“Cine speră intr-o economie socialistă raţională, va fi nevoit să-şi supună concepţiile unei revizuiri”, işi incheia economistul austriac Ludwig von Mises devastatorul rechizitoriu1, redactat in 1920, impotriva a ceea ce avea să devină, pentru o bună parte a secolului XX, poate cel mai dureros şi umilitor experiment pe oameni din istorie – socialismul.

Establishment -ul academic de toate orientările doctrinare respinsese pană la finele celui de-al doilea război mondial argumentul categoric al economistului vienez, potrivit căruia natura socialismului – proprietatea comună (de stat, publică) asupra resurselor – este incompatibilă cu controlul raţional al activităţilor productive. “Singurele probleme ale socialismului, dacă există aşa ceva, sunt de ordin politic; economic, socialismul poate funcţiona la fel de bine ca şi capitalismul”, i s-a dat replica acestuia.

Deşi argumentele teoretice vehiculate de principalele şcoli economice care au combătut in problema socialismului nu au fost niciodată reconciliate pană la limitelele lor ultime, epistemologice, o bună parte din marii economişti ai epocii au preferat adancirii analizei, un drum perdant in domeniul ştiinţei: au hotărat democratic clasarea subiectului.

La finele anilor ’80, dezastrul economic din “blocul răsăritean” a impins decisiv sistemul socialist, bazat pe planificarea centralizată a economiei, la dispariţie. Deopotrivă elitele intelectuale, dar şi oameni simpli incepeau să ceară pe langă libertatea ideilor şi a presei, alegeri libere, pluralism politic, drepturi cetăţeneşti democratice, şi proprietate privată şi pieţe libere. Incepea să fie recunoscut, deşi nu foarte riguros, faptul că socialismul avea o problemă economică, şi incă una fundamentală: proprietatea.

Problema economică şi proprietatea

Una dintre realităţile fundamentale cu care omul se confruntă in această lume – şi care este şi problema centrală a ştiinţei economice – este raritatea resurselor. Sfera scopurilor fiind mai extinsă decat cea a mijloacelor, omul se vede nevoit să le economisească pe cele din urmă – adică să le aloce către cele mai urgente nevoi, pentru a nu le risipi. El se confruntă astfel cu problema economică.

Cum această problemă economică are in centru un proces alocativ de resurse, capătă imediat sens – pentru fiecare resursă in parte – intrebarea cu privire la cine va lua decizia de alocare. In jurul acestei intrebări s-au purtat – şi incă se mai poartă – disputele legate de sistemul economic sau, cu alte cuvinte, aranjamentul instituţional cel mai propice rezolvării problemei rarităţii.

Aranjamentul instituţional şi rezolvarea problemei rarităţii

S-au dat două mari răspunsuri la această intrebare. Unul a fost cel al liberalismului clasic şi s-a centrat pe drepturile de proprietate. Cu alte cuvinte, decizia alocativă cu privire la o anumită resursă rară ii aparţine proprietarului, cel care a dobandit-o prin una din următoarele căi: apropriere iniţială (homesteading) , producţie, schimb, acte unilaterale (moşteniri, cadouri, donaţii). Virtuţile cu care liberalii creditau ordinea socială bazată pe drepturile de proprietate (deci pe decizia alocativă la nivelul proprietarului) – capitalismul – erau: sistem de stimulente adecvat (fiecare este din principiu motivat, mai motivat decat oricine altcineva, să-şi urmeze propriul interes – Adam Smith), dificultăţi informaţionale minime (fiecare işi cunoaşte in principiu cel mai bine nevoile şi interesele şi se află in cea mai bună postură in a şi le urmări – Friedrich von Hayek) şi posibilitatea calculului economic (sau alocării raţionale a resurselor) intr-o economie complexă (schimburile intre proprietari privaţi dau naştere pieţelor şi sistemului de preţuri monetare care servesc calculului profiturilor şi pierderilor, deci a evaluării rentabilităţii diverselor proiecte alocative – Ludwig von Mises).

Al doilea răspuns la intrebarea “cine va lua deciziile de alocare a resurselor intr-o anumită societate?” a fost cel al socialismului. De fapt, a fost vorba mai degrabă de un răspuns negativ, in sensul că refuza soluţia liberală. In principiu, decizia de alocare a unei resurse n-ar trebui s-o ia proprietarul (in sensul definiţiei liberale), ci societatea in ansamblu. In locul dezvoltării, implementării şi menţinerii unui sistem de drepturi de proprietate privată asupra resurselor, acestea ar trebui socializate, trecute in proprietate publică – etapa socialistă. Virtuţile unui astfel de aranjament ar fi crearea Omului Nou, pentru care munca nu va mai prezenta disutilitate şi, o dată cu aceasta, abundenţa materială şi spirituală, egalitatea şi sentimentele de fraternitate intre oameni vor domni – etapa comunistă (Marx).

O problemă a soluţiei propuse de socialişti este lipsa operaţionalităţii, sau absenţa unor criterii sistematice de a decide, pană la urmă, cum vor fi alocate resursele: democraţie directă participativă pentru orice decizie, oricat de mică? In general, punerea in aplicare a schemei socialiste a degenerat rapid, şi oarecum natural/firesc, in tiranie, dominaţia unui grup restrans de decidenţi asupra celorlalţi. Şi “decizia societăţii” a devenit rapid “decizia unei caste de potentaţi”.

Alternativele logice ale problemei deciziei alocative, in cele din urmă, nu sunt decat două – ori decide proprietarul, ori nu: tertium non datur . Căci e de neconceput ca proprietarul să şi decidă, şi să nici nu decidă, asupra alocării unei anumite resurse in acelaşi timp. Rezultă de aici imposibilitatea unui “sistem mixt” – in sensul unui al treilea principiu de alocare – cu care vor să opereze proponenţii unei “a treia căi”, diferită şi de socialism, şi de liberalism/capitalism. Sistemul “economiei mixte”, sau “sociale de piaţă” nu inseamnă decat coexistenţa, la un anumit moment, a ambelor principii de alocare a resurselor (pentru resurse diferite, se inţelege): colaj “asortat” de socialism şi capitalism; sau altfel spus – intervenţionism.

Proprietatea şi o incercare de definire a celor două sisteme

Pană aici am sugerat cumva că un răspuns la problemele centrale ale economiei politice precum şi la cele ale filosofiei politice – cum poate fi organizată societatea, astfel incat să fie promovată producerea avuţiei şi să fie eliminată sărăcia, şi cum poate fi structurată aceasta, astfel incat ordinea socială să fie una dreaptă – nu poate fi formulat fără a adopta o poziţie in ceea ce priveşte proprietatea privată.

Alături de conceptul de acţiune umană, proprietatea este o categorie fundamentală a ştiinţelor sociale. De fapt, toate conceptele care descriu ordinea socială – agresiune, contract, capitalism, socialism – pot fi definite in termenii proprietăţii: “agresiunea fiind agresiune impotriva proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă intre posesorii de proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune impotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor” [Hoppe (1989)]. Desigur că putem formula şi definiţii mai puţin laconice ale celor două concepte de care ne vom preocupa in continuare – capitalismul şi socialismul, insă ele nu pot nesocoti accentul fundamental pus pe aranjamentul instituţional al drepturilor de proprietate.

Pentru inceput, vom defini atat capitalismul, cat şi socialismul, precizand trasăturile principale ale modelului teoretic pe care il desemnează. In realitate, la fel după cum capitalismul nu a fost niciodată aplicat după carte, nici socialismul real nu a fost un socialism pur. Atat economiile “capitaliste”, cat şi cele “socialiste”, au fost “economii mixte”, insă proporţia covarşitoare in care au fost prezente trasăturile unui model sau ale celuilalt le-a determinat atat apelativul descriptiv, cat şi evoluţia structurală. In ultima parte a acestui capitol, vom trata şi problema a ceea ce reprezintă, in accepţiunea comună, o economie mixtă, insă pentru o discuţie temeinică pe marginea virtuţilor sau viciilor acestei “a treia căi” este necesară izolarea influenţelor fiecăruia din cele două tipuri de trăsături care compun respectivul mix instituţional.

Capitalismul desemnează conceptul economic asociat aranjamentului instituţional bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Prin insăşi natura sa, un astfel de sistem de organizare permite şi stimulează cooperarea socială voluntară in condiţii de diviziune a muncii, calculul economic (de rentabilitate), acumularea capitalului, imbunătăţirile tehnologice, toate acestea intr-o economie de piaţă in care producţia de masă este destinată comunităţii suverane de consumatori. Capitalismul se opune atat socialismului (comunismului), cat şi intervenţionismului.

“Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, făcute cu putinţă de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci economisesc – şi investesc – o parte din acest produs.”

Prin opoziţie cu capitalismul, socialismul reprezintă acel sistem de organizare socială intemeiat pe ideea de proprietate publică asupra mijloacelor de producţie. Conceptul denumeşte şi acea politică care are drept scop construirea unei societăţi in care toate mijloacele materiale să se afle sub controlul exclusiv al comunităţii organizate – mai precis al statului (guvernului), “aparatul social de constrangere şi represiune”. In socialism, “comunitatea organizată” determină nu numai ce , cat mai ales cum , cine , pentru cine şi pentru ce trebuie produs.

Ca antonim pentru capitalism mai este folosit şi termenul de comunism. In terminologia lui Marx şi Engels, comunism şi socialism sunt sinonime.

Impinsă de nevoia de a explica de ce “revoluţia comunistă” din 1917 nu prea a eliminat sărăcia din randul maselor ruseşti, nefiind in stare nici pe departe să asigure venituri nici “egale” pentru toţi, nici “după nevoi” pentru fiecare, Internaţionala Comunistă, patronată de insuşi Stalin, fabrica in 1928, la al VI-lea congres, o nouă tălmăcire a tezei marxiste. Potrivit acesteia, ar exista in evoluţia economică omenirii, intre etapa capitalismului şi cea a comunismului, o a treia etapă istorică, şi anume aceea a socialismului.

In socialism, nu se putea vorbi incă egalitate in privinţa porţiei alocate fiecărui individ pentru consumul propriu. Mai trebuie plătite incă salarii al căror cuantum e fixat in raport cu oportunităţile economice. Ceea ce Stalin numea socialism corespundea in general conceptului de "fază timpurie" a comunismului definit de Marx. Stalin a păstrat termenul de comunism exclusiv pentru ceea ce Marx numeşte "faza superioară" a comunismului. Socialismul, in sensul folosit de Stalin, se deplasează spre comunism, dar nu este incă in sine comunism. “Socialismul se va transforma in comunism de indată ce creşterea de bogăţie care este de aşteptat de la aplicarea metodelor socialiste de producţie va fi ridicat standardul scăzut de viaţă al maselor ruseşti la standardul mai ridicat de care se bucură, in Rusia zilelor noastre, distinşii deţinători ai funcţiilor importante.” [Mises (1947)]

Experienţe comparate: economia capitalistă şi economia planificată

Bunul simţ metodologic ne spune că intotdeauna teoria precede istoria. Cu alte cuvinte, pentru a desluşi cum se cuvine adevărul istoric este mai intai nevoie de o teorie corectă.

In continuare vom apela la o mică rocadă discursivă, fără a invalida in vreun fel axioma. Mai intai, vom incerca, pe scurt, să vedem capitalismul la lucru. Imediat vom intreprinde o vizită, deloc tovărăşească, şi in lumea socialismului real – “cu atmosfera sa de invazie generală a rebutului, de penurie cronică de alimente, de surplusuri iritante in sectoare utile nimănui, de exporturi cu orice preţ sau proiecte investiţionale cu puternice accente de megalomanie, avand ca rezultat un nivel de trai scăzut şi o dezvoltare de ansamblu slabă a economiei” – ce ne va ajuta să inţelegem ulterior adevăratele (şi nu imaginarele) păcate ale socialismului şi cauzele căderii lui. Această opţiune corespunde şi stării de fapt reale: abia după ce au văzut socialismul pe teren, intelectualii s-au intors spre teorie!

Cui ii este frică de capitalism? Scurt periplu prin America tuturor posibilităţilor

Dezvoltarea tuturor trăsăturilor instituţionale ale capitalismului - urmărirea propriului interes material in libertate, primatul valorii raţiunii, economisire şi acumulare de capital, schimb şi monedă, motivaţia profitului, liberă concurenţă şi inegalitate economică, sistem de preţuri, progres economic şi o armonie a intereselor proprii de ordin material ale tuturor indivizilor implicaţi [Reisman (1998)] - este poate cel mai bine ilustrată de istoria economică a Statelor Unite. Fireşte că economia americană nu a putut furniza pe deplin, in nici o perioadă a sa, o transpunere fidelă in practică a modelului consecvent al capitalismului de tip laissez-faire. In “state” au existat şi sclavie, şi tarife vamale prohibitive, şi subvenţionare de proiecte ineficiente, şi inflaţie produsă de manipularea discreţionară a monedei.

Totuşi, o dată cu Thomas Jefferson, George Washington şi ceilalţi “părinţi fondatori”, au intrat in vocabularul lumii proprietatea, libertatea, egalitatea de autoritate in faţa legii, precum şi – ceea ce este poate cel mai important – ideea că nu cetăţenii trebuie să se teamă de stat şi de guvern, ci acesta din urmă trebuie să se teamă de cetăţenii săi pentru ca să poate fi vorba de libertate şi justiţie.

După proclamarea independenţei in 1776, America a cunoscut un proces fără precedent de exerciţiu al proprietăţii. Pămanturile din “vestul sălbatic” au fost apropriate pe scară largă, iar proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie s-a generalizat. In mod natural, diviziunea muncii a irumpt, o dată cu o economie de schimb monetară. Pionierii originari auto-suficienţi au fost inlocuiţi de fermieri producand pentru piaţă de unde işi procurau apoi uneltele necesare creşterii productivităţii. O dată cu sporul de productivitate din agricultură, populaţia a inceput să se indrepte către oraşe care au fost scoase treptat din sălbăticia ţinuturilor şi transformate in centre prospere de industrie şi comerţ. In “state”, creuzetul capitalismului a lucrat la capacitate maximă.

Caracterul inviolabil al drepturilor de proprietate (legitime) – premisă a acumulării sociale de avuţie – a condus la o rată ridicată a economisirii, pe baza căreia de la an la an erau create bunuri de capital suplimentare, al căror efect firesc este creşterea abilităţii de a produce şi consuma mai mult in viitor – reţeta creşterii continue a bunăstării. Libertatea a descătuşat capacităţile productive ale americanilor, trezind spiritul de inovaţie vizibil prin introducerea de produse noi şi imbunătăţirea metodelor de producţie. Laolaltă toate acestea au dus la cel mai rapid şi susţinut ritm al progresului economic din istoria lumii.

Fireşte, unii dintre americani au inceput să acumuleze mai mult ca alţii avuţie şi distincţie socială, fără insă ca, simetric, cineva să sărăcească prin asta. Bunăstarea consumatorilor creşte o dată cu avuţia celor pe care ei ii fac bogaţi. Iar capitalismul nu este neapărat dinastic; regii variilor industrii se pot schimba continuu in urma sufragiului cotidian al consumatorilor.

Intregul proces de producţie din economia americană a fost ghidat de nimeni altul decat aşa numitul “dollar-chasing American”, intreprinzătorul motivat de profitul personal şi ajutat de sistemul preţurilor să aleagă cele mai eficiente alternative de afaceri, intr-o piaţă puternic concurenţială. Iar “cine susţine teza potrivit căreia competiţia economică reprezintă supravieţuirea celui mai adaptat in sensul exprimat de legea junglei, dovedeşte cea mai crasă lipsă de cunoaştere a ştiinţei economice” ).

“Istoria economică a Americii, poate fi inţeleasă pe baza unui singur principiu fundamental: oamenii au fost liberi şi au folosit libertatea lor pentru a beneficia ei inşişi – fie ei angajaţi, producători sau consumatori [...] Cineva ar putea intreba cum a ajuns economia Statelor Unite de la starea din care a pornit la ceea ce inseamnă acum. [...] Ceea ce s-a realizat in SUA a fost rezultatul cumulat, agregat, a zeci de milioane de oameni, generaţie după generaţie, fiecare urmărindu-şi propriul său interes, intr-un proces in care, in mod necesar, fiecare a ajutat pe alţii să-şi implinească propriile interese. Şi ceea ce a făcut toate acestea posibile a fost libertatea individuală”

Deşi SUA au supravieţuit “războiului rece”, ingropandu-şi superputerea geamănă in primul rand prin vigoarea economică caracteristică, avocaţii capitalismului consecvent nu pot să nu remarce faptul că licărul american şi-a mai pierdut din magnetism. Din vremea Marii Crize şi a New Dealului, intreprinzătorul-capitalist american a inceput să işi impartă tot mai mult vocaţia de motor al economiei cu un guvern văzut, culmea!, ca remediu pentru fenomene economice nefaste de a căror producere nu era tocmai străin.

In prezent, lumea globală contemporană a adus statele lumii in postura de competitori in materie de aranjamente instituţionale. Capitalul “nu are nici mamă nici tată”; el migrează acolo unde mediul economic este mai prietenos.

La fel ca oriunde altundeva, şi in SUA mişcările capitalurilor reprezintă barometrul fidel al mutaţiilor relative suferite de aranjamentul instituţional . Costurile de oportunitate ale deţinătorilor marilor afaceri sunt sensibile la manifestări profund anti-economice precum taxe şi impozite adesea aberante, discriminare pozitivă, procesomanie infloritoare, cote de minorităţi, norme ecologice exagerate, vizibile chiar şi intr-o economie relativ capitalistă şi liberală precum cea americană. Impovărate de taxe şi reglementări “pe teren propriu”, deşi nu la fel de mult ca in statele Europei sau Japonia, capitalurile au inceput să se indrepte spre alte zări. O destinaţie la modă: zonele economice speciale din China, extinse la multe din marile oraşe. In urma unei astfel de mişcări, colecta bugetară a SUA se subţiază – nu fără consecinţe importante macroeconomice – spre oprobiul politicienilor americani care văd peste tot practici externe neloiale, nu şi propriile alegeri neinspirate.

In orice caz, capitalismul american reprezintă, cel puţin in spiritul originar, “calea”. Mai mult, buna cumpănire a comportamentului poate prea activist – pentru gusturile americanului, consumator tradiţional de libertate economică – al statului, ii va consolida acestuia caracterul de exemplu de manual.

Simptomele socialismului. Acasă in Maica Rusie

Lenin a fost prea nerăbdător pentru a fi un marxist ortodox, unul care să susţină că instaurarea socialismului rezultă din “materialismul istoriei”, potrivit căruia “producţia capitalistă işi zămisleşte propria sa negaţie”. Rusia ţaristă era o ţară semiindustrializată, cu o burghezie slabă şi un proletariat puţin numeros, in care condiţiile “obiective” pentru revoluţie erau departe de a fi coapte. De vreme ce “conştiinţa proletară” nu era creată incă, “lupta de avangardă” purtată de o elită revoluţionară ar trebui să fie cea care ii va da impulsul, susţinea Lenin. “Erezia” lui Lenin avea să funcţioneze şi ca o justificare a opţiunii lui pentru violenţă, revoluţie şi război civil – calea “schimbării revoluţionare” – distinctă faţă de abordarea “socialiştilor” sau “social-democraţilor”, care doreau să atingă aceleaşi ţeluri (socialiste) folosind insă calea “parlamentar-democratică”.

In istoria economică modernă, Lenin a fost cel care s-a apropiat cel mai mult de socializarea totală după preluarea puterii in 1917, insă avea să se recunoască repede infrant de dezastrul economic general pe care il provocase. In vremea războiului civil (1917-1921), bolşevicii lui Lenin au adoptat aşa numitul “comunism de război” menit să asigure aprovizionarea oraşelor şi a Armatei Roşii cu arme şi alimente in condiţiile in care toate mecanismele economice normale fuseseră distruse de conflict.

“Principalele prevederi ale comunismului de război pot fi sintetizate astfel:

  • Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi de transport;

  • Lichidarea comerţului privat, prin naţionalizarea schimburilor cu amănuntul şi a celor en gros şi inlocuirea lor cu un sistem de desfacere controlat de stat;

  • Desfiinţarea banilor ca unitate de schimb şi contabilă, in favoarea barter-ului reglementat de stat;

  • Administrarea economiei pe baza unui plan unic;

  • Introducerea muncii obligatorii pentru toţi cetăţenii adulţi de sex masculin apţi de muncă şi, după nevoie, pentru femei şi copii.”

Comunismul acesta nu prea aducea cu viziunea edenică lui Marx, termenul fiind adoptat mai mult pentru moral. La capitolul socializare a mijloacelor de producţie, insă, stătea “bine”. Deşi a servit caştigării războiului civil, el avea să nenorocească ţara. Exasperaţi de aranjament, ţăranii au refuzat să mai coopereze in a furniza alimente. Guvernul le lua cu forţa mai mult decat se putea omeneşte oferi. Au rezultat penurie, agravată şi de vremea potrivnică, şi de convalescenţa post-război, foamete, canibalism, depopularea oraşelor şi exodul disperat inspre sate in căutare de surse de hrană. Posibilitatea de a schimba bunuri industriale contra hrană in condiţii de diviziune a muncii s-a ruinat, iar nivelul de trai pentru populaţia urbană rămasă in targuri a ajuns de nesuportat. Grevele muncitoreşti şi rebeliunile ţăranilor au impanzit Rusia. Socializarea aproape completă pusă in practică pentru intaia oară in Rusia, imediat după sfarşitul primului război mondial, a costat, in sensul literal al expresiei, milioane de vieţi.

“Declicul” in mintea lui Lenin s-a produs in februarie 1921, o dată cu revolta marinarilor din Kronstadt, altădată suporteri inveteraţi ai revoluţiei. Deşi inăbuşită de Armata Roşie, revolta aliaţilor de odinioară l-a făcut pe Lenin să renunţe la comunismul de război şi să adopte “ Noua Politică Economică” (NPE).

NPE a reintrodus elemente ale proprietăţii private şi moneda care anterior se prăbuşise intr-o hiperinflaţie orchestrată de bolşevici tocmai pentru a o discredita. Scopul reformei era de a atenua aceste efecte dezastruoase pană la niveluri care să se dovedească tolerabile. Ţăranii urmau să cedeze statului doar o cantitate determinată din surplusul agricol, restul putand fi păstrat pentru a fi folosit fie ca mijloace de producţie, fie pentru schimb contra altor bunuri de consum. NPE a atins şi industriile mici, in timp ce marea industrie – cărbune, fier, electricitate –, băncile şi instituţiile financiare rămaneau sub control statal. Relativ liberalizată, producţia agricolă a inceput să crească mai repede decat industria – neconcurenţială, sindicalizată şi prea puţin productivă –, ceea ce a condus la unele reaşezări de preţuri intre cele două sectoare, fapt interpretat, in mod dogmatic, de către Partidul Comunist drept semne ale “exploatării proletariatului de către elemente capitaliste” (speculă).

Totuşi, pană in 1928, producţia agricolă şi industrială a ajuns la nivelul de dinainte de război. Insă după acest an, lui Stalin a inceput să i se pară că ţăranii nu făceau suficient pentru a “subvenţiona” industrializarea ţării, iar oamenii trădau apucături capitaliste, neconforme cu preceptele Partidului. Industrializarea era o obsesie incă din vremea lui Lenin care “a plecat in eternitate visand la electricitate”. Pentru urmaşul său, Stalin, nu putea exista o industrializare comparabilă cu cea din lumea occidentală atat timp cat muncitorii din centrele urbane nu aveau alimente indeajuns şi nici nu exista disponibil pentru exporturile de produse agricole, in schimbul cărora se putea procura valuta necesară importurilor de bunuri de capital. Piaţa era prea lentă pentru gusturile lui. Contrar testamentului lui Lenin care ar fi spus că “NPE este ceva real şi de durată”, Stalin s-a răsucit cu 180 de grade: a introdus planificarea centrală deplină, a re-naţionalizat intreaga economie, a pus la punct o politică de industrializare rapidă, toate pe fondul unei colectivizări sălbatice.

Ceea ce a urmat in Uniunea Sovietică se cam ştie. Din 1928, planurile cincinale (cu o tentativă sporadică de a construi planurile pe şapte ani) au inceput să lucreze in direcţia edificării accelerate a unei baze industriale gigant. Totul era insă clădit pe fundaţia unei economii nedezvoltate, fără a aştepta capitalul să se acumuleze prin economisire internă şi investire, fără a păstra o proporţionare corectă intre ramurile industriei uşoare şi cele grele, şi fără aport investiţional extern. Pentru fiecare intreprindere, ministerele responsabile cu planificarea stabileau mix-ul de input-uri necesare (muncă, materii prime), un calendar pentru realizarea producţiei, toate preţurile cu ridicata, precum şi majoritatea celor cu amănuntul. Practic, piaţa nu mai făcea nimic.

Industria s-a concentrat prioritar după 1928 pe producţia bunurilor de capital ca vector al industrializării, prin dezvoltarea industriilor metalurgică, constructoare de maşini sau chimică. Partidul Comunist a mizat pe gigantism in industrie mai degrabă din motive de imagine.Niciodată nu a fost furnizată o explicaţie coerentă a sacrificării micii industrii sau a celei a bunurilor de consum. După moartea lui Stalin in 1953, Hruşciov, in cadrul politicii sale de de-stalinizare a mutat accentul pe bunurile de tip B, alertat de penuria din galantare.

In “acte”, URSS s-a industrializat la ritmuri ameţitoare chiar pentru lumea capitalistă. Creşterea s-a mai domolit după anii ’60, insă stagnarea din perioada Brejnev era privită ca fiind ceva normal pentru o “economie industrială matură”. Atunci cand stagnarea a mai zăbovit şi spre perioada deceniilor opt şi nouă, problema a inceput să nu mai fie luată aşa in uşor. Ceea ce nu era bine inţeles in lumea sovietică, ba chiar şi in acea parte a lumii capitaliste care privea cu admiraţie la modelul sovietic de dezvoltare, era că nu mărimea PIB-ului (lăsand la o parte raportările mincinoase) spune esenţialul despre gradul de dezvoltare al unei ţări. Logica simplă ne spune că nu cantitatea, ci proporţia corectă dintre bunurile de consum şi cele de capital de toate ordinele este măsura pentru bunăstarea societăţii. Rezultate similare ale politicii de socializare, in grade diferite de intensitate, au fost resimţite in toate ţările est-europene după sfarşitul celui de-al doilea război mondial. Romania a reprodus poate cel mai bine calea stalinistă, revenind la dezvoltarea obsesivă a industriei grele chiar şi după ce Hruşciov dăduse, in epocă, tonul unei inversiuni de trend. Haosul economic din interiorul ţărilor socialiste a fost reprodus şi de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o pseudo-organizaţie de integrare economică a acestora. Infiinţat in 1949 şi reactivat in 1955 de către Hruşciov cu scopul introducerii diviziunii şi specializării economice intre ţările socialiste, acesta s-a dorit a fi inainte de toate o funcţie a puterii economice, politice şi militare sovietice. Integrarea economică in cadrul CAER nu avea insă nici o şansă să semene cu proiectul integraţionist european cu care a fost contemporan – CEE – tocmai pentru că parodia barbar ideea de liber schimb in condiţii de diviziune internaţională a muncii.

In spiritul ideologiei dominante, Kremlinul planifica să transforme CAER-ul intr-un organism economic supranaţional, in cadrul căruia “nordul” mai dezvoltat (URSS, Cehoslovacia etc.) urma să producă bunuri industriale, iar “sudul” mai puţin dezvoltat (Romania, Bulgaria etc.) să furnizeze materii prime şi agricole. Pe langă faptul că planificarea specializării respecta extrem de grosier şi foarte rigid dotările factoriale ale ţărilor vizate, aceasta s-a lovit de orgoliile naţionale ale statelor membre – Bucureştiul a ripostat sistematic la aceste planuri. Nimeni nu erau dispus să işi sacrifice industrializarea şi dezvoltarea economică, ci dorea dezvoltarea relaţiilor economice pe bază de egalitate şi avantaj reciproc. Fricţiunile politice şi invocarea repetată de către statele membre a principiului suveranităţii egale (mai ales faţă de pretenţiile Moscovei), in virtutea căreia puteau să nu participe la anumite aranjamente din cadrul organizaţiei, au făcut ca avantajele economice ale cooperării in cadrul CAER să fie, in cele din urmă, derizorii.

Cum trebuie citită istoria

Prăbuşirea imperiului sovietic a pus capăt “războiului rece”. A fost pentru prima dată in istorie cand a avut loc o ciocnire la nivel de sisteme, insă, mai mult decat una militară auto-reprimată, una paradigmatică. Din simpla alăturare a celor două experienţe am putut observa diferenţele. Mai trebuie inţeleasă cum se cuvine doar natura acestor diferenţe.

De ce este necesară o inţelegere corectă teoretic a cauzelor comportamentului diferit al celor două sisteme? Pentru simplul motiv că doar observaţia istorică ne poate lăsa cu o mare nelămurire in condiţiile in care şi “capitalismul real”, şi “socialismul real” au permis elementelor specifice celor două mari modele teoretice să coexiste.

Astfel, Statele Unite ale Americii au prosperat şi continuă să o facă in condiţiile in care se simte influenţa, in politicile administraţiei, deopotrivă a unui puternic lobby liberal individual liberty, limited government, free markets –, dar şi, spre exemplu, a unuia favorabil protecţionismului (politică profund anti-capitalistă prin aceea că limitează dreptul indivizilor de a se angaja in acte voluntare de schimb cu semenii). Pe de altă parte, URSS şi sateliţii săi au experimentat grave probleme economice, deşi au fost practicate unele excepţii de la consecvenţa socialistă, unele voite, altele nu: a existat o piaţă (neagră), iar proprietatea privată a fost tolerată pe alocuri sub forma de mici intreprinderi private.

Fără un test al coerenţei principiale in cazul celor două mari modele socio-economice, este imposibil de inţeles exact ce anume a stat la baza succesului, respectiv, a eşecului practic al respectivelor societăţi. Altfel, s-ar putea inţelege că fie capitalismul real a mers mai bine pentru că a fost asezonat cu practici socialiste “soft”, fie socialismul a eşuat tocmai din cauza grefelor capitaliste! Simţul comun ne poate sugera un răspuns, insă doar acesta nu ar putea fi unul mulţumitor.

Back to Top