O componentă importantă a fenomenului demografic, care exercită influenţă nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre, o reprezintă mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc in altul. Acest drept a fost recunoscut de mai bine de 50 de ani, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care stipulează in articolul 13 faptul că orice persoană are dreptul să se mute şi să trăiască in interiorul graniţelor oricărui stat. Totodată, oricine are dreptul să-şi părăsească ţara şi să se reintoarcă in ea.17 Din 1994, an de an, in cadrul Adunării Generale a ONU s-a dezbătut problema migraţiei internaţionale, adoptandu-se şi Rezoluţia 56/203 din 21 decembrie 2001.

Migraţia internaţională, fenomen care implică consecinţe demografice, sociale, economice şi politice a crescut semnificativ incepand cu 1980, iar interesul pentru analiza acestui proces s-a intensificat şi a cuprins toate regiunile lumii. Dezbaterile privind fertilitatea redusă, imbătranirea populaţiei, şomaj, export de inteligenţă, drepturile omului, integrarea socială, xenofobia, traficul de fiinţe umane şi securitatea individului obligă organismele internaţionale să reanalizeze politicile privind migraţia internaţională, precum şi potenţialele beneficii sau dezavantaje care implică ţările de tranzit sau ţările expeditoare/primitoare de migranţi. In cadrul migraţiei internaţionale, intalnim două procese strans legate intre ele: imigraţia şi emigraţia.

Imigraţia este primirea populaţiei deplasată in ţara de destinaţie, temporar sau definitiv. Ţara de primire sau ţara de imigraţie se caracterizează, din punct de vedere economic, prin următoarele elemente:

  • grad relativ mai ridicat de dezvoltare economică;

  • cerere mai mare de forţă de muncă, in comparaţie cu disponibilităţile naţionale;

  • pondere redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă in total populaţie.

Emigraţia reprezintă deplasarea pendulatorie a populaţiei intre ţara de origine (reşedinţă) şi locul de muncă (ţara de primire). In acest caz, ţara de origine se caracterizează printr-un grad mai redus de dezvoltare economică, o pondere ridicată a tineretului şi, in general, a populaţiei apte de muncă in totalul populaţiei, natalitate ridicată, absenţa posibilităţilor de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă disponibile, absenţa investiţiilor in unele sectoare economice. Totodată, ţara de origine, din care pleacă forţa de muncă, se numeşte ţară de emigraţie.

Emigraţia este foarte selectivă din punct de vedere a unor aspecte cum sunt: varstă, stare matrimonială, sex, nivel de educaţie etc. In timp ce adulţii migrează aproape in permanent, bătranii şi copiii migrează mai rar. Studiile arată că bărbaţii migrează in proporţie mai mare decat femeile, iar in cazul in care avem de-a face cu migranţii de familii, se constată, evident, deplasări echilibrate de copii, bătrani şi femei. Caracterul selectiv al migraţiei internaţionale a forţei de muncă are drept urmare determinarea unor diferenţe intre compoziţiile populaţiei de unde se migrează şi populaţiile din ţările in care se imigrează. Emigrează in special tinerii, iar in cadrul acestora, tendinţe de a emigra mai puternice găsim printre celibatarii cu o anumită calificare in diferite profesii. Ponderea femeilor in migraţie creşte foarte sensibil in urma regrupării familiale şi, ceea ce este relativ nou, a dezvoltării activismului feminin.

Accentuarea fenomenului de emigrare este condiţionată de inlăturarea barierelor de plecare şi de informaţiile trimise de primii indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport şi de reducerea obstacolelor juridice şi a incertitudinilor referitoare la ameliorarea condiţiilor de viaţă.

Cauzele care determină migraţia internaţională a forţei de muncă işi au suportul fie in condiţii de ordin economic din ţara respectivă, fie in condiţii generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică, naţională, geografică sau de altă natură.

In contextul deosebit de complex al migrării forţei de muncă din zilele noastre, se observă două fenomene noi :

  • migraţia extrem de rapidă a specialiştilor cu inaltă calificare, atat din ţările dezvoltate, cat şi in ţările in dezvoltare, ca urmare a şomajului, a prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului tehnic contemporan faţă de factorul uman;

  • extinderea migraţiei clandestine.

Migraţia internaţională a forţei de muncă cu inaltă calificare – trăsătura actuală a migraţiei forţei de muncă, cunoscută sub denumirea de „brain drain” – evocă clar pentru ţările de origine o pierdere a capitalului intelectual. Acest fenomen nu este nou pentru ţările de primire, ţări dezvoltate. Specific ţărilor dezvoltate este numărul mare al acestei categorii de imigranţi. Din ţările lumii a treia, unde suprapopulaţia relativă are dimensiuni mult mai mari, acest exod se indreaptă către ţările dezvoltate şi spre ţările in curs de dezvolotare deţinătoare de capital.

Emigrarea poate avea loc chiar şi in randul persoanelor care au un loc de muncă in ţară, cauza economică principală a emigrării fiind diferenţele dintre nivelele naţionale ale salariului. Realităţile lumii contemporane arată că deosebirile dintre salariile medii naţionale se concretizează in adevărate decalaje. Nivelul scăzut al salariilor in ţările in dezvoltare, determină o parte a muncitorilor să emigreze in ţările dezvoltate, unde salariile sunt inferioare salariului mediu al muncitorilor autohtoni, dar superioare celor din patria lor. Acest lucru permite ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic să atragă, asemenea unui magnet, pe muncitorii din ţări cu condiţii de muncă şi viaţă scăzute.

In mod curent, aproximativ 175 milioane persoane se deplasează in altă ţară decat cea de origine. Din 1975 numărul migranţilor s-a dublat, 60% din numărul lor la nivel mondial locuiesc in regiuni dezvoltate ale lumii şi restul de 40% in zone foarte puţin dezvoltate. Mulţi dintre migranţi trăiesc in Europa (56 milioane), Asia (50 milioane) şi America de Nord (41 de milioane). Aproape 1 din 10 persoane trăiesc in regiunile dezvoltate cu statut de migrant şi, la polul opus, aproape 1 din 70 persoane din ţările in dezvoltare este migrant.19

La finele anului 2001, numărul refugiaţilor la nivel mondial era de 15,9 milioane din care, 3 milioane refugiaţi in ţările dezvoltate şi 12,9 in ţările in dezvoltare. Asia găzduieşte cel mai mare număr de refugiaţi (9,1 milioane), iar pe locul doi se află Africa cu 3,6 milioane refugiaţi.

In perioada 1995-2000, multe ţări dezvoltate ale lumii, anual au caştigat estimativ 2,3 milioane migranţi din ţările cele mai slab dezvoltate . America de Nord a absorbit anual 1,4 milioane migranţi, urmată de Europa cu un caştig anual net de 0,8 milioane şi Oceania cu o cifră modestă de sub 90.000 migranţi anual. Intre 1995-2000, cea mai ridicată rată a migraţiei s-a inregistrat tot in America de Nord, cu o medie anuală de 4,6 migranţi la 1000 persoane, urmand apoi Oceania cu o rată netă medie a megraţiei de aproximativ 3 migranţi la 1000 persoane, Europa inregistrand sub 1 migrant la 1000 persoane.

Cea mai ridicată rată a emigraţiei a avut-o America Latină şi Caraibe, cu 1 migrant la 1000 persoane. Pentru Africa şi Asia ratele nete de emigrare s-au estimat a fi foarte reduse, adică 0,4 - 0,6 migranţi la 1000 persoane.20

Nu trebuie deloc neglijate nici sumele caştigate de migranţi in ţările primitoare şi expediate de aceştia, la familiile lor, in ţara de origine. Pentru multe ţări, sumele primite din străinătate, reprezintă un caştig de valută şi constituie parte din produsul naţional brut. Spre exemplu, in 2001, sumele expediate din străinătate in ţara de origine au contribuit cu 10% la creşterea produsului naţional brut in cateva ţări cum ar fi: El Salvador, Eritrea, Jamaica, Iordania, Nicaragua şi Yemen. La nivel microeconomic, aceşti bani reprezintă o sursă suplimentară de venit pentru cei din ţara de origine sau chiar economii, şi pot fi folosiţi pentru achiziţionarea de bunuri de consum.

In ultimii cinci ani, in ţările dezvoltate imigrarea a inregistrat un nivel scăzut, şi, un trend similar s-a constatat şi in cazul ţărilor in dezvoltare. Astfel, din 2001, 44% din ţările dezvoltate şi 39% din ţările in dezvoltare au implementat politici axate pe imigrare redusă. In ceea ce priveşte emigrarea, aproximativ trei pătrimi din ţările dezvoltate şi cele in dezvoltare, in anul 2001, au inregistrat rate ale emigrării considerate satisfăcătoare (deci nu foarte inalte) şi una din cinci ţări promovează politici bazate pe emigrare redusă.

Ţări cu numărul cel mai ridicat de migranţi (inclusiv refugiaţi) – 2001 Tabelul 11.13

Ţara

Număr migranţi (mii)

Statele Unite ale Americii

34.988

Federaţia Rusă

13.259

Germania

7.349

Ucraina

6.947

Franţa

6.277

India

6.271

Canada

5.826

Arabia Saudită

5.255

Australia

4.705

Pakistan

4.243

Marea Britanie

4.029

Kayakhstan

3.028

Iran

2.321

Israel

2.256

Polonia

2.088

Iordania

1.945

Emiratele Arabe Unite

1.922

Elveţia

1.801

Italia

1.634

Emiratele Arabe Unite

73,8

Kuweit

57,9

Iordania

39,6

Israel

37,4

Singapore

33,6

Oman

26,9

Estonia

26,2

Arabia Saudită

25,8

Letonia

25,3

Elveţia

25,1

Australia

24,6

Noua Zeelandă

22,5

Gabon

20,3

Canada

18,9

Kazakhstan

18,7

Liban

18,1

Ucraina

14,0

Bielorusia

12,6

Efecte structurale ale migraţiei internaţionale

Cel mai evident impact al migraţiei este demografic, afectand dimensiunea şi compoziţia populaţiei atat din ţara de origine, cat şi din ţara-gazdă. In cazul statelor dezvoltate ale epocii moderne, astfel de schimbări au implicaţii extinse – diferite de cele din epocile anterioare – pentru nivelul şi furnizarea de servicii sociale, locuinţe şi educaţie, ca şi pentru funcţionarea economiei in sine. Imigranţii ii presează pe săracii autohtoni şi pe muncitorii din partea de jos a pieţei locurilor de muncă, impovărează sistemele bunăstării deja distruse şi, in general, provoacă secătuirea finanţelor publice, sunt de părere unii specialişti occidentali. Dar, totuşi, dovezile, aşa cum sunt ele, nu sprijină această poziţie.

In cea mai mare parte a Occidentului, creşterea populaţiei indigene a incetinit pană aproape de zero, in unele cazuri intrand chiar in declin. Situaţia respectivă este insoţită de o schimbare majoră a structurii de varstă a populaţiilor. Intrucat speranţa de viaţă creşte, iar rata natalităţii scade, populaţiile din numeroase ţări trec printr-un proces semnificativ de imbătranire. Astfel se intensifică impactul asupra cererii totale şi a costului serviciilor de ajutor social şi asupra pensiilor. Iar impactul imbătranirii asupra forţei de muncă şi asupra pieţei forţei de muncă este in aceeaşi măsură intensificat de ratele inalte de pensionare timpurie, de retragere deliberată de pe piaţa muncii şi de un interval tot mai mare de timp petrecut de tineret in sistemul educaţional complet şi in şomaj structural. Astfel, rata dependenţei celor care nu muncesc sau care nu se incadrează in forţa de muncă faţă de cei care muncesc a inceput să crească lent, punand sub presiune fiscală statele dezvoltate .

Ritmuri de creştere a forţei de muncă in anumite ţări (1973 – 2003) Tabelul 11.15 1

Grup de ţări

Grad de fertilitate

Nivel al migraţiei

Ocuparea forţei de muncă

Noua Zeelandă

SUA

Ridicat

Moderat

Moderat

Australia

Canada

Singapore

Moderat

Ridicat

Scăzut

Marea Britanie

Franţa

Moderat

Scăzut

Scăzut

Germania

Japonia

Suedia

Redus

Redus spre Moderat

Crescut

Italia

Grecia

Spania

Olanda

Redus

Redus spre Moderat

Redus

Thailanda

Coreea de Sud

Moderat

Redus

Crescut

In prezent, imigraţia contribuie semnificativ la creşterea populaţiei, atenuand unele probleme legate de imbătranire in ţările membre ale OCDE . Imigraţia netă este factorul absolut şi relativ cel mai important care contribuie la creşterea populaţiei din Austria, Elveţia, Germania, Italia, Luxemburg şi Suedia. Migraţia egalează creşterea populaţiei indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia şi Olanda. In cele din urmă, migraţia contribuie foarte puţin la schimbarea demografică din Franţa, Marea Britanie, Belgia, Portugalia şi Spania.

Estimarea impactului migraţiei asupra ratei salariilor şi asupra evoluţiei economice generale din economiile – gazdă sau de origine abundă in probleme legate de definire, colectare de date, construire de modele etc. Pentru ţările „sursă” de migraţie există un caştig economic evident prin reducerea şomajului intern. Studiile asupra Coreei de Sud, Pakistanului şi Sri Lankăi evidenţiază impactul considerabil al migraţiei contemporane pentru reducerea şomajului.21Totuşi, este posibil ca migraţia să atragă oameni care nu s-au incadrat in forţa de muncă internă, iar din această perspectivă, să nu afecteze nivelurile inalte ale şomajului. Migraţia contemporană, in comparaţie cu perioadele anterioare, are tendinţa de a „culege crema” din anumite sectoare ale forţei de muncă, dintre cele mai educate şi cu calificare superioară, sărăcind economia internă. PNUD raportează că numai India, China, Coreea de Sud, şi Filipine au pierdut 195.000 lucrători cu pregătire ştiinţifică in favoarea Statelor Unite, intre 1985 şi 1995. Insă, ca şi in secolul XIX, principalul beneficiu economic al migraţiei contemporane il constituie curentul invers, de transfer de bani din partea muncitorilor către ţara lor de origine . Dat fiind faptul că o parte semnificativă din aceste venituri nu trece prin canale oficiale, probabil că sumele totale sunt mult mai mari şi astfel depăşesc fluxurile oficiale de ajutor pentru dezvoltare acordate ţărilor in dezvoltare.

O imagine mai detaliată a consecinţelor economice ale migraţiei pentru economiile – gazdă poate fi desprinsă din cateva consideraţii calitative.

In primul rand, impactul depinde clar de caracterul exact al imigraţiei. Migranţii nu pot fi consideraţi drept o masă omogenă atunci cand este evaluat impactul lor economic. Şi invers, vor exista consecinţe diferite pentru diversele grupuri din economia – gazdă. In cadrul pieţelor muncii din statele – gazdă, există o polarizare semnificativă printre imigranţi. In numeroase ţări membre ale OCDE un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialişti cu inaltă calificare, deseori provenind din alte ţări occidentale. La celălalt capăt al scării, muncitorii imigranţi, ocupă slujbele lipsite de siguranţă, prost plătite şi reglementate evaziv. In ultimele două decenii s-au extins ambele nişe in ţările membre ale OCDE. Desfiinţarea reglementărilor privind piaţa forţei de muncă şi apariţia unor companii mai mici şi a activităţii economice informale au creat locuri de muncă pe care doar imigranţii săraci le vor accepta in realitate. Creşterea venitului unora dintre cele mai prospere segmente, mai ales din societatea americană, a generat o cerere semnificativă de forţă de muncă in serviciile domestice. In acelaşi timp, extinderea industriilor de inaltă tehnologie şi a serviciilor a creat locuri de muncă in domenii specializate, manageriale şi tehnice, existand deseori o lipsă de cadre calificate pe plan naţional. De asemenea, comunităţile de imigranţi au avut la randul lor un rol important in crearea de locuri de muncă şi de afaceri. In Marea Britanie, antreprenorii asiatici au revitalizat industriile de vanzare cu amănuntul, de catering, industria textilă şi de confecţii. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre turci in Germania, algerieni in Franţa şi coreeni şi chinezi in SUA.

Patternurile contemporane de migraţiune sunt mai extinse geografic decat marile migraţii globale din epoca modernă, insă in general sunt oarecum mai puţin intense . In aceste perioade au existat schimbări semnificative ale infrastructurilor tehnologice şi sociale ale migraţiilor. In termeni de angrenare naţională, statele din Europa de Vest au dobandit caracterul cel mai multietnic de pană acum, cuprinzand comunităţi importante de imigranţi non-europeni. Pentru prima dată Japonia cuprinde comunităţi semnificative de străini, in timp ce America se intoarce la niveluri ale populaţiei străine nemaiintalnite din vremea apogeului migraţiei din anii antebelici. Autonomia statelor – naţiune este redefinită de impactul migraţiilor legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei ilegale. Capacitatea statelor capitaliste avansate de a-şi controla frontierele şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată in raport cu exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat incă realizarea acestor cerinţe. Mai mult, noţiunile de „cetăţenie” şi de „identitate naţională” sunt renegociate ca reacţie faţă de patternurile contemporane ale migraţiei globale şi ale globalizării culturale. Insă in numeroase cazuri traiectoria acestor negocieri este departe de a fi clară.

Back to Top