Contradicţii şi dileme ale tranziţiei

Ineditul procesului de tranziţie de la economiile planificate centralizat la economia de piaţă a reprezentat o adevărată provocare pentru cercurile economice şi guvernamentale, pentru teoreticienii sau practicienii din domeniul economic din intreaga lume.

Nepregătită să răspundă tuturor intrebărilor apriorice procesului, sau apărute in cursul desfăşurării lui, teoria economică a furnizat insă puncte de reper (conturand contradicţii sau dileme, punand in evidenţă corelaţii sau indicand efectele posibile ale unor politici economice). Atunci cand au fost evaluate corect şi responsabil şi inglobate intr-o secvenţă logică a reformei, care ţinea seama in primul rand de specificul condiţiilor economice din aceea ţară, ele au reprezentat piloni de susţinere ai reconstrucţiei economice in ţările de analiză.

Să subliniem mai intai cateva contradicţii de fond ale procesului de tranziţie din fostele ţări comuniste:

Statul, ca importantă forţă de creare şi de coordonare apoi a instituţiilor economiei de piaţă urma să acţioneze, in mod paradoxal, in sensul reducerii rolului său in economie . Desigur că statul nu este o abstracţiune, ci el este reprezentat de aparatul executiv, care pune in aplicare legi adoptate de reprezentanţii puterii politice dintr-un anumit moment istoric.

Această contradicţie s-a manifestat cu mai multă putere in ţările in care nu s-a produs, in primii ani ai tranziţiei, o preluare a puterii politice de către formaţiuni care să nu fie succesoare ale fostelor nomenclaturi comuniste. In aceste ţări, contradicţia s-a exprimat prin rezistenţa mai mare a structurilor administrative, reprezentante ale statului - la nivel microeconomic sau macroeconomic – la schimbare, prin temporizarea infăptuirii reformelor (in primul rand a proprietăţii) şi prin incercarea de menţinere a privilegiilor anterioare.

Sintagma “economie de piaţă” exprimă indirect obiectivul tranziţiei: crearea unei economii capitaliste. Tranziţia in fostele ţări comuniste inseamnă extinderea capitalismului la scară mondială. Mai toate explicaţiile teoretice referitoare la tranziţie au ignorat in bună măsură un fapt esenţial, anume că o economie capitalistă se construieşte prin acumulare de capital . Toate abordările teoretice sau recomandările practice vorbeau despre construirea mecanismelor de piaţă sau despre politicile economice care trebuie puse in aplicare, dar nu se discuta aproape de loc cum să fie creat şi acumulat capitalul. Problema era esenţială pentru că in majoritatea ţărilor comuniste se practicase egalitarismul veniturilor, deci mai toate se caracterizau prin lipsa de capital intern, sau mai corect spus prin existenţa unor capitaluri precare, concentrate in mainile unor persoane din fostul aparat politic sau de securitate comunist.

In consecinţă, se revela o contradicţie de tipul: cum să construieşti o economie capitalistă fără capital (sau cu un capital iniţial intern de mică dimensiune). Această contradicţie a determinat in mod decisiv caracteristicile primei perioade a tranziţiei, numită perioada “capitalismului sălbatic”, a “privatizării sălbatice”, perioadă in care de cele mai multe ori pe seama devalizării activelor statului numeroase persoane (de cele mai multe ori din aparatul de stat-manageri de intreprinderi sau de bănci, sau aflate in poziţii influente) au făcut averi uriaşe “peste noapte”.

Altă modalitate internă alternativă de creare a capitalului ar fi constituit-o restituirea proprietăţilor (dar şi aceasta ridica probleme de echitate a procesului). De asemenea, crearea capitalului autohton pe căi legale ar fi putut fi stimulată prin punerea in aplicare a unor politici de incurajare a economiilor (avand in vedere şi paradigma lui Max Weber, privind apariţia capitalismului) şi a investiţiilor interne.

Este insă limpede că acumularea de capital doar pe seama unor resurse interne necesită timp indelungat. Finanţarea noilor structuri specifice economiei de piaţă este necesară şi pe termen scurt şi mediu şi, rezultă cu claritate că, in condiţiile interne date, o sursă alternativă importantă de capital pentru ţările in tranziţie, şi care să nu producă datorie externă; o reprezentau investiţiile străine de capital.

O a treia contradicţie deriva din paradigma de transformare impusă de caracteristicile mediului internaţional. Crearea unor economii deschise se asociază cu alinierea preţurilor interne la preţurile relative internaţionale (ca urmare a trei procese: liberalizarea preţurilor, devalorizarea monedelor naţionale, in condiţiile trecerii la o convertibilitate parţială a acestora, şi liberalizarea comerţului exterior), fără insă a se putea realiza şi o aliniere a veniturilor interne la cele din ţările occidentale partenere. In consecinţă, s-a produs o erodare a puterii de cumpărare severă in majoritatea ţărilor in tranziţie. De asemenea, ritmul de creştere a venitului mediu pe locuitor nu putea fi aliniat la ritmul de creştere a preţurilor, ca urmare a numeroşi factori, dintre care cel mai important era o mai lentă creştere a productivităţii muncii.

Multe dispute teoretice s-au purtat pe marginea următoarei probleme: ordinea secvenţială de introducere a măsurilor de reformă, economiştii formuland numeroase dileme, de tipul unor cercuri vicioase. Iată cateva exemple:

Liberalizarea preţurilor in condiţiile menţinerii monopolurilor şi a inexistenţei concurenţei reale crează posibilitatea obţinerii unor venituri excesive şi a menţinerii ineficienţei structurilor de producţie; stabilirea, pe cale administrativă, a unor plafoane de creştere a preţurilor era in contradicţie cu politica de eliminare a subvenţiilor şi cu recunoaşterea autonomiei intreprinderilor;

Contradicţia dintre necesitatea de a liberaliza comerţul exterior (pentru a stimula competiţia pe piaţa internă şi pentru a majora oferta de mărfuri, subdimensionată in raport cu cererea internă) şi necesitatea de a proteja anumite sectoare economice (agricultura) sau ramuri industriale, incapabile să se confrunte cu concurenţa străină;

Practicienii au trebuit să aleagă in ce punct să rupă astfel de “cercuri vicioase”, să aplice măsuri pentru care nu erau infăptuite condiţiile pregătitoare

Concepţiile instituţiilor financiare internaţionale

Concepţiile formulate de reprezentanţii celor două mari instituţii financiare internaţionale, F.M.I. şi B.I.R.D. (B.M.), avansate sub forma unui pachet global de recomandări au constituit in fapt liniile directoare ale reformelor economice din ţările in tranziţie. In perioada 1990-1998 se pot in fapt distinge două mari tipuri de abordare a acestora, prima configurată la debutul procesului de tranziţie, iar cea de-a doua datand din anii 97-98. Ele sunt cunoscute sub denumirile de Consensul de la Washington şi Consensul Post- Washington.

Consensul de la Washington

Sintetic vorbind, recomandările de politică economică conţinute in "Consensul de la Washigton" erau următoarele: dereglementarea economiei, liberalizarea masivă şi rapidă a preţurilor, introducerea unei discipline fiscale severe, reformarea cheltuielilor publice, reformarea sistemului de impozitare, liberalizarea ratei dobanzii şi a politicii financiare, liberalizarea cursului de schimb, liberalizarea investiţiilor de capital străin, liberalizarea comerţului exterior, efectuarea reformei drepturilor de proprietate, privatizarea rapidă. Ele sunt considerate a fi de inspiraţie neoliberală.

Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că in primii ani ai tranziţiei instituţiile financiare internaţionale au acordat prioritate in programele lor măsurilor de macrostabilizare economică.

Să subliniem faptul că urmarea, de către majoritatea fostelor ţări socialiste, a recomandărilor F.M.I., a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă de istorie socială cunoscută vreodată, iar procesul de transformare sistemică să pară a fi, destul de des, o operaţiune de inginerie economică.

Consensul post - Washington

După evaluarea rezultatelor aplicării recomandărilor lor de politică economică in ţările in tranziţie in perioada 1990- 1997, instituţiile financiare internaţionale incep, din 1998, să recunoască limitele acestora.

Economistul şef al B.M., la acea vreme, J. Stiglitz (laureat al Premiului Nobel in anul 2001), vorbind despre această nouă viziune a celor două mari instituţii internaţionale, denumită Consensul post - Washington, recunoştea, inainte de orice, necesitatea abordării “cu umilinţă”, cu modestie, nu de pe poziţii atotştiutoare a procesului de transformare sistemică din fostele ţări comuniste. In exprimarea sa: “Un principiu de bază al acestui nou Consens este acela al smereniei, recunoaşterea, de către aceste instituţii, a faptului că nu au răspunsuri pentru toate problemele tranziţiei, şi că este nevoie de un larg schimb de idei in cercurile economice, pentru a afla soluţii la numeroasele probleme rămase deschise ale tranziţiei” (Transition, World Bank, iunie 1998).

Reprezentanţii instituţiilor financiare internaţionale recunoşteau astfel că este nevoie de a reconsidera cateva probleme, precum:

  • raportul dintre macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice, dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, in etapa actuală, asupra celor din urmă; referitor la această situaţie J. Stiglitz afirma: “Macrostabilizarea economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot fi devastatoare şi se pot transforma in turbulenţe politice şi sociale.” (Transition, june 1998);

  • creşterea rolului statului in coordonarea intregului proces de transformare sistemică, cu scopul unei optimizări a costurilor acestuia;

Noul Consens, post - Washington, recunoaşte că este necesar un set mai larg de instrumente de intervenţie a statului pentru a se realiza creşterea economică, şi că aceasta trebuia să conducă la o creştere generală a nivelului de trai. Că această dezvoltare trebuie să fie echitabilă, de ea să beneficieze nu doar varfurile societăţii. Că societăţile care se creează trebuie să fie democratice, adică să permită participarea, sub diferite forme, a cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa.

Relevanţa teoriilor economice faţă de realităţile tranziţiei

Experimentul transformării sistemelor planificate centralizat in economii de piaţă a incitat numeroşi economişti la o repunere a intrebării “ce este economia de piaţă şi cum este ea reglementată prin conlucrarea dintre pieţe şi stat”. Răspunsul la aceasta presupunea revederea numeroaselor şi variatelor concepţii privind procesele de constituire şi funcţionare a economiilor de piaţă.

Abordările neoliberale

Opinii privind piaţa

Potrivit acestora, tranziţia trebuia să debuteze cu liberalizarea activităţii agenţilor economici (intrare şi ieşire liberă in şi din activitatea economică, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine, liberalizarea cursului de schimb) şi instituirea proprietăţii private. Aceste reforme de liberalizare urmau să conducă la autocrearea economiei de piaţă. (Din perspectivă istorică, acesta a fost intr-adevăr procesul de constituire a economiei de piaţă, dar el a fost un proces de lungă durată, parcurs in secole de economiile occidentale). Scopul cel mai important al măsurilor de liberalizare era: eficientizarea proceselor economice, in primul rand pe seama realizării unei alocări optime a resurselor prin mecanismele pieţelor concurenţiale, ca urmare a ajustărilor structurale operate de ele. In opinia reprezentanţilor acestui curent, ajustarea economică prin aceste măsuri in ţările in tranziţie trebuia să fie insoţită de aplicarea unor politici de macrostabilizare economică, menite să controleze evoluţia inflaţiei, a deficitelor bugetar şi de cont curent, in primul rand prin politici de comprimare a cererii, considerată a fi in exces.

Reprezentanţii acestui curent de opinie recunoşteau totuşi că liberalizările aveau să fie eficiente in condiţiile existenţei unor premise precum:

  • agenţii economici să fie de puteri relativ egale şi să fie egali in faţa legii;

  • agenţii economici să aibă un comportament raţional economic (urmăresc să-şi maximizeze caştigul şi să-şi minimizeze pierderile), acesta si fie previzibil şi să permită prefigurarea acţiunilor viitoare ale acestora, fapt ce reduce incertitudinile din mediul economic;

  • participanţii la piaţă să aibă un egal acces la informaţie;

  • să fie create simultan toate pieţele.

Liberalismul economic afirmă că odată acordate libertăţile individuale, este suficient ca fiecare să-şi urmărească interesul individual pentru ca să se realizeze, la scară agregată, interesul general (piaţa pare singurul mod de a concilia autonomia individuală cu ordinea socială). Totuşi, unii economişti subliniau importanţa decisivă a atingerii unei mase critice a sectorului particular pentru funcţionarea eficientă a pieţelor in ţările in tranziţie (M. Friedman, 1990). De asemenea, trebuie amintit şi faptul că reprezentanţi ai unor astfel de şcoli au evaluat şi ei importanţa deosebită a instituţiilor pentru funcţionarea economiei de piaţă ;in viziunea lor instituţiile sunt insă rezultatul spontan al interacţiunilor individuale, rezultate din liberalizare, sunt deci efecte ale acestora.

Reprezentanţii şcolilor neoliberale recunosc că mecanismele de piaţă creează şi inegalitate socială (datorită imperfecţiunilor pieţei), dar afirmă că această inegalitate nu este direcţionată către anumite grupuri sociale in mod deliberat. Politicile economice de sorginte neoclasică nu au intre obiective realizarea unui anumit nivel de echitate socială.

Opiniile privind rolul statului

Din punct de vedere economic, neoclasicismul pledează pentru un stat minimal, al cărui rol este de a corecta imperfecţiunile pieţelor, avand drept funcţii principale:

  • stabilirea regulilor de joc, reguli care trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de neutralitate in raport cu diferitele grupuri de agenţi economici.

  • asigurarea bunurilor publice «pure», precum ordinea publică ş.a.

  • asigurarea unui nivel de securitate economică minim, sau combaterea sărăciei absolute. Spune Hayek «Un anume grad de securitate este esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atata timp cat acest risc nu este prea mare» (Drumul către servitute, Ed. Humanitas, 1994).

Specific neoliberalilor ar fi, de asemenea, accentul pus pe inextricabila legătură dintre libertatea economică şi cea politică . Reprezentanţi ai unor curente precum şcoala austriacă (F. von Hayek), sau monetarismul (M.Friedman) – au subliniat astfel importanţa existenţei unui anumit cadru politic pentru o funcţionare eficientă a economiei de piaţă. Ei au pus in discuţie relaţia dintre liberalism economic şi statul de drept şi democraţie (vom reveni asupra ei ulterior).

Relevanţa opiniilor neoclasice, pentru politicile de reformă din ţările in tranziţie

Pentru toţi analiştii procesului de tranziţie a fost evident că in nici o ţară nu existau premisele pentru efectuarea proceselor de liberalizare (recunoscute ca necesare de teoriile standard). Inexistenţa acestor premise conducea la ideea manifestării atipice a mecanismelor create prin liberalizare, fapt adeverit de evoluţiile ulterioare aplicării măsurilor in toate ţările in tranziţie.

Adoptarea unor liberalizări de amploare se confrunta in toate ţările cu cateva limite importante:

  • existenţa unor profunde rigidităţi structurale (de mecanism economic), cea mai importantă fiind, desigur, ponderea covarşitoare a proprietăţii de stat (alte exemple:dominarea pieţelor de către producători, prin structuri de monopol sau oligopol; imposibilitatea aplicării sancţiunilor fireşti ale ineficienţei, anume ieşirea de pe piaţă (prin faliment) ca urmare a numărului uriaş de intreprinderi ineficiente existente in majoritatea economiilor in tranziţie şi a relaţiilor interintreprinderi – in Cehia specialiştii menţionau un astfel de lanţ format din 77 de firme de stat (J. Poschl, F. Levcik, Z. Lucas, 1994));

  • dezechilibre sectoriale şi regionale de mari dimensiuni (datoriile interintreprinderi, dependenţa unor regiuni intregi de funcţionarea unor giganţi industriali - combinate siderurgice, mine de cărbuni);

  • incordarea inaltă din sistem (D.Dăianu , 1996, 2000), datorată dimensiunii uriaşe a necesarului de realocare a resurselor din sistem,

  • gradul inalt de incertitudine, specific unui sistem aflat intr-o continuă transformare, intr-un ritm nemaiintalnit in istorie.

  • inegalitatea iniţială reală a şanselor ca urmare a inegalităţii de putere economică (intre intreprinderi, indivizi şi grupuri de indivizi), a inegalităţii de capital de cunoştinţe şi de informare.

  • existenţa doar a unor reminiscente sau abia infiripate elemente de cultură de piaţă (handicap considerat major de Buchanan).

In pofida acestor constrangeri unele ţări au procedat in primii ani ai tranziţiei la liberalizări de mare amploare (in primul rand a preţurilor).

Efectuate in intervale de timp comprimate (intre 1990-1991) ele au fost aplicate in ţări (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria), care aveau unele caracteristici favorabile (A. Bal, 1997):

  • puteri politice orientate decis către liberalism economic (avand ca figuri de marcă specialişti cu un nivel inalt de cunoaştere a economiei de piaţă : L. Balcerowicz, V. Klaus sau consilieri străini), beneficiind de un suport larg al populaţiei ;

  • reforme parţiale efectuate anterior (in Ungaria la inceputul anului 1990 cca. 40% din preţuri erau deja liberalizate) ;

  • echilibre macroeconomice mai bune – in Cehia, o tradiţie de decenii de macrostabilitate a făcut ca, in urma liberalizării preţurilor in 1991, după un an de pregătire, creşterea anuală maximă a acestora să fie de cca.58%.

O liberalizare de mare amploare a efectuat şi Estonia, intr-un interval de timp scurt, datorită voinţei reformatoare a decidenţilor săi politici, incă de la debutul procesului de tranziţie in această ţară, fără a avea şi alte premise favorabile.

Comparativ cu aceste ţări, indecizia politică a făcut ca in Romania procesele de liberalizare să se desfăşoare neuniform, intr-o abordare gradualistă (« patologică » C. Munteanu) ce a intarziat constituirea pieţelor. Astfel, instituirea liberului acces pe piaţă al agenţilor economice s-a realizat din 1990, dar liberalizarea preţurilor s-a derulat pe modelul « stop and go », de-a lungul perioadei 1990-1999.

Liberalizările economice interne din ţările in tranziţie s-au imbinat cu cele externe, combinaţie cu efecte benefice (concurenţa externă a contracarat poziţiile monopoliste şi oligopoliste ale firmelor naţionale, investiţiile străine au suplinit lipsa capitalului intern), dar şi efecte negative (internalizarea preţurilor internaţionale relative s-a asociat cu creşterea presiunilor inflaţioniste).

Liberalizările asociate cu politici restrictive de macrostabilizare au avut costuri economice şi sociale mari in prima perioadă de aplicare a lor (comprimarea amplă a P.I.B.; reducerea masivă a veniturilor reale, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei, deprecierii monedelor şi a reducerii transferurilor de venituri de la buget; creşterea şomajului), erodand uneori credibilitatea unor partide politice (al Solidarităţii in Polonia), datorită depăşirii unui prag de suportabilitate socială. Este cert insă că ele au avut un impact favorabil pentru evoluţia reformei. Ele demonopolizare ale economiei, mai cu seamă acolo unde simultan cu aceste procese s-a procedat şi la o abordare decisă a reformei proprietăţii , tot in concordanţă cu concepţia neoclasică. Aceste ţări au reuşit intr-o perioadă iniţială relativ scurtă să intemeieze rolul proprietăţii private prin restituirea sau privatizarea micilor intreprinderi de stat (Cehoslovacia, Polonia). Specialiştii Băncii Mondiale (1996) subliniau faptul că liberalizările rapide au presat in direcţia accelerării reformelor instituţionale şi structurale (au creat « cerere » de instituţii). De asemenea, ele au impiedicat consolidarea poziţiilor grupurilor de interese rezistente la ajustările dureroase.

Aplicarea recomandărilor economiştilor neoliberali avea să fie asimilată cu o « terapie de şoc » pentru ţările in tranziţie . Adepţii acestei terapii recunoşteau atat dificultatea aplicării sale practice cat şi amploarea efectelor ei negative. Aceste constrangeri se considera a putea fi depăşite prin atragerea a diferite forme de finanţare externă (in primul rand investiţii străine directe).

Abordările neoinstituţionaliste şi alte abordări consonante

Acestea s-au dovedit relevante pentru explicarea tranziţiei mai tarziu, după ce aplicarea recomandărilor neoclasice in ţările in tranziţie şi-au dovedit limitele, sintetic exprimate printr-o incredere excesivă in crearea rapidă a pieţelor şi in manifestarea automată a forţelor lor regulatoare.

Opinii despre piaţă

In viziunea reprezentanţilor acestui curent de opinii, economia de piaţa este rezultatul unui proces complex, in urma unei intregi evoluţii istorice şi instituţionale.

Punand in centrul refacerii economiilor de piaţă in aceste ţări edificarea instituţiilor, reprezentanţii acestui curent atenţionează asupra faptului că durata istorică nu poate fi comprimată excesiv, datorită anumitor particularităţi ale acestora.

In viziunea neoinstituţionaliştilor, piaţa este o instituţie complexă, a cărei bună funcţionare cere o instituţionalizare crescandă, deci o organizare a sa pe baza unor reguli cunoscute. Piaţa nu se dovedeşte mai eficientă decat sistemele planificate centralizat decat dacă este atent organizată (vezi şi funcţionarea pieţelor celor mai apropiate de piaţa cu concurenţă perfectă, pieţele bursiere, puternic organizate).

Două direcţii erau indicate de aceşti economişti pentru a fi urmărite concomitent de decidenţii politici din economiile in tranziţie :

  • crearea cadrului economico-social in care vor funcţiona pieţele;

  • crearea pieţelor (prin liberalizare şi dereglementare) şi tranziţia mai rapidă, prin coordonare statală, de la «distrugere necreativă» (asociată indeosebi cu măsurile de liberalizare) la «creaţie distructivă» (un termen simetric cu cel folosit de J. Schumpeter «distrugere creatoare»), ultimul fenomen indicand aplicarea unor politici economice care susţin o creştere economică sănătoasă, concomitent cu ajustarea structurală.

Cadrul economico-social influenţează in mod decisiv comportamentul economic al agenţilor economici, pentru că el impune agenţilor economici anumite limite şi constrangeri şi tot el oferă stimulente pentru folosirea eficientă a resurselor de producţie. Potrivit acestor economişti acest cadru are cateva componente esenţiale:

  • concepţia generală (a politicienilor, indeosebi a celor de la putere, dar şi a populaţiei) privitoare la piaţă. Ilustrative sunt poziţiile a doi primi-miniştri din ţările cu reforme economice de succes. “Programul renaşterii naţionale” al primului guvern democratic al Ungariei, condus de J.Antall avea ca motto: “doar două cuvinte: libertate, proprietate”, iar primul-ministru ceh, V. Klaus la preluarea mandatului, in 1990, afirma tranşant decizia guvernului său de a construi: o “economie de piaţă fără adjective” (A. Bal, 1991).

  • instituţiile (ele crează deodată constrangeri şi limite pentru acţiunile individuale dar şi stimulente).

Vom detalia unele aspecte ale acestor componente:

Economiile vestice se caracterizează printr-o “cultură a schimbului”. Iată cateva trăsături ale ei.

Etosul general al economiei de piaţă poate fi caracterizat ca existenţa unei increderi generalizate in beneficiile pe care le aduce schimbul voluntar de activităţi economice majorităţii participanţilor la el (in cadrul pieţelor) .

O altă trăsătură a etosului capitalist este importanţa acordată iniţiativei, ca expresie a activizării şi valorizării libertăţii economice. Agentul principal al pieţei este antreprenorul (cel care acţionează creativ in condiţii de incertitudine economică, asumandu-şi costuri şi riscuri). Lipsa acestei tradiţii antreprenoriale este un handicap serios pentru ţările in tranziţie – afirmă J.Buchanan (chiar dacă se creează normele juridice, constituirea acestei tradiţii cere timp).

Acest etos presupunea de asemenea asocierea unei valori deosebite muncii individuale, văzută ca sursă de producere a bogăţiei personale şi naţionale (vezi şi Weber), de afirmare socială şi implinire personală.

Aceste moduri generale de valorizare erau absente in societăţile foste comuniste, ca urmare a dimensiunii reduse a sectorului particular, şi, in stransă corelaţie cu acest aspect, a funcţionării distorsionate a sistemului de stimulente. Funcţiile stimulentelor au fost alterate in comunism de demagogia propagandei. Avertismentul lui F. von Hayek, exprimat in vizionara sa carte despre economia socialistă “Drumul către servitute”, scrisă la inceputul anilor ‘40, s-a dovedit justificat: “Consecinţele morale ale propagandei totalitare... au totuşi un caracter mai profund. Ele distrug orice fel de morală, fiindcă subminează temelia oricărei morale, simţul şi respectul adevărului”.

In ţările in tranziţie, foarte important pentru crearea acestui etos general de incredere este procesul de reconstruire a instituţiilor statului (poliţie, justiţie) şi de recaştigare a respectului faţă de acestea, ca autorităţi legitime, nediscreţionare, ferme.

Intr-o definire mai cuprinzătoare instituţiile sunt un ansamblu de reguli explicite şi implicite, create printr-o dezvoltare socială organică sau eventual impuse şi supravegheate de organisme colective (numite, de regulă, tot instituţii, dar să le spunem administrative), cu autoritate in acest domeniu (J.P.Delas, 2001). Deci prima lor componentă, extrem de importantă, o reprezintă “regulile de joc”, legislaţia specifică. Pentru ţările in tranziţie recomandările erau consonante intre şcolile economice: legislaţia trebuia să fie transparentă şi cat mai neutră; nu trebuia să producă privilegii pentru anumite grupuri sau categorii sociale. Rolul regulilor explicite este acela de a reduce costurile de tranzacţionare asociate funcţionării pieţelor (Coase).

Comentand regulile implicite K.Arrow (J.P.Delas, 2001) consideră că există cutume sau convenţii de comportament, interiorizate şi implicite in acţiunea omului, care sunt decisive pentru funcţionarea cu succes a normelor explicite . De exemplu: un contract de muncă presupune ca lucrătorul să respecte implicit o convenţie privind productivitatea muncii, sau respectul proprietăţii private se face, pentru majoritatea oamenilor, fără intervenţia unei forţe coercitive, datorită respectului pentru celălalt şi implicit, pentru sine. Arrow numeşte aceste norme implicite “instituţii invizibile”. Codurile de comportament funcţionează nu doar datorită constrangerilor morale (care nu există totdeauna) ci şi datorită faptului că, actorii pieţelor intalnindu-se in mod repetat, nerespectarea acestora antrenează sancţiuni –ieşirea de pe piaţă, ca urmare a pierderii increderii celorlalţi (H.Brezinski, M.Fritsch, 1997).

Şcolile economice nu au aceeaşi perspectivă asupra mobilurilor interne ale comportamentelor economice. Mobilurile cele mai importante sunt considerate trebuinţele şi valorile (A. Iancu, 1993). Acestea sunt văzute de unii (neoclasicii) ca universale, in acord cu un model de “homo oeconomicus”, sau de către alţii (L. von Mises) ca foarte particulare, de un subiectivism care se exprimă in interacţiunea specifică dintre agenţii economici (A. Taşnadi, C. Doltu, 2000).

Apreciem echilibrată opinia lui J.Buchanan (1997): “Există o ştiinţă universală a economiei, compusă dintr-un set-nucleu de afirmaţii, care se aplică comportamentului uman, transcenzand limitele timpului şi spaţiului. Există totuşi şi explicaţii economice privind alternative de organizare care pot fi inţelese doar in anumite condiţii istorice şi culturale”. (Vezi corelaţia dintre “modelul economic paternalist” şi spiritul asiatic de grup şi “modelele” economice occidentale centrate pe libertatea personală).

Instituţiile implică deci existenţa simultană a două tipuri de norme : a) explicite, normele juridice - aduc constrangeri şi stimulente - (cele privind proprietatea, concurenţa, contractul, creditul, fiscalitatea, dar şi normele contabile ş.a.) şi b) implicite - norme morale conştiente sau inconştiente.

Deformarea structurilor intime de gandire şi de comportament in perioada comunistă face dificilă reconstrucţia instituţiilor economiei pieţei şi pentru că nu există pentru acestea suportul normelor implicite.

Instituţia construită corect (normele juridice) şi supravegheată obligă la comportamente economice raţionale şi morale, dar aceste constrangeri nu sunt durabile decat dacă ele sunt consolidate de o modelare interioară a comportamentelor, pe seama interiorizării principiilor morale, cel menţionate indirect anterior, şi care au generat “cultura de piaţă” . Eficienţa pieţei depinde in mod critic de construcţia instituţională, fără acesta liberalizarea economică conducand la anarhie economică. Rolul esenţial al ei este acela de a reduce gradul de incertitudine (foarte mare in economia in tranziţie), prin derularea activităţilor economice după reguli cunoscute şi respectate . Rolul instituţiilor in crearea increderii, ca suport al acţiunii agenţilor economici, este decisiv. Spune un reputat economist francez, M. Aglietta, “increderea nu este altceva decat coordonarea actorilor pieţei pe suportul unei reprezentări a viitorului previzibilă”. (Problemes economiques nr. 2704-2705, 14-21 mars 2001).

In ceea ce priveşte măsurile de dereglementare necesare pentru crearea pieţelor, din acest punct de vedere nu există diferenţe semnificative faţă de neoliberali.

Dar, neoinstituţionaliştii pledau in plus pentru politici active de susţinere a creşterii economice in aceste ţări astfel incat costurile ajustării structurale (şomaj, falimente, reducerea veniturilor reale) realizată prin realocarea resurselor prin pieţe să fie recuperate cat mai rapid.

Opinii despre rolul statului

Constructivismul de neevitat parţial al reformei economice din fostele ţări comuniste, datorită caracterului de « inginerie economică şi socială » rapidă a acestora, necesită o implicare mai mare a statului in structurarea economiei de piaţă. Potrivit acestora, pieţele concurenţiale sunt doar o componentă a economiilor de piaţă, ele funcţionand intr-un cadru economico-social mai complex, care presupune coordonare şi organizare prin legi, prin intervenţie statală (politica economică). In plus, pieţele fiind create fără existenţa premiselor care asigură funcţionarea lor eficientă, costurile de tranzacţionare pentru agenţii economici care acţionează in cadrul acestora sunt şi mai mari in economiile in tranziţie, comparativ cu alte economii. Acest fapt necesită, incă o dată in plus, o intervenţie a statului, dar aceasta ar trebui să se realizeze preponderent pe căi indirecte. Structura complexă a instituţiilor (prezentată anterior) arată că:

  • ele pot fi construite - normele explicite sunt elaborate de către autorităţile politico-administrative, ele avand şi rolul de a modela comportamentele economice.

  • există limite ale constructivismului - normele implicite, care pot fi absente (vezi anihilarea - cum este cazul iniţiativei individuale - sau alterarea lor in comunism – de pildă increderea in valoarea asocierii voluntare).

Ele se pot crea treptat ca urmare a unei repetate interacţiuni sociale (in acest caz este nevoie de timp) sau pot fi cultivate prin sistemele de educaţie (şcoală, biserică, mass-media) . Crearea lor este in mod decisiv influenţată de modul de funcţionare a normelor explicite, corect elaborate şi aplicate de instituţiile statului. Normele implicite pot fi viciate de o proastă construcţie a celor explicite (de exemplu: un nivel prea inalt al taxării conduce la fraudă fiscală, la lipsa de incredere in norma juridică, deoarece ea este considerată inechitabilă).

Relevanţa opiniilor instituţionaliste pentru tranziţie

Experienţa diferitelor ţări a validat numeroase aspecte ale acestor opinii. In primul rand s-a dovedit că dereglementările şi macrostabilizarea nu sunt eficiente in lipsa reformelor instituţionale şi structurale. In fapt, introducerea lor trebuia făcută simultan, intr-o construcţie contrapunctică, care are ca scop consolidarea eficienţei funcţionării mecanismelor de piaţă ca ansamblu.

Liberalizările creau fundamentele pieţelor, care trebuiau insă “reglementate” (organizate, ca pieţele bursiere de pildă) prin construcţia instituţională, edificată consecvent şi coerent. Deoarece crearea instituţiilor cere timp, era necesară aplicarea unor politici de macrostabilizare, care să suplinească lipsa anumitor instituţii.

Reformele instituţionale erau, la randul lor, cele care puneau temeliile reformelor structurale, dintre care mai importante erau reforma proprietăţii, reforma sistemului bancar şi reforma intreprinderii. Ele s-au derulat in mai multe etape, avand in vedere complexitatea lor. Prima (anii 1990-1993) a fost cea a adoptării legilor esenţiale privind crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice economiilor capitaliste: iniţierea reformei proprietăţii, derularea privatizării micilor intreprinderi, crearea sistemului bancar pe două niveluri, crearea pieţelor de capital ş.a. Ţări precum Polonia, Ungaria şi Cehia au acţionat decis in acest sens in această perioadă. Comparativ cu acestea, in Romania reformele instituţionale şi structurale au debutat ezitant. Trecerea la “cea de-a doua generaţie de măsuri de reformă structurală”, a semnificat efectuarea altor paşi precum: accelerarea privatizării şi restructurarea firmelor de stat (cu viziuni diferite in ţările in tranziţie: restructurare prin privatizare, in Cehia şi Ungaria sau privatizare după restructurare, in Polonia şi Romania), restructurarea şi privatizarea băncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea Europeană in baza prevederilor din Acordurile europene, reformarea sistemului de protecţie socială (crearea de fonduri de pensii private), consolidarea pieţei de capital. ş.a.

Performanţele economice au depins in mod critic de construcţia instituţională din diferite ţări. Crearea unui sector particular puternic şi autonom faţă de puterea politică s-a dovedit decisivă pentru schimbarea etosului general, a mentalităţilor şi comportamentelor individuale.

Aceste evoluţii au arătat că o atentă şi corectă construcţie a instituţiilor economiei de piaţă (proprietatea privată, concurenţa, relaţiile contractuale, organizaţiile ş.a.), asociată cu supravegherea funcţionării lor de către instituţiile administrative abilitate şi generalizarea culturii de piaţă conduc treptat la o mai echitabilă repartiţie a costurilor tranziţiei şi la o reducere a acestora, ca urmare a reducerii costurilor de tranzacţionare (reguli cunoscute şi respectate, nediscriminatorii, sancţionarea comportamentului oportunistic ş.a.)

Abordările instituţionaliste au avut meritul de a sublinia importanţa construcţiei instituţionale in economiile in tranziţie, aceasta fiind modelatorul comportamentelor economice. Interpretate deformat, ele au fost suportul insă de legitimare a celor care au susţinut necesitatea menţinerii unei intervenţii statale masive şi directe in economiile in tranziţie (subvenţii şi credite preferenţiale orientate către anumite industrii sau sectoare economice ş.a.). In economiile in tranziţie astfel de intervenţii erau riscante deoarece ele puteau fi nevalidate ulterior de pieţele externe sau deturnate in interior in folosul unor grupuri de interese. In acest sens un exemplu il constituie captarea de către administratorii I.A.S.- urilor din Romania a majorităţii creditelor preferenţiale acordate de stat, credite ce ar fi trebuit să ajungă la micii producători agricoli in primul rand.

De la neoinstituţionalişti s-au revendicat, de asemenea, susţinătorii “terapiei graduale”, care pledau pentru o dezvoltare organică a capitalismului in aceste ţări. Ei erau indreptăţiţi să atenţioneze asupra faptului că unele reforme cereau timp, dar ignorau efectele perverse ale coexistenţei mecanismelor de piaţă cu mecanisme de comandă, manifestate atat asupra performanţelor economiei respective, cat şi asupra comportamentelor agenţilor economici, precum şi costurile mai mari ale tergiversării lor.

Repere teoretice pentru inţelegerea impactului grupurilor de interese asupra mersului reformelor

Economişti aparţinand unor şcoli economice diferite au subliniat ideea că mersul reformelor economice şi performanţele lor economice ale ţărilor pot fi influenţate negativ de acţiunea unor grupuri de interese. Considerăm că astfel de analize sunt relevante pentru ţările in tranziţie, inclusiv pentru Romania.

Neoliberalii au abordat această corelaţie din perspectiva corelaţiilor cu organizarea politică. Problema relaţiei dintre procesele politice şi cele economice presupune evaluarea relevanţei corelaţiei dintre diferite tipuri de regim politic şi performanţa economică a sistemelor economice create de aceste regimuri.

Opţiunea ţărilor foste comuniste, inclusiv a Romaniei, a fost pentru un regim democratic şi un stat de drept, atat ca urmare a apartenenţei lor la spaţiul european, cat şi a propriilor lor sisteme de valori. Chiar dacă valorile au fost profund alterate de comunism, aspiraţia către libertate a supravieţuit. Pentru ţările post comuniste, ţări europene in majoritatea lor, sistemul politic potrivit il constituie democraţia, care are ca principii fundamentale afirmarea şi respectarea libertăţii umane.

Desigur că inţelegem libertatea ca o libertate ingrădită de principiile constituţionale, principii care permit un joc al libertăţilor autoingrădite in anumite limite (o libertate responsabilă faţă de sine şi faţă de ceilalţi) . Iată cum exprima M. Friedman acest gand, in lucrarea sa “Capitalism şi libertate”: “Intr-adevăr este important să aperi libertatea numai pentru oamenii care sunt dispuşi să se jertfească, căci altfel libertatea degenerează in imoralitate şi lipsă de răspundere”. Dacă, aşa cum afirmau marii economişti, eficienţa pieţei este determinată de respectarea unor standarde morale, fundamentul moralităţii il constituie libertatea umană (I. Kant, Filosofia raţiunii practice). Fără aceasta, discuţia despre moralitate nu are sens.

De asemenea, statul de drept nu funcţionează real, dacă puterea legislativă sau judecătorească sunt « captive » puterii politice, pentru că rolul lor este de a se controla reciproc. Doar astfel prin mecanismele statului de drept se pune in funcţiune o democraţie ingrădită, singura compatibilă pe termen lung cu liberalismul economic.

In plus, dacă instituţiile statului de drept, care sunt menite să controleze şi sancţioneze abaterile persoanelor şi ale firmelor sau organizaţiilor de la « regulile de joc » sunt slabe, atunci şi funcţionarea economiei de piaţă se face anarhic, producandu-se efecte negative de amploare , de la furturi masive şi alte fraude, la risipirea resurselor şi la creşterea inegalităţilor sociale.

In acelaşi timp, trebuie ca şi societatea să aibă instrumente de control asupra puterilor statului pentru ca democraţia să nu devină un instrument de exercitare a puterii discreţionare a majorităţii sau a reprezentanţilor ei (Relevante sunt in acest sens şi analizele lui Buchanan, in cărţile sale, ca de pildă «Limitele libertăţii – intre anarhie şi Leviathan») .

Spune Hayek: «democraţia nelimitată va abandona principiile liberale in favoarea măsurilor discriminatorii de care să beneficieze diferite grupuri care susţin majoritatea…», pe termen lung ea compromiţandu-se astfel («Liberalismul», in suplimentul nr. 117 la revista «22» din 3 oct.2000).

Pentru ca democraţia să funcţioneze «ingrădit» trebuie să existe o populaţie şi o societate lucidă, cu o conştiinţă civică, care să ştie să vegheze la menţinerea libertăţilor autentice şi constructive şi să sancţioneze orice derapaj al puterii către discreţionarism. In afara sistemului de vot care poate funcţiona ciclic in acest sens, asociaţiile şi organizaţiile voluntare de vocaţie civică pot exercita acest rol politic in societăţile democratice. In Romania, ca de altfel şi in celelalte ţări in tranziţie, organizaţiile civice se manifestă anemic deocamdată, neavand incă un rol activ in echilibrul de putere.

Totuşi, nu trebuie uitat că şi construcţia democratică cere timp şi, in plus, că şi in societăţi democratice consolidate este posibilă o deturnare a politicilor economice in favoarea unor grupuri de interese Aceasta s-ar explica, in opinia unei specialiste occidentale, K. Vaughn (1997), şi prin aceea că ”democraţia cere ca indivizii (oamenii obişnuiţi-n.m.) să ia decizii…ca şi cum ar poseda mai multă cunoaştere decat este chiar in principiu posibil să posede” .

Teoria opţiunilor publice (public choice) oferă la randul său un suport de interpretare a performanţelor economice, prin analiza comportamentele politice după criteriile aplicate comportamentelor economice. Autorii acestei teorii admit că imperfecţiunile pieţei justifică intervenţia statului, dar atrag luarea aminte că această intervenţie nu este de regulă neutră şi nu reflectă in mod necesar interesul general.

Statul, ca reprezentat al unei puteri politice este simultan, prin elaborarea regulilor de joc, şi arbitru şi jucător. Dacă neutralitatea regulilor este mai mare, atunci statul se limitează la rolul de arbitru. Dacă insă regulile sunt discreţionare, atunci el acţionează, prin reprezentanţii săi (autorităţi legislative, executive, birocraţie) ca un jucător care urmăreşte primordial realizarea intereselor sale politice (realegerea) sau economice (obţinerea de rente personale sau de grup).

Această judecată are meritul de a atenţiona asupra dificultăţilor de a evalua rolul statului in ţările in tranziţie. In fapt, reprezentanţii statului in aceste economii au de ales intre a-şi diminua puterea prin dereglementare şi o construcţie instituţională cat mai neutră, pe de o parte, şi a-şi folosi poziţia pentru a obţine avantaje cit mai mari, pe de altă parte, aşa cum procedează de altfel politicienii uneori chiar şi in economiile vestice. Chiar şi politicieni care s-au dovedit net in favoarea reformelor autentice, ca fostul prim-ministru ceh V. Klaus, nu au scăpat acestei ultime tentaţii, scandalurile privind finanţarea incorectă a partidului său conducand la pierderea puterii politice de către acesta in 1997. In Romania marea majoritate a oamenilor politici afirmaţi după 1989 au aparţinut categoriei foştilor activişti ai partidului comunist sau cercurilor apropiate acestora. Această particularitate a favorizat manifestarea unei inerţii comportamentale in politica romanească (W. Andreff, 2001), deseori oamenii politici acţionand in interesul grupirilor lor de interese.

Unii economişti (Olson), abordează problema declinului sau creşterii economic prin prisma logicii acţiunilor colective, subliniind influenţa diferitelor grupuri de interese asupra evoluţiilor de ansamblu, mai curand decat cea a indivizilor izolaţi. Atitudinea acestora faţă de schimbările majore din sistem şi orientarea lor, preponderent spre consum sau spre economisire au un impact decisiv asupra performamnţelor generale dintr-o economie.

Motivaţiile grupurilor de interese de a acţiona in acest sens sunt ”mult mai palpabile”, avand in vedere caştigurile anticipate, decat cele ale grupurilor de opoziţie de a se organiza pentru a stopa această acţiune, datorită incapacităţii acestora din urmă de a prevedea consecinţele (K. I. Vaughn, 1993). Prin natura lor, grupurile de interes acţionează pentru atingerea obiectivelor de grup şi nu a celor de interes general (vezi opinii consonante la Hayek, Friedman, Buchanan). In Romania, de pildă, grupurile de interes au acţionat in direcţia interesului general de regulă ca urmare a exercitării unor constrangeri externe politice sau economice şi rareori din convingere.

Alte categorii de studii au evaluat crearea şi influenţa grupurilor de interese pornind de la premisa că procesul de transformare sistemică este şi un proces de refacere a structurilor de putere in toate ţările foste comuniste.

Lupta pentru putere economică (văzută şi ca suport al puterii politice in viitor) a imbrăcat in ţările in tranziţie indeosebi aspectul luptei pentru acapararea activelor performante ale statului, ea derulandu-se in primul rand in cadrul procesului de privatizare. Astfel de evoluţii sunt ilustrate de procesul privatizare, mai cu seamă de acela de “privatizare sălbatică”, manifestat in toate ţările in tranziţie, dar de mai mare amploare acolo unde privatizarea pe căi legale a fost mai mult intarziată (ca in Romania).

Back to Top