.

Parcurile ştiinţifico-tehnologice sunt o grupă de firme teritoriale, care realizează producţie in serii mici, bazată pe cercetările ştiinţifico-tehnologice ale universităţii tehnice locale ori a centrului de cercetare. In parcurile ştiinţifice şi tehnologice sunt concentrate firmele specializate in activităţi de implementare in domeniul tehnologiilor inalte, aici se creează firme noi logofage, care, de regulă, părăsesc parcul peste 3-5 ani. Cum arată practica, există diverse forme de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, dar in dependenţă de funcţiile care domină se evidenţiază parcurile de cercetare, ştiinţifice şi tehnologice.

In dezvoltarea parcurilor ştiinţifice şi / sau tehnologice se observă două etape. In anii 50-70 apar majoritatea parcurilor ştiinţifice in SUA şi primele in ţările vesteuropene – Marea Britanie, Franţa, Germania. La inceputul anilor 80 se formează cea de a „doua generaţie” a parcurilor ştiinţifice şi tehnologice, in special, in ţările din regiunea Asia / Pacific (Japonia, Singapore, China ş.a.).

Tehnopolurile reprezintă forma cea mai avansată a zonelor ştiinţifice şi tehnologice, un model de alianţă privată cu scopul comercializării tehnologiilor şi creşterii economice. Techno- reflectă accentul pus pe tehnologie, iar polis vine din limba greacă şi reflectă echilibrul a doi poli: sectoarele public şi privat. Termenul de tehnopol a apărut pentru prima dată in Japonia in anii 80 a secolului XX.

Tehnopolul este o formă de intelectualizare a economiei şi de organizare a complexelor ştiinţifice şi de producţie regională, o formă de concentrare a intelectului şi a capitalului. In literatura de specialitate tehnopolurile deseori sunt asociate cu parcurile ştiinţifice şi tehnologice.

Tehnopolul – reprezintă o zonă liberă a erei tehnologiilor inalte, unde se realizează combinarea ştiinţei şi tehnologiei cu cultura naţională tradiţională şi mondială. In rezultat se formează o nouă colectivitate de oameni creativi şi multilateral dezvoltaţi. In prezent in Japonia se creează proiectul tehnopolului mileniului trei, unde s-a intreprins incercarea de-a uni strategia intelectualizării intregii economii naţionale, ţinand cont de diversitatea naţională (istorică, etnică şi culturală).

Tehnopolurile dispun de centre de cercetare, personal supercalificat şi o situaţie ultrafavorabilă faţă de marile axe de circulaţie, ca şi o integrare avansată in circuitele financiar-bancare şi de relaţii internaţionale. Caracteristica acestora este aglomerarea unor activităţi cu caracter inovator, acceptate ca atare de către un comitet, combinand adesea cercetarea ştiinţifică cu activităţile practice. Obiectivul este acela de a facilita transferul de tehnologie intre intreprinderi sau ramuri inrudite. Tehnopolurile presupun obligatoriu existenţa unor incubatoare de afaceri sau pepiniere de intreprinderi, elemente cheie ale transferului tehnologic. Tehnopolul, incluzand zonele industriale, ştiinţifice şi de cercetare şi cele locuite, se amplasează in locuri cu un mediu confortabil pentru trai, cu posibilităţi culturale şi recreaţionale. Tehnopolul trebuie să fie amplasat in apropierea oraşului de bază, care să-i asigure serviciile comunale. O condiţie obligatorie o constituie prezenţa aeroportului sau a unei staţii de cale ferată expres.

Tehnopolurile se formează in baza principiilor de orientare concurenţială şi organizării efective economice. In condiţiile globalizării o mai mare superioritate au căpătat tehnopolurile şi centrele inovaţionale, unde competitivitatea este asigurată de nivelul inalt de deschidere spre colaborarea internaţională şi atragerea cercetătorilor talentaţi din toată lumea din domeniul tehnologiilor inalte.

In lume există o diversitate de forme şi strategii de organizare a acestor entităţi. Diferenţele apar din nivelurile tehnologice diferite ale intreprinderilor (firmelor), tradiţiile diferitelor regiuni şi politica privind dezvoltarea. Apariţia tehnopolurilor pe lingă marile universităţi ori institute de cercetare sunt deja obişnuite in statele occidentale. Modelul l-au constituit citeva zone industriale din SUA – Silicon Valley (Valea Siliciului) la sud de San Francisco, pe terenurile Universităţii Standford, autostrada 128 la Boston. Ulterior s-au extins in Marea Britanie (Cambridge), Franţa (Sophie-Antipolis, la Nica, Meylan, la Grenoble), Japonia (Tsukuba, cu universitate proprie), Rusia (Akademgorodoc, lingă Novosibirsk) şi in multe alte ţări.

Particularităţile zonelor economice libere in diferite spaţii geoeconomice

Zonele economice libere sunt instrumente politice chemate să faciliteze dezvoltarea comerţului internaţional şi a industriei exportatoare. Este, deci, normal să se aştepte ca aceste zone să se dezvolte şi să prospere:

  • in perioada in care comerţul mondial se extinde;

  • aproape de rute ale comerţului internaţional (porturi, aeroporturi, căi ferate şi autostrăzi).

Analiza ZEL – urilor are o importanţă deosebită nu numai din punct de vedere al funcţionalităţii şi structurii, dar şi al activităţii acestora in diverse spaţii geoeconomice. Aceasta se poate realiza pe diverse coordonate, in special:

  • pe tipuri de state

  • pe state concrete, state cu o experienţă deosebită in activitatea ZEL – urilor;

  • pe regiuni geoeconomice.

După cum s-a menţionat anterior, in anul 2000 funcţionau peste 900 de ZEL – uri in 90 de state ale lumii.

O largă răspandire ZEL – urile o au in ţările dezvoltate, fapt ce se explică prin participarea lor activă in diviziunea internaţională a muncii, liberalizarea accentuată a fluxurilor comerciale şi financiare, dar şi prin caracterul postindustrial al economiei.

In acest grup de state sunt prezente toate tipurile de zone economice libere, in special zone comerciale libere, zone ale antreprenoriatului liber şi zone ştiinţifice şi / sau tehnologice. In prezent, in ţările dezvoltate sunt peste 300 de zone economice libere.

In ţările dezvoltate scopurile de bază in crearea zonelor economice libere sunt:

  • impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau teritorii slab dezvoltate;

  • crearea condiţiilor favorabile de antreprenoriat;

  • acordarea unor drepturi şi libertăţi mai mari organelor puterii locale in luarea

  • deciziilor;

  • diminuarea şomajului.

In ţările in curs de dezvoltare la baza creării zonelor economice libere stă strategia stimulării creşterii economice, liberalizarea treptată a economiei, stimularea investiţiilor de capital din exterior, crearea de noi locuri de muncă. ZEL – urile au inceput să apară in acest grup de state pe la mijlocul anilor 60 ai secolului XX.

Anume aici sunt situate marea majoritate a zonelor economice libere, fapt ce ţine de costul mic al arendei pămantului şi al forţei de muncă, lipsa restricţiilor ecologice. La fel ca şi in prima grupă de ţări, in ţările lumii a treia se intalnesc, practic, toate tipurile de ZEL – uri, dar cea mai largă răspandire au căpătat zonele prelucrătoare de export şi zonele offshore.

Cu toată diversitatea zonelor economice libere din ţările in curs de dezvoltare acestea au şi multe trăsături comune. Principalele din ele sunt:

  • majoritatea zonelor libere au un caracter inchis şi sunt orientate total sau parţial către piaţa externă;

  • orientarea ZEL – urilor, in special spre ramurile laborioase (cu volum mare de braţe de muncă), specializate in industrii de larg consum, cum sunt: electronica, electrotehnica, incălţăminte, imbrăcăminte, ceasuri, jucării, ş.a.;

  • predominarea procesului de asamblare.

In statele cu economia de tranziţie zonele economice libere au inceput să apară după anii 1990, avind drept scop atragerea investiţiilor străine şi crearea de noi locuri de muncă. In ţările postsovietice se desprind 3 feluri de zone, ţinand cont de modul de formare şi dezvoltare ulterioară. Primul tip vizează crearea unui regim preferenţial pentru agenţii economici interni şi străini. Zonele pot cuprinde un oraş, un raion, o parte sau intreaga regiune teritorial-administrativă, iar regimul preferenţial urmează a fi de ordin financiar (impozite), vamal, valutar, de credit etc.

Cel de-al doilea tip priveşte crearea, pe anumite teritorii a unei infrastructuri corespunzătoare cerinţelor internaţionale, asigurand facilităţi indeosebi pentru investitorii străini şi darea in arendă a teritoriului respectiv; pe această bază urmează a se crea parcuri industriale cuprinzand zeci şi sute de intreprinderi de dimensiuni mici şi mijlocii. Cel de-al III tip priveşte darea in arendă sau concesionarea pe termen lung a unui anumit teritoriu şi, indeosebi, in zone puţin atrase in circuitul economic.

Se pot realiza desigur şi zone complexe, mixte, cuprinzand mai multe tipuri de activităţi.

In ţările ex-sovietice predomină zonele de producţie de export. Problemele cele mai dificile ale zonelor economice libere din acest grup de state sunt infrastructura slab dezvoltată şi lipsa mijloacelor (resurselor) financiare.

Europa posedă cele mai vechi şi caracteristice zone economice libere. In acest spaţiu geoeconomic se evidenţiază Europa Occidentală, unde predomină zonele comerţului liber. Ele au apărut incă in secolul al XIX-lea, cunoscute ca porturi libere, scutite de taxe vamale. In anul 2000 aici existau 150 de ZEL – uri. De la inceput aceste zone erau create predominant in porturile maritime (Hamburg, Bremen, Edmund – Germania, Copenhaga – Danemarca, Turcu, Helsinki – Finlanda, Salonik,

Pireu – Grecia, ş.a.). Mai tirziu zonele libere comerciale sau extins şi in porturi fluviale şi in anumite noduri feroviare. La inceputul anilor 1990, in legătură cu deschiderea canalului navigabil Rhein – Main – Dunăre şi perspectivele de extindere a relaţiilor comerciale intre Europa de Vest şi Europa de Est, in cursul superior al Dunării – la Deghendorf (Bavaria, Germania) a fost construit un nou port liber. In ansamblu, pentru Europa Occidentală crearea ZEL – urilor prezintă o dificultate. Aceasta este legat, mai cu seamă, de politica Uniunii Europene, bazată pe susţinerea concurenţei libere in regiune. Iar aprobarea zonelor libere inseamnă apariţia avantajelor, care lărgesc drepturile unor subiecţi economici in raport cu alţi subiecţi, ceea ce incalcă principiul concurenţei libere. Iată de ce in Europa Occidentală, spre deosebire de Asia sau America Latină, noi ZEL-uri se creează mult mai rar, au restrangeri mult mai mari şi joacă un rol mai mic in economie, decat in regiunile menţionate. Aceasta se referă in special la zonele prelucrătoare de export.

Cu toate acestea, Europa Occidentală rămine a fi unul din cele mai mari centre ale businessului offshore. Pentru astfel de state şi teritorii, cum sunt: Elveţia, Liechtenstein, Luxemburg, Irlanda, Monaco, Cipru, Malta, cit şi Insulele Normande, Insula Man, Gibraltar sunt caracteristice zonele offshore. Un regim privelegiat, pentru unele genuri de operaţiuni internaţionale, funcţionează in Austria, Belgia, Marea Britanie, Grecia, Olanda. Avantajele acordate in aceste zone sunt orientate spre atragerea capitalului străin. Pe lingă impozitele mici in zonele offshore investitorii se folosesc şi de alte privilegii. Acestea sunt: preţul mic şi simplicitatea procedurii de inregistrare, lipsa restricţiilor valutare, simplitatea dării de seamă (raportului) financiar, anonimitatea proprietarului companiei.

Irlanda este ţara care a pus inceputul dezvoltării fenomenului de zonă economică liberă, creand in anul 1959 pe un teritoriu mic (100 ha) in apropierea aeroportului Shannon prima zonă industrială de export. Această zonă este luată drept model in crearea de ZEL – uri in multe ţări in curs de dezvoltare, in primul rind – in noile ţări industrializate din Asia şi multe ţări din America Latină.

In Irlanda a fost realizat primul aeroport cu regim vamal complet liberalizat.

Aici se află şi sediul primului magazin care operează in sistem „Duty Free Shop” – magazin comercial lipsit de taxe pentru pasagerii care părăsesc zona. Dezvoltarea turismului internaţional, a sistemului de magazine „Duty Free”, a activităţilor industriale orientate spre export etc. au făcut ca zona liberă Shannon să se menţină pe primul loc in lume după rata profitului (29 – 33% pe an), in pofida anulării recente a avantajului său principal, al vacanţelor fiscale pe 30 de ani pentru investitorii străini.

Zona Shannon a jucat un rol pozitiv in reducerea emigraţiei, in crearea de noi locuri de muncă şi a contribuit la modernizarea economică şi prosperarea regiunii Shannon. In faţa Europei Occidentale stă acut problema raioanelor depresive. Una din variantele de soluţionare a acestei probleme constă in organizarea in aceste raioane a zonelor antreprenoriatului liber. Scopul principal este restructurarea industriei, menţinerea vechilor şi crearea noilor locuri de muncă. Atare politică economică este accentuată nu atit in atragerea capitalului străin, cit in acordarea organelor locale a unor largi drepturi şi imputerniciri in domeniul creării condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea activităţilor antreprenoriale (inviorarea businessului mediu şi mic) pe baza capitalului naţional. Asemenea zone sunt caracteristice mai ales pentru Marea Britanie şi Franţa.

In toate statele din Europa Occidentală sunt create sau se crează in prezent tehnopoluri sau parcuri tehnologice, deşi la acest compartiment regiunea dată rămine in urma SUA şi Japoniei. In Europa s-a format deja o reţea completă de tehnopoluri. O dezvoltare deosebită ele au căpătat-o in Franţa (circa 40 de tehnopoluri), Germania, Marea Britanie, Spania, Italia, Olanda, Belgia. Printre cele mai cunoscute parcuri ştiinţifice se evidenţiază Sophia Antipolis, Grenobl (Franţa), Kambridge, Edinburg (Marea Britanie), Stuttgard, Heidelberg (Germania), Limeric (Irlanda), Luven (Belgia) ş.a.

In ţările Europei de Est o experienţă mai bogată in planificarea şi infiinţarea ZEL – urilor o are Ungaria, succesele căreia in acest domeniu sunt semnificative. In prezent, pe seama celor 209 teritorii vamale libere revine 16% din traficul comerţului extern al ţării. Totodată, Ungaria este un mare centru offshore. De menţionat că, aici, in ultimul timp o mare atenţie se acordă infiinţării şi dezvoltării parcurilor industriale şi zonelor antreprenoriatului liber.

Zone economice libere sunt create de asemenea in Polonia, Bulgaria, Romania şi alte state.

Unele ţări dunărene au creat deja o serie de ZEL – uri (Belgrad, Pancevo, Budapesta, Vidin, Ruse, Giurgiu, Constanţa). Aceste realizări pledează in favoarea posibilităţii de a crea, de-a lungul intregului curs al Dunării, zone cu un regim special, care ar putea deveni veriga colaborării şi integrării intre ţările din această parte a continentului. Se studiază, in prezent, proiectul creării unor ZEL – uri in statele riverane Mării Negre.

In spaţiul ex-sovietic crearea ZEL-urilor aveau un singur scop – atragerea investiţiilor străine, pentru redresarea economiilor naţionale şi crearea de noi locuri de muncă. Zonele economice libere din ţările postsovietice, spre deosebire de cele din ţările ex-socialiste din Europa Centrală şi de Est, n-au devenit „repere de creştere” a relaţiilor de piaţă, ele funcţionand doar pe hartie. Distribuirea iresponsabilă a privilegiilor a dus la creşterea deficitului bugetar a acestor ţări. In condiţiile dezvoltării slabe a antreprenoriatului autohton, ZEL-urile au fost folosite de grupările corporative locale pentru dezvoltarea „businessului”, utilizand resursele de stat. In majoritatea cazurilor capitalul acumulat in urma activităţii unui astfel de „business” a fost transferat de către bisnessmanii locali in centrele offshore din Occident.

In spaţiul geoeconomic Asia / Pacific sunt situate cel mai mare număr de zone economice libere (peste 200), mai ales in „noile ţări industriale” şi ţările – member ale ASEAN – ului. In această regiune cele mai răspandite şi efective zone sunt zonele de producţie şi export (tab. ).

Un interes deosebit il reprezintă ZEL-urile din China, cunoscute sub termenul de zone economice speciale. Crearea acestora a constituit o parte componentă a politicii strategice comune de „deschidere” a economiei ţării către lumea exterioară, politică acceptată la inceputul anilor 80 (sec. XX). Pentru atingerea acestui scop, in partea de est şi de sud a ţării, au fost selectate teritorii izolate de restul ţării, pentru a le proteja de influenţe ne dorite din partea străinilor, mai ales in sferele sociale şi culturale unde, a fost introdus un regim special a zonelor economice libere.

Prin crearea zonelor economice speciale conducerea ţării urmărea patru obiective principale, şi anume:

  • de a accelera dezvoltarea orientării spre export a intreprinderilor care vor creşte veniturile, schimburile valutare in timp ce, simultan, se vor crea oportunităţi locale de angajare;

  • de a incuraja investiţiile in proiecte majore infrastructurale, de exemplu construcţia de noi drumuri, hidrocentrale, poduri, aeroporturi şi reţele de telecomunicaţii;

  • de a servi ca centre de educare, antrenare şi experienţă cu diferite forme economice de cooperare;

  • de a servi ca un cap de pod pentru introducerea de tehnologie străină, know-how, tehnici manageriale in alte părţi ale Chinei.

In China funcţionează trei tipuri de ZEL-uri, care se deosebesc ca mărime şi statut juridic, şi anume: zone economice speciale (zone cu destinaţie complexă), porturi libere şi raioane de dezvoltare economică şi tehnologică (parcuri ştiinţifice şi industriale). La crearea acestor zone a fost folosită experienţa altor teritorii şi ţări asiatice.

La inceputul anilor 90, in China funcţionau cinci zone economice speciale – Shenzhen, Zhuhai, Shanton (situate in provincia Guangdong, considerată ca al 5-lea „tigru” asiatic), Xiamen, Henan, pe seama cărora revine peste . din investiţiile străine totale introduse in economia ţării. Principalii investitori in aceste zone sunt chinezii din Hong Kong, Aomani şi din ţările Asiei de Sud-Est, ei investind indeosebi in regiunile de unde au plecat cu ani in urmă.

Pe langă aceste zone in China au fost create aproximativ 30 de raioane de dezvoltare economică şi tehnologică, 27 de tehnopoluri, 13 zone de comerţ liber in principalele zone economice speciale şi porturi libere, 7 raioane maritime economice libere, cateva zeci de oraşe şi districte libere pe intreg teritoriul ţării.

Trăsătura principală a primelor zone economice chineze – crearea platformei economice pentru unificarea fostelor colonii: Hong Kong, Taiwani şi Makao (Aomani) cu patria. ZEL – urile au devenit intruchiparea teoriei convergenţei capitalismului şi socialismului.

In prezent, in China, ZEL – urile apar ca factori de antrenare a dezvoltării economice şi sociale pe arii mari. Aceste zone oferă avantaje atat investitorilor străini, cit şi părţii chineze. Investitorii străini găsesc un climat favorabil pentru afacerile lor, o mană de lucru şi servicii relativ ieftine, avantaje fiscale şi financiare, o piaţă de desfacere internă şi condiţii propice pentru export.

In pofida multor greutăţi şi incorectitudini in activitatea ZEL – urilor din China, succesele noii politici economice sunt evidente. Ele au devenit centre de concentrare a capitalului: 60% din intreprinderile mixte sunt infiinţate in zonele economice. Zonele libere din China sunt in felul său centre de experimentare a economiei de piaţă, principiile şi experienţa cărora treptat se vor extinde, cuprinzand spaţii din ce in ce mai importante şi o pondere tot mai semnificativă in economia chineză.

In Japonia, spre deosebire de alte state din această regiune, sunt create şi funcţionează zonele ştiinţifice şi tehnologice, in special tehnopolurile şi parcurile ştiinţifice. In 1970, in apropiere de capitala Tokyo, este dat in exploatare centrul ştiinţific „Tsukuba”, construcţia căruia a durat 17 ani. Este cel mai mare centru ştiinţific din Asia. Aici sunt amplasate 48 de instituţii naţionale de cercetare şi peste 10000 de filiale, unde activează 40% din numărul total de cercetători. In 1980, guvernul nipon elaborează un nou proiect, care prevede construcţia a 19 oraşe ştiinţifice de-a lungul coridorul industrial Tokyo – Nagoya – Osaka – Kobe.

Acest proiect este o strategie de lungă durată de intrare a Japoniei intr-o nouă eră şi anume in era tehnologică. In perioada anilor 1986- 1990 in construcţia celor 19 tehnopoluri au fost introduse peste 10 miliarde de dolari americani, inclusiv anual se aloca pentru fiecare tehnopol cate 200 de milioane de dolari. In proiect accentul este pus pe crearea unei infrastructuri „catifelate”, alcătuită din cadre calificate, tehnologii noi, asigurări informaţionale, reţele de telecomunicaţie şi capital de risc. Centrul ştiinţific „Tsukuba” şi noile centre ştiinţifice au ca principal scop efectuarea cercetărilor ştiinţifice in ramurile extramoderne, cum ar fi: biotehnologia, ceramica fină, electrotehnica, materiale noi, robototehnica, staţii electronice de calcul, soft, microprocesoare etc. Construcţia tehnopolurilor se efectuează foarte intensiv, iar darea lor in exploatare se prevede către sfarşitul secolului al XXI – lea. Se consideră, că ele vor asigura o creştere rapidă a economiei nipone.

Zone economice libere sunt, de asemenea, in Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan, Filipine, India, E.A.U., Iemen, Iordania, Vietnam, Indonezia etc.

Pentru America de Nord este caracteristic dezvoltarea zonelor antreprenoriatului liber şi zonele comerciale libere (aşa numitele zone de comerţ exterior).

In SUA se numără peste 130 de ZEL – uri. Mai mult de jumătate din ele revin pe seama zonelor comerciale libere, create in apropierea marilor complexe de depozite sau a parcurilor industriale din inferiorul ţării, de asemenea in porturile mici in scopul reducerii taxelor vamale la produsele importate, mai ales la piesele complete şi semifabricate pentru diferite ramuri. Zonele antreprenoriale din SUA şi Canada ajută să scoată din declin unele raioane, unde se observă scăderea activităţii economice, creşterea şomajului şi venituri mici ale populaţiei o perioadă destul de indelungată.

Cea mai largă răspandire şi popularitate mondială au căpătat tehnopolurile.

Primul tehnopol din lume „Valea Siliciului” (Shillicon Valley) a fost creat in anii 50 in SUA, in apropierea oraşului San - Francisco, statul California. După mărimea şi teritoriul ocupat această zonă rămane a fi şi astăzi prima. Acest complex teritorial inovaţional, situat intre golful San - Francisco şi munţii Santa - Crus, a devenit un simbol al progresului ştiinţifico-tehnic şi dezvoltării regionale. Climatul mediteranian a creat condiţii favorabile pentru popularea acestei regiuni, unde se află cateva oraşe, cel mai mare dintre ele, San - Hose, numără peste 700000 de locuitori. In „Valea

Siliciului” sunt amplasate circa 4000 de intreprinderi / firme mici şi mijlocii, preponderent ale industriei electronice. Aici se găseşte unul dintre cele mai bogate şi prestigioase universităţi private din ţară – Stanford. Alături de firmele americane aici sunt prezente firmele vest-europene, japoneze, sud - coreene şi alte firme. Reducerea taxelor la componentele electronice exportate şi reexportate a contribuit la cooperarea internaţională a tehnopolului.

In baza dezvoltării tehnopolului „Valea Siliciului” au stat miliardele de dolari parvenite din partea statului şi capitalului privat pentru finanţarea proiectelor şi programelor de cercetări ştiinţifice, şi politica fiscală cu privire la dezvoltarea microelectronicii. Impozitele se reduc cu 20 – 25%, dacă capitalul este investit in proiecte ştiinţifice şi de cercetări. Statul asigură pregătirea cadrelor de ingineri – programişti, dezvoltarea infrastructurii teritoriului, care se dă in arendă.

„Valea Siliciului” este simbolul mondial al progresului ştiinţifico-tehnic, una din capitalele mondiale ale microelectronicii, bastionul revoluţiei computerizate şi a ştiinţelor aplicate. Aici se formează o bună parte din PIB-ul SUA, comparabil cu indicatorul respectiv a unor ţări inalt dezvoltate din Europa Occidentală. Este un centru de concentrare a capitalului şi intelectului, bisnessmenilor şi programiştilor, unde se creează noi tehnologii pentru calculatoarele de maine.

America Latină ocupă locul doi in lume după numărul şi importanţa zonelor economice libere. Conform diferitor evaluări in acest spaţiu geoeconomic se numără de la 100 la 150 ZEL – uri, multe din care inregistrează succese remarcabile. Deşi există unele deosebiri intre ele, putem menţiona cateva trăsături comune in procesul de creare a zonelor libere din această regiune. In primul rind, crearea zonelor se face din iniţiativa statului, reieşind din interese naţionale. In al doilea rind, inainte de a crea zone economice, se pregăteşte minuţios baza legislativă, care constituie zălogul funcţionării normale a ZEL – urilor. Deseori, etapa pregătitoare ocupă o perioadă indelungată de 3-4 ani. In al treilea rind, pentru America Latină este caracteristic definiţia distinctă a tipului de zonă liberă, in concordanţă cu ce şi se prevăd privilegiile fiscale şi alte avantaje. In al patrulea rind, pentru inceput zonelor libere li se atribuie nişte teritorii mici, care treptat se lărgesc, deşi rareori ating dimensiuni mari (de exemplu, zona comercială Colon din Panama, cu o rotaţie a capitalului de 8 mil. dolari americani pe an, pe parcurs de 40 de ani s-a mărit pină la 300 ha). In al cincilea rind, pe teritoriul unei ţări, de regulă, nu se creează multe zone. In America Latină, iniţial se creau zone comerciale libere, care acordau firmelor străine facilităţi vamale. Astfel de zone funcţionează in Columbia, Chili, multe state insulare din Caraibe, Mexic, Brazilia etc.

Mai tarziu o largă răspandire o capătă zonele offshore, in special in Caraibe. Aceste zone dispun de un regim special fiscal, valutar şi financiar. Zonele offshore se creează, in primul rind in ţările mici ca teritoriu in scopul obţinerii mijloacelor valutare suplimentare. Centre financiare de importanţă mondială sunt Panama, Belize, Bahamas, Insulele Cayman şi Antilele Olandeze.

In America Latină funcţionează cateva zone economice speciale, fiecare dintre ele sunt unicale in felul său. Aceste zone sunt chemate să soluţioneze un şir de probleme şi anume: crearea centrelor de creştere economică, dezvoltarea raioanelor slab valorificate (Amazonia), industrializarea teritoriilor limitrofe intre state, crearea locurilor de muncă etc. La acest tip de zone se atribuie zona liberă Manaus din Brazilia (suprafaţa – 3 mln. km.2), creată in 1967 cu scopul valorificării şi dezvoltării teritoriilor vaste din Amazonia. Aici activează cateva sute de intreprinderi a peste 30 de ramuri industriale, printre care se evidenţiază electronica, metalurgia feroasă şi neferoasă, producerea de motociclete, biciclete, hartie, mase plastice şi alte produse chimice, mobilă etc. Crearea zonei Manaus a contribuit la formarea de noi locuri de muncă şi la dezvoltarea economiei naţionale. De exemplu, 90% din volumul total al producţiei acestei zone se realizează pe piaţa internă a Braziliei.

Zonele ştiinţifice in America Latină sunt in proces de formare. Primul parc tehnologic şi industrial „Byo Ryo” a fost creat in 1988 in Brazilia şi ţine de domeniul biotehnologic.

In Africa, zonele economice libere au o răspandire mult mai restransă, deşi in multe ţări africane (Tunisia, Egipt, Senegal, Togo, Liberia, Nigeria, Algeria, Mauritius, Kenya, ş.a.) au apărut zone libere. Preponderent acestea sunt zone industriale de export şi zone comerciale.

In prezent, se elaborează citeva proiecte destul de atrăgătoare in domeniul organizării ZEL – urilor. Printre acestea se evidenţiază proiectul creării portului liber Mambasa in Kenya.

Problemele comune ale ZEL – urilor africane sunt: infrastructura slab dezvoltată, lipsa resurselor financiare şi a cadrelor calificate, instabilitatea politică şi economică, fapt cei „sperie” pe potenţialii investitori.

In prezent, in Republica Moldova funcţionează şase zone economice libere:

„Expo-Business Chişinău”, „Tvardiţa”, parcul de producţie „Taraclia”, parcul de producţie „Otaci-Business”, „Ungheni-Business”, parcul de producţie „Valkaneş”, precum şi Portul Internaţional Liber „Giurgiuleşti”, care are un şir de particularităţi ale zonei libere. In anul 2005 in cele şase ZEL – uri erau inregistraţi 110 rezidenţi şi un număr total de angajaţi de 3330. Activitatea zonelor economice libere este orientată spre producerea mărfurilor industriale la export, in special, utilaj electronic, articole din plută pentru imbutilierea băuturilor alcoolice, plăci de ceramică, televizoare, covoare şi mobilă. Alte genuri de activitate practicate in aceste zone ţin de sortarea, ambalarea şi marcarea mărfurilor care tranzitează teritoriul vamal al Republicii Moldova, precum şi efectuarea construcţiilor, activităţi de depozitare şi alimentaţie publică.

Prima zonă economică liberă Expo - Business Chişinău a fost creată in 1996 şi se preconiza să devină un model de implementare a relaţiilor de piaţă. Deja peste doi ani, atraşi de facilităţile ce au fost acordate rezidenţilor, 65 de companii străine şi mixte şi-au deschis afaceri in zonă. Incercarea de a impune anumite interdicţii, inclusiv in ceea ce priveşte activitatea comercială, a perturbat activitatea zonei in anii 1999-2000, iar 50 de rezidenţi şi-au retras capitalurile. Totuşi, Expo – Business Chişinău, continuă să fie cea mai dezvoltată zonă libera, ponderea căreia in volumul total de producţie al zonelor libere constituie 43,2% (a. 2005).

Dintre aspectele negative care tind să franeze crearea şi dezvoltarea favorabilă a ZEL – urilor in Republica Moldova se pot menţiona următoarele:

  • multe obstacole birocratice;

  • infrastructura insuficientă şi ne adecvată (drumuri, telecomunicaţii, depozite frigorifice ş.a.);

  • condiţiile insuficiente pentru cazarea şi deservirea agenţilor economici străini şi a familiilor lor, etc.

Concluzii : Zonele economice libere joacă un rol important in economia mondială, fiind zone de concentrare a capitalului, producţiei, tehnologiilor avansate şi a unii infrastructuri moderne. Scopurile creării zonelor economice libere, pot fi diverse, insă ideea principală in ansamblu este unică pentru toate zonele. Acestea sunt chemate să intensifice relaţiile economice externe, să creeze condiţii avantajoase pentru investitorii străini şi locali. Zonele libere bine organizate sunt capabile să influenţeze pozitiv asupra teritoriilor din vecinătate, dandu-le un imbold de dezvoltare economică (ca exemplu, poate servi zona liberă Manaus din Brazilia).

Totodată, organizarea ZEL-urilor nu este un mijloc universal de ameliorare a situaţiei economice din ţară, insăşi starea acestora in mare măsură depinde de factorii economici şi politici din ţară. Cu toate acestea practica internaţională arată că, activitatea bine organizată şi gestionată a ZEL-rilor poate aduce rezultate economice apreciabile, cu urmări benefice pentru economia naţională in ansamblu.

Condiţiile de succes ale actualelor şi viitoarelor zone economice libere sunt:

  • O legislaţie fermă in domeniu.

  • Un sprijin eficient din partea statului.

  • O planificare şi administrare bună.

  • Plasarea bună a zonelor in raport cu facilităţile de transport şi telecomunicaţii.

  • Menţinerea facilităţilor fiscale, vamale şi valutare etc.

Back to Top