Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la randul lor, le influenţează dezvoltarea.

Economiile naţionale

Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristică pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cand s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate. In acea epocă, burghezia a luptat din necesităţi de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea făramiţării economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au declanşat un proces cu efecte centripete.

Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale reprezintă formarea pieţei interne, naţionale, fenomen determinat de factori economici (dezvoltarea factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb), cat şi de factori politici (revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate).

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi intre membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional.

Rolul naţiunii

Definiţia de mai sus necesită unele precizări.

Dintre toate formele de comunitate umană, numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare, care sunt economiile naţionale. Determinată mai ales de cauze de ordin economic, naţiunea constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.

  • Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea furnizează cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, in totalitatea ei, populaţia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei interne.

  • Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura in care ea este ocupată in ramurile economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai ridicată.

De regulă, economia naţională apare şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a unei naţiuni şi a unui număr de naţionalităţi conlocuitoare. Se cunosc insă cazuri cand mai multe naţiuni desfăşoară o activitate economică comună in cadrul unor state federative. Şi in aceste situaţii, datorită caracterului comun al activităţii economice, a existenţei unei pieţe interne unice, economia are un caracter unitar1.

  • In ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi, el reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră in categoria mijloacelor de muncă generale, in lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura. Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă in stransă legătură cu caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale epocii.

  • In fine, şi nu in ultimul rand, entitatea care este economia naţională presupune existenţa unui aparat de producţie (a „sistemului osos, muscular şi vascular al producţiei”) care va fi o parte componentă a avuţiei naţionale.

  • La toate acestea se adaugă un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit tip de societate.

Structuri macroeconomice

Ramuri

Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate in stransa lor interdependenţă. Elementul de legătură dintre ramuri il constituie piaţa naţională. Prin ramură a economiei naţionale se inţelege ansamblul de activităţi organizate intr-un mod specific şi desfăşurate in scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau al furnizării aceleiaşi categorii de servicii.

Dezvoltarea factorilor de producţie oferă posibilitatea materială a apariţiei unor noi ramuri. La randul ei, diviziunea muncii transformă această posibilitate in realitate.

Sectoare

O economie naţională poate fi structurală nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care sunt compartimente mai cuprinzătoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile). In ultimul timp, in ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector – cel al cercetării ştiinţifice.

A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă in evoluţia structurii economiilor naţionale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracţia de cărbune etc.), apar altele noi (electronica, autonomia, informatica etc.). Ca o consecinţă a tendinţei generale de adancire a specializării in producţie, numărul subramurilor sporeşte simţitor. In fine, intr-o serie de ţări dezvoltate creşte ponderea sectorului terţiar in detrimentul celui primar. Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la simplu la complex.

O adevărată revoluţie caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant in economiile multor ţări occidentale şi nu numai. Acest sector include „industrii” pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, incepand cu agenţii de voiaj, lanţuri hoteliere, de magazine şi restaurante şi terminand cu telecomunicaţiile, serviciile bancare şi de asigurare, asistenţa juridică. Totul computerizat. In acelaşi timp, atat producţia industrială, cat şi cea agricolă, presupun activităţi de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai mare.

Structura unei economii naţionale se formează in timp, in raport cu o serie de condiţii interne, specifice fiecărei ţări. Totodată, un rol in această privinţă revine şi factorilor externi; atunci, insă, cand influenţa lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme cu interesul naţional.

Organizaţiile economice interstatale

Una dintre trăsăturile noi, definitorii, ale economiei mondiale postbelice este proliferarea organizaţiilor economice internaţionale; intr-un timp relativ scurt, numărul lor a crescut neinchipuit de repede. Mai mult incă, ele joacă un rol din ce in ce mai important.

In condiţiile celei de-a treia revoluţii industriale, diviziunea mondială a muncii cunoaşte o nouă dezvoltare, atat in lărgime, cat şi in adancime; apar noi tendinţe de specializare şi de aici, noi complementarităţi ale economiilor naţionale. Cooperarea, şi nu izolarea, a devenit, astfel, o constantă a dezvoltării statelor lumii, de la cele mai mici pană la cele mai mari, indiferent dacă sunt sărace sau bogate.

Vecinătatea statelor independente şi suverane facilitează efortul de cooperare. Graniţele comune, apropierea, reprezintă un factor important, dar nu şi suficient; mai este nevoie să existe interese economice şi politice convergente. Acolo unde aceste premise au fost intrunite, cooperarea a găsit teren prielnic3. dar, intr-o economie modernă, interdependenţele nu se opresc la nivel subregional, ci se manifestă şi pe plan regional (continental) şi interregional.

Cu cat numărul statelor participante la acţiuni de cooperare creşte, cu cat amploarea acestor acţiuni devine mai mare, se conturează necesitatea unei concertări intr-un cadru organizatorico-juridic permanent. La inceput mai ezitant, apoi din ce in ce mai hotărat, se trece la instituţionalizarea cooperării, indiferent de nivelul la care se desfăşoară. Apar organizaţii economice interstatale.

Tipuri şi forme ale organizaţiilor economice interstatale

Fapt este că organizaţiile economice interstatale au luat fiinţă ca o incercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt confruntate. Intai au apărut problemele şi apoi aceste noi entităţi şi nu invers. Organizaţiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci cand statele lumii au inceput să fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror rezolvare impunea cooperarea intregii comunităţi internaţionale (pacea, securitatea, subdezvoltarea, circulatia monetara, echilibrul ecologic etc.), au fost infiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală. Unele dintre aceste organizaţii sunt specializate, concentrandu-şi eforturile asupra unui domeniu.

Un alt tip de organizaţii economice interstatale este cel integraţionist. După Francois Perroux, un astfel de tip de integrare „uneşte elemente pentru a forma un tot”. Totodată, „el măreşte coeziunea unui intreg deja existent”.

Două sunt premisele integrării economice interstatale: un nivel de dezvoltare apropiat al ţărilor candidate şi voinţa politică a acestora, liber exprimată.

Există grade diferite de integrare interstatală:

  • Zona de liber schimb , caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi netarifare (indeosebi a restricţiilor cantitative), intre statele membre, care işi păstrează insă libertatea de acţiune in relaţiile cu terţii (cei din afara zonei).

  • Uniunea vamală , faţă de zona de liber schimb, aduce in plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre in relaţiile cu statele nemembre.

  • Piaţa comună reprezintă o uniune vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie.

  • Uniunea economică constituie, pană in prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Faţă de caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) şi sociale. Moneda unică este, de asemenea, o ţintă specifică pentru această formă de integrare.

Integrarea interstatală conduce la lărgirea considerabilă a pieţei şi deci la stimularea concurenţei, obţinerea de economii de scară, stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare etc.

Integrarea interstatală generează un mecanism capabil să permită agenţilor economici performanţe superioare faţă de cele obţinute anterior infiinţării organizaţiei. Cu alte cuvinte, o organizaţie interstatală integraţionistă trebuie să aibă un efect multiplicator. Dar un astfel de rezultat nu poate fi realizat dacă părţile candidate la integrare se află la diferite niveluri de dezvoltare, dacă intre ele există mari decalaje economice.

Indiferent de tipul sau de forma organizaţiilor economice interstatale, esenţiale este ca ele să nu se transforme in grupări inchise, care să promoveze discriminarea in relaţiile economice internaţionale.

Societăţile transnaţionale (STN)

In economia mondială contemporană, societăţile transnaţionale au devenit principalii agenţi economici.

O STN este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală – firma mamă şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă societatea principală, implementate in diferite ţări.

STN există in toate sectoarele economice – industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, in primul rand, in ţările dezvoltate cu economie de piaţă, multe ajungand să aibă o forţă economică mai mare decat a unui stat-naţiune. In ultimul deceniu s-a produs o emergenţă a STN originare din ţările in dezvoltare relativ avansate. Astăzi, STN influenţează direct evoluţia economiei mondiale. La baza apariţiei lor se află investiţiile directe externe de capital.

In literatura de specialitate, cand se abordează problematica mişcării internaţionale a capitalului, circulă, in paralel, doi termeni: cel de „multinaţional” şi cel de „transnaţional”. Primul scoate in evidenţă, mai degrabă, latura cantitativă a fenomenului: in cate ţări işi investeşte capitalul una şi aceeaşi firmă. El este insă ambiguu, putand induce ideea că o firmă ar aparţine mai multor naţiuni.

Cel de-al doilea termen reflectă mai fidel trăsăturile fenomenului in discuţie. Pe de o parte, el il presupune pe primul. Apoi, el exprimă mai clar ideea că o firmă, ajunsă in stadiul de expansiune (swarming, essaimage), reprezintă o prelungire extrateritorială a naţiunii ei de origine. In fine, in condiţiile globalizării economiei, ideea de transgresare a frontierelor naţionale, de apariţie a intreprinderii globale, este mai bine servită de termenul „transnaţional”. Trebuie reţinut şi faptul că, incă din 1964, acest termen a fost adoptat şi de ONU. Fenomenul.

Diviziunea mondială a muncii

De la inceput trebuie menţionat că acest fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naţionale, a agenţilor economici, că el nu se află situat undeva deasupra acestora. Despre o diviziune a muncii pe plan mondial se poate vorbi numai in măsura in care se conturează un anumit potenţial de producţie, anumite structuri ale economiilor naţionale şi, pe baza lor, specializarea internaţională.

Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţelor de specializare a agenţilor economici in vederea participării la circuitul economic mondial.

Specializarea internaţională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potenţialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Ea este determinată de diferiţi factori.

  • Specializarea internaţională in diverse „producţii primare” (cafea, ceai, citrice, minereuri etc.) depinde, inainte de toate, de existenţa unor condiţii naturale favorabile. Majoritatea ţărilor in curs de dezvoltare cunosc o astfel de specializare.

  • Specializarea internaţională in domeniul producţiei manufacturiere depinde, mai ales, de factori tehnico-economici şi sociali: nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital, tradiţiile industriale etc.

Specializarea unei ţări in vederea exportului nu se face la voia intamplării sau după bunul plac al unor guvernanţi. Trebuie să se ţină seama de avantajul absolut pe care o ţară il deţine in raport cu alta (Adam Smith). Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de specializare internaţională se poate baza pe avantajul comparativ (David Ricardo). In virtutea teoriei ricardiene, o ţară se poate specializa in domeniul in care deţine cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.

Deşi contestată, in special datorită numeroaselor abstracţii pe care le face, teoria lui Ricardo a preocupat tot timpul pe economiştii care i-au succedat. In epoca noastră, E. Hecksher, B. Ohlin şi P. Samuelson, au deplasat optica de abordare spre analiza cauzelor „diferenţei de costuri relative”, diferenţă determinată de dotarea inegală a ţărilor cu factori de producţie. După teorema H.O.S., intr-o economie deschisă, fiecare ţară dispune de un avantaj comparativ, avand deci interesul să se specializeze in producţia unor bunuri a căror fabricare necesită relativ mai mulţi factori dintre cei cu care este dotată relativ bine. Mai recent, P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute of Tehnology, a lansat ideea posibilităţiicreării avantajelor comparative de către acele ţări care reuşesc să folosească o inaltă tehnologie. El opune avantajul comparativ creat celui dat de condiţiile naturale. Fără a intra in detalii, să reţinem că ştiinţa economică oferă factorilor de decizie puncte de sprijin suficiente pentru a-şi fundamenta politica de specializare internaţională.

Care este raţiunea specializării internaţionale?

Ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea internaţională le permite ca, prin vanzarea unor mărfuri cerute pe piaţa externă, să-şi valorifice superior potenţialul de producţie din anumite domenii. Alte ţări, indeosebi cele in dezvoltare, işi indreaptă privirile către piaţa mondială in speranţa obţinerii, prin export, a mijloacelor valutare necesare finanţării importurilor de produse deficitare pe plan intern.

Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internaţională: la inceput a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultură); a apărut apoi o specializare interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură), pentru ca in prezent, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).

Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării” ţărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală. Urmează apoi ţările in dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internaţională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi intalnite şi produse manufacturate, iar in unele cazuri, numai produse manufacturate. In fine, in partea superioară se situează grupul ţărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internaţională de inaltă eficienţă; ea priveşte domenii de „varf” ale industriei, dar şi ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) şi ale serviciilor. Există, aşadar, grade diferite de specializare internaţională.

In timp, ţările dezvoltate cu economie de piaţă şi-au schimbat de mai multe ori specializarea; nu acelaşi lucru se poate spune despre tinerele state independente, care, in majoritatea lor, au păstrat aceeaşi specializare ingustă, iniţială. In cazul ţărilor dezvoltate, specializarea internaţională este rezultatul unor decizii cu caracter conştient, dar care nu aparţin in primul rand statului, ci indeosebi marilor firme private aflate sub imperiul forţelor pieţei.

Relaţiile economice internaţionale

Diviziunea mondială a muncii , specializarea internaţională in producţie, au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice intre statele-naţiune, intre agenţii economici.

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează in virtutea diviziunii mondiale a muncii.

Aceste relaţii se desfăşoară intr-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun intervenţia activă a statului, intervenţie care se concretizează in incheierea de acorduri comerciale, de cooperare, in infiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste graniţă etc. Alături de statul-naţiune, marile firme transnaţionale, organizaţiile economice interstatale, joacă un rol din ce in ce mai important in promovarea acestor relaţii.

Multilateralismul

Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi implicaţii, o constituie dezvoltarea multilateralismului – ansamblul de raporturi simultane şi coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, intre statele independente.

  • Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea, in proporţii fără precedent, a interdependenţelor intre economiile naţionale ca urmare a adancirii tendinţelor de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice.

  • Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la scară planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere in practică presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor in vederea unei acţiuni eficiente.

  • Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, in principiu, noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate in relaţiile interstatale şi, mai ales, reduce considerabil riscul confruntărilor.

  • Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene antagonice sau, dimpotrivă, se condiţionează reciproc?

Practica de pană acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la această intrebare depinde de măsura in care in relaţiile dintre state se respectă principiile dreptului internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, in adevăratul sens al cuvantului, multilateralismul conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale de dezvoltare fiecărui stat. Aşa stand lucrurile, el nu poate să insemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie la relaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor relaţii multilaterale; intr-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui climat de incredere reciprocă in relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate intre multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele lumii, atata timp cat principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe. Existenţa relaţiilor economice internaţionale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaţionale.

Prin flux internaţional se inţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de la o ţară la alta. Fluxurile pot imbrăca forme diferite: de produse, de servicii (inclusiv cele turistice), de capitaluri, de forţă de muncă, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice etc.

Fluxurile economice internaţionale au o tendinţă de diversificare, ceea ce face ca, din punctul de vedere al conţinutului, să fie eterogene. Fluxul internaţional de produse, de exemplu, poate lua forma exporturilor de maşini şi utilaje, de materii prime, de produse alimentare etc., fiecare prezentand particularităţi in ceea ce priveşte evoluţia cererii şi a ofertei, formarea preţurilor ş.a.

Iniţial, in condiţiile formării economiei mondiale, principalul flux internaţional a fost cel de mărfuri sau comerţul mondial. Mai tarziu, spre sfarşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a puternicei dezvoltări a factorilor de producţie, intr-o serie de ţări se produc transformări radicale; au loc apariţia şi dezvoltarea unui flux nou – investiţiile internaţionale, care devine primordial in raport cu fluxul internaţional de mărfuri. După cel de-al doilea război mondial, in stransă legătură cu revoluţia ştiinţifico-tehnică, cu implicaţiile acesteia asupra structurii economiilor naţionale, se formează noi fluxuri. Apariţia unui flux nou n-a insemnat dispariţia celor anterioare; intre fluxurile economice caracteristice unei anumite perioade există legături.

Fluxurile economice internaţionale se află la baza formării diferitelor segmente ale pieţei mondiale.

Piaţa mondială

Piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc intre agenţii economici de pe intregul glob.

Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. In practică, există o piaţă mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de artă, a asigurărilor etc. Pe aceste pieţe preţurile se formează in funcţie de o serie de factori specifici-economici, sociali sau chiar politici, care influenţează oferta şi cererea pentru produsele respective.

Intre diferitele segmente ale pieţei mondiale există o condiţionare reciprocă. O creştere a cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească şi cererea de petrol (benzină) şi deci preţul acestui produs. După cum ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de automobile.

Ordinea economică mondială

Sistemul economiei mondiale se caracterizează printr-o anumită organizare lăuntrică, generată de structuri, mecanisme şi raporturi intre actorii săi principali, organizare care conduce la existenţa unei anumite ordini mondiale. Astfel, ordinea mondială ar putea fi definită drept: „starea calitativă a economiei mondiale intr-o perioadă istorică” (S. Dumitrescu, 1998).

In planul economiei mondiale, noţiunea de ordine poate fi apropiată de cea de echilibru, dar in timp ce prima se raportează la existenţa unui sistem (configurat de subiecţii săi şi relaţiile dintre ei), cea de-a doua are in vedere cu deosebire pieţele.

Pornind de la comparaţia dintre ordine şi echilibru, ne putem pune o altă intrebare generală: al cui rezultat este ordinea in plan mondial, al acţiunii forţelor pieţei sau al acţiunii conştiente a unor subiecţi ai economiei mondiale?

Dacă avem in vedere diferitele subisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă pieţele internaţionale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează in bună parte forţelor pieţei. Dar şi la nivelul pieţelor mondiale (inţelese ca ansamblul acţiunilor agenţilor economici individuali şi ale firmelor), in decursul perioadei de după cel de-al doilea război mondial s-a acţionat in direcţia corectării sau chiar deformării acţiunii mecanismelor de piaţă, de către unii dintre „creatorii de ordine economică mondială”, precum marile state, societăţile transnaţionale, grupările de state, organizaţiile economice internaţionale, multilaterale sau regionale. Exemplele de acest gen sunt numeroase. In sfera comerţului internaţional, de pildă, echilibrele pieţelor internaţionale ale anumitor produse de bază sau chiar ale unor produse finite (textilele) au fost determinate prin acorduri interguvernamentale incheiate intre statele producătoare şi statele consumatoare, potrivit unor reguli convenite intre ele.

Dacă vom considera că aceste echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment istoric dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile ulterioare) atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea forţelor pieţei are rolul său in realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie in anii '90, incurajează ideea că forţele pieţei, manuite insă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale) tind să dobandească un rol mai mare in configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor de forţe pe plan mondial.

Totuşi, potrivit lui F. Perroux, in studiul economiei mondiale teoria echilibrului de tip Walras-Pareto (potrivit căruia schimburile se realizează in condiţiile existenţei unei concurenţe pure şi perfecte) nu se poate aplica, ca explicaţie a echilibrelor de ansamblu, deoarece:

  • agenţii economici (statele, in primul rand), sunt inegali ca mărime şi ca putere de influenţă pe piaţă, iar

  • agenţii economici nu au sisteme de referinţă independente unii faţă de alţii.

Studiile clasice privind ordinea economică mondială pornesc de la două premise:

  • existenţa unui sistem economic mondial;

  • principalii actori creatori de ordine economică mondială sunt statele naţionale.

Din anii '90 această perspectivă este nuanţată şi apar numeroase studii care aduc argumente privind rolul tot mai important, cel puţin la fel de important ca acela al statelor naţionale, al altor actori ai economiei mondiale, cum ar fi: societăţile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale (inclusiv cele de integrare economică).

Back to Top