Structura geospaţială şi geoeconomică a lumii contemporane.

Dezvoltarea economica şi politică este indispensabil legata de spaţiu. Spaţiul reprezintă o coordonata a dezvoltării, analiza căruia ar da răspuns la una dintre intrebările vitale pentru ştiinţa şi practica economică: unde să se producă bunurile economice cu cheltuieli minime şi efecte maxime. Intreaga istorie a omenirii poate fi redusă la o luptă perpetuă pentru spaţiu. „Goana” după spaţiu a fost o preocupare de bază pentru toţi subiecţii geopolitici. Spaţiul poate fi structurat din punct de vedere geopolitic, geoeconomic, iar elementele de baza ale acestuia sunt: statul, teritoriul economic, acvatoriul, zona economică, enclava, coridoarele de transport etc.

Cea mai importantă unitate teritorială in Geoeconomie şi Geopolitică o reprezintă statul. Argumentele aduse in favoarea statului sunt:

  • In perimetrul hotarelor statale sunt amplasate toate structurile administrative şi economice, conducerea ţării care asigură unitatea teritorială in organizarea forţelor şi relaţiilor de producţie prin intermediul reglementărilor statale şi sociale;

  • Statele – subiecte de drept internaţional, reprezintă unităţi spaţiale supuse analizei şi cercetării conform indicatorilor statistici de bază. In acelaşi timp, trebuie de menţionat dificultatea analizei şi tipologiei structurilor statale datorită inegalităţii statelor ca dimensiune teritorială, ca efectiv numeric al populaţiei, ca potenţial, ca nivel de dezvoltare economică etc.

Statul reprezintă un spaţiu organizat politic, economic şi geografic care nu poate exista decat pe o bază teritorială bine precizată din punct de vedere geografic. Pe ea se suprapune factorul politic, demografic şi istoric. Elementele principale care definesc statul sunt: teritoriul, forma de guvernămant şi organizarea economică.

Evoluţia noţiunii de stat poate fi urmărită din cele mai vechi timpuri şi pană in prezent. Evolutia statului a decurs paralel cu evoluţia societăţii umane. Deşi primele state au apărut incă din antichitate statul naţional modern s-a cristalizat abia in Europa feudală.

Statele s-au format de-a lungul istoriei in rezultatul mai multor evenimente: prin războaie şi cuceriri teritoriale, prin partaj succesoral (moştenire), prin lupta pentru independenţă naţională, prin destrămarea unor imperii, prin dezmembrarea unor state federative, prin separarea unor colonii de metropole etc. Numărul statelor a evoluat continuu, in 1890 erau 46 de state pe glob, 1914 - 62 de state, 1946 - 74 de state.

In prezent exista circa 200 de state, avand calitatea de subiect de drept internaţional cu capacitatea deplină, indiferent de intinderea lor teritorială, mărimea populaţiei, gradul de dezvoltare economică. In esenţă statul reprezintă o entitate distinctă, fiind determinat de poziţia sa geografică pe glob, continente, regiuni geografice. Toate aceste caracteristici conferă statului o personalitate geografică. Evoluţia sa a fost una destul de complexă şi controversată.

Statul este o intruchipare politică a naţiunii şi, de regulă, a evoluat odată cu naţiunea respectivă. Astfel, putem exemplifica statele naţionale europene: ţările scandinave, Ţările de Jos, Polonia, Romania, Portugalia, Grecia, Franţa, Italia, avand o structură omogenă a populaţiei, ceea ce reprezintă un factor in plus de stabilitate geopolitică, dovedind o coeziune extrem de mare a statului naţional. Există in lume şi state binaţionale cum ar fi: Canada (Canada francofonă şi anglo-saxonă), Belgia (valonă şi flamandă), precum şi state multinaţionale Federaţia Rusă, India, SUA etc.

Statul naţional reprezintă forma cea mai inaltă de organizare politico-teritorială a naţiunii. Statul naţional se defineşte ca o suprapunere dintre stat şi naţiune, fiind considerat ca formă ideală a organizării politico-teritoriale. Sunt şi excepţii cand statele au apărut in absenţa unor naţiuni prealabile, prin voinţa unor puteri regionale sau mondiale: Albania (1913), Libia (1954), Malaysia (1969).

In cazul Romaniei, statul naţional roman este delimitat intre anumite frontiere, iar naţiunea romană este revărsată in exterior, indeosebi in est şi nord-est. R. Moldova tot mai des, in cercurile diplomatice este recunoscută ca al 2-lea stat romanesc, prin ponderea majoritară a populaţiei de origine romanească (deşi cea mai mare parte se intitulează moldoveni). Printre alte unităţi geospaţiale frecvent intalnite in literatura de specialitate se inscriu: areal, zonă, provincie, regiune, enclavă etc.

Areal - teritoriul in limitele căruia sunt răspandite anumite fenomene şi procese, inclusiv cele cu caracter economic. Exemplu: arealul de recrutare a forţei de muncă pentru un oraş; arealul de distribuire a unor mărfuri (piaţa de desfacere) etc.

Zonă - o altă unitate geospaţială, utilizată pe larg in geoeconomie, care cuprinde o suprafaţă cu caracteristici diferite in raport cu spaţiul inconjurător, deosebindu-se de areal prin faptul că zona indică intensitatea fenomenului, arealul indicand doar prezenta fenomenului. Exemplu: zona economica liberă (zona antreprenoriatului liber) - spaţiu geoeconomic cu un regim fiscal diferit de cel al spaţiului economic naţional din componenţa căruia face parte.

Provincie - un termen folosit incă in Roma Antică, pentru a identifica teritoriile ocupate de Imperiul Roman. Actualmente este folosit in calitate de unitate teritorialadministrativă (Canada, Italia, Argentina etc.)

Regiune – ca termen geoeconomic este utilizat in sensul unei suprafeţe in cadrul spaţiului economic naţional sau internaţional cu o structură specifică, capabilă să funcţioneze independent, deşi are legături stranse cu restul teritoriului economic.

Ex.: Euroregiunile - o formă specifică de cooperare transfrontalieră. In UE actualmente există circa 75 astfel de regiuni de bună vecinătate şi cooperare regională.

Enclava şi / sau exclavă - termen utilizat in geopolitică şi geoeconomie,semnificand teritoriul sau o parte a teritoriului unui stat, izolat din toate părţile de teritoriul altui stat sau de către apele neutre. In relaţia cu teritoriul căruia ii aparţine se numeşte exclavă.

Ex: regiunea Kaliningrad (Federaţia Rusă) in raport faţă de Polonia şi Lituania - enclavă, iar faţă de Federaţia Rusă - exclavă. Semnificative in acest sens sunt şi enclavele etnice din Transcaucazia: Nahicevan, Nagorno-Karabah, (Ajerbaidjan) Osetia de Sud, Abhazia (Georgia) etc. Encalve sunt şi statele / teritoriile izolate totalmente de alte state (Vatican, San-Marino, Lesotho, Swaziland).

In componenţa teritoriului statal se include şi suprafaţa de uscat din interiorul graniţelor, apele (interioare şi teritoriale), precum şi spaţiul aerian, bogăţiile subterane din perimetrul hotarelor statale.

Printre teritoriile preţioase care oferă avantaje geoeconomice şi geopolitice se inscriu şi teritoriile de litoral, (zone de litoral) care pe langă resursele naturale, de regula, oferă condiţii avantajoase pentru construirea porturilor, asigurand ieşirea statelor la Oceanul Planetar.

Cea mai mare parte a statelor lumii (circa 100) au apele teritoriale in limitele de 3-12 mile maritime1, iar 22 de state – 200 mile maritime, de facto regimul apelor teritoriale al acestora fiind mult mai mic. In aceste ape statele naţionale au drepturi suverane de a exploata resursele naturale sau de a le folosi in alte scopuri economice. Statele naţionale riverane Oceanului Planetar dispun şi de spaţiul Geoeconomic al ş elfului continental2 care se prezintă doar ca teritoriu economic nu şi politic. Conform Convenţiei Internaţionale pentru Dreptul Marin, statele au drepturi exclusive asupra exploatării şelfului continental nu şi dreptul politic asupra acestei acvatorii.

Aceste zone de contact dintre spaţiul terestru şi oceanic a fost o forţă motrică in dezvoltarea civilizaţiei umane pe tot parcursul existenţei ei. In aceste zone sunt concentrate importante resurse umane şi cu potenţialul economic statelor lumii. Zonele de litoral au devenit zone de interes economic şi politic a statelor mari. Zonele de litoral concentrează şi un potenţial enorm militar. Rolul acestor spaţii in timp s-a schimbat. In sec. XV – XVIII se considera că cine controlează marea controlează lumea, (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa şi Olanda) au beneficiat de poziţia avantajoasă la litoral. Ulterior situaţţia geopolitică şi geoeconomică s-a schimbat şi in favoarea părţii continentale, conform principiului cine controlează continentul (rimlendul) acela controlează lumea (Mongolia in sec. XII, Rusia in sec. XX). Sfirşitul sec. XX inceputul celui de-al XX-lea a schimbat esenţial concepţia geopolitică de dominare a lumii. Rolul dominant umană l-a căpătat linia de litoral şi corespunzător rolul acestor spaţii a crescut foarte mult.

Aceste zone economice uneori intrec suprafaţa uscatului unor ţări si pot mări considerabil potenţialul resurselor acestor ţări. Statele intracontinentale (circa 30) sunt dezavantajate din acest punct de vedere. In studiile geoeconomice actuale un loc deosebit il ocupă şi alte unităţi taxonomice cum ar fi zonele economice libere, tehnopolisele, zonele offshor, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, acestea fiind analizate in ambele capitole ce urmează.

Teritoriul geoeconomic al unei ţări – este teritoriul geografic administrat de guvernul acelei ţări (nu neapărat identic cu teritoriul din interiorul graniţelor politice), unde persoanele, bunurile şi capitalul circulă liber. Teritoriul geoeconomic al ţării cuprinde spaţiul aerian (aerotoruil), apele teritoriale (acvatoriul) şi geotoriul (teritoriu de sinteză al spaţiului aerian, acvatic şi terestru) asupra cărora ţara are drepturi exclusive. Hotarele geoeconomice, in acest sens, nu coincide cu hotarele politice (statale). Ele sunt hotarele convenţionale trasate de activitatea subiecţilor geoeconomici:

  • economiile naţionale,

  • corporaţiile transnaţionale,

  • organizaţiile economice internaţionale,

  • grupările integraţioniste.

Spaţiul geoeconomic este supus unor transformări continue. Astfel, spaţiul geoeconomic european este supus actualmente unor tendinţe, ce necesită a fi luate in consideraţie de factorii de decizie din R. Moldova:

  • Ca rezultat al interferenţei intereselor şi factorilor geoeconomici, financiari, tehnologici, informaţionali, legislativ-naţionali, etnopsihologici etc., spaţiul geoeconomic european devine tot mai dinamic şi „agresiv”. Aceste evoluţii sunt determinate de progresul tehnico-ştiinţific, care a creat posibilităţi noi pentru depăşirea spaţiului;

  • Relaţiile internaţionale tot mai mult sunt dominate de subiecţi privaţi (corporaţii transnaţionale, nuclee industriale, persoane particulare şi alte structuri noi in economia mondială) şi tot mai puţin sunt controlate de către state. In legătură cu aceasta, DIM treptat va fi substituită de diviziunea corporativă a muncii. Pe de altă parte, diminuarea rolului statului pe plan economic extern şi intern va conduce la deteriorarea suveranităţii, iar pe de altă parte, va inlesni ascensiunea intereselor geoeconomice in varful ierarhiei intereselor strategice;

  • Economia europeană se transformă intr-un sistem supraintegrat şi compact care fa ignora existenţa frontierelor naţionale. Majoritatea statelor nu vor mai putea fi garanţi ai suveranităţii naţionale şi se vor transforma in agenţi economici, avand interese economice proprii, tinzand să ocupe o nişă in economia mondială şi „fuzionand” cu companiile transnaţionale;

  • Economia europeană a devenit foarte dinamică, iar cu timpul va deveni şi imprevizibilă. Globalizarea conferă economiei europene caracteristici calitative absolut noi, care nu mai sunt egale cu „suma” economiilor naţionale. O dată cu formarea organismelor economice şi financiare internaţionale şi constituirea marilor corporaţii transnaţionale, economia europeană nu mai este limitată de valorile culturale sau politice naţionale. Interesele geoeconomice predomină asupra intereselor politice şi reduc importanţa componentelor geostrategice.

Poziţia geoeconomică şi geopolitică ca bază a relaţiilor economice internaţionale

In esenţa lor, subiecţii geoeconomici prezintă entităţi determinate de poziţia geografică relativă sau absolută pe glob, continente sau in cadrul unor regiuni geografice. J.Gottman (geograf francez 1917-1994) afirma: „Poziţia geografică este caracteristica cea mai importantă a unei ţări, teritoriu”. Aceasta defineşte sistemul de relaţii geoeconomice şi geopolitice a unui stat.

De la apariţia statelor naţionale şi pana in prezent relaţiile economice ale acestora au evoluat, in mare parte, in funcţie de poziţia pe care o deţin in spaţiu. Anumite focare de dezvoltare au transmis undele dezvoltării, progresului, civilizaţiei teritoriilor invecinate. Semnificative in acest sens sunt argumentările aduse prin termenul economic inovaţie3 (Sumpeter, 1912 Teoria dezvoltării economice) şi termenului geografic difuzie inovatională4 (T.Hegherstrand, 1952). Spaţiul socio-economic este eterogen. Locul unor state, companii transnaţionale in diviziunea internaţională a muncii depinde in mare măsură de poziţia geografică a acestora. Categoria poziţie geografică caracterizează relaţiile obiectului geoeconomic (sau a subiecţilor geoeconomici) in relaţie cu altele (resurse naturale de importanţă regională sau internaţională; căi de transport maritime, aeriene, terestre, de tranzit;centre, regiuni sau poluri de putere economică; pieţe de desfacere etc.). Poziţia geografică este determinată de relaţiile teritoriale şi aceasta poate fi in funcţie de scopul urmărit:

Poziţie economico-geografică – (poziţia in raport cu obiectele tehnicoeconomice – intreprinderi, obiectele infrastructurale, pieţe de desfacere, surse de materie primă, resurse de forţă de muncă, surse inovaţionale şi de capital, coridoare de transport sau noduri de transport, spaţii mari ce determina potenţialul de producere etc.). Poziţia economico-geografică (după N. Baranscky) poate fi favorabilă, nefavorabilă, centrală, periferică, de vecinătate, de tranzit etc. Poziţia fata de punctele de reper menţionate pot oferi anumite avantaje comparative sau limite in dezvoltarea geospaţială şi geoeconomică.

Spaţiul geoeconomic poate fi analizat şi din punct de vedere fizico-geografic (poziţia faţă de obiecte fizico-geografice: mări, rauri, munţi, campii etc). După poziţia fizico-geografică deosebim state alpine (Nepal, Elveţia, Chili), state arhipelag (Japonia, Filipine, Indonezia), state deşertice (statele sahariene) etc.

Poziţia socio-geografică este determinată de aşezarea faţă de anumite grupe si centre etnice, rasiale, sociale, religioase, culturale şi civilizaţionale, precum şi de locul de manifestare a unor fenomene sociale (greve, revoluţii, tulburări sociale etc).

Poziţia politico-geografică determinată de poziţia faţă de anumite state „prietene” omogene din punctul de vedere al opţiunilor politice, sau state „neprietene”, cu care se află in anumite dispute teritoriale, etnice sau de altă natură; poziţia in raport cu anumite organizaţii politice regionale sau internaţionale (ex: NATO), centre politice internaţionale (ex: Bruxelles) care reprezintă o sursă de securitate sau deopotrivă un focar de instabilitate politică.

Poziţia eco-geografică - asezarea in relaţie cu teritoriile cu o situaţie ecologică favorabilă sau nefavorabilă. Acestea pot fi obiecte antropice (intreprinderi cu impact major asupra mediului inconjurător: centrale atomoelectrice, uzine metalurgice, de ciment, chimice etc.) sau de teritorii cu manifestarea unor fenomene naturale cum ar fi (cutremurele de pămant, ţunami, erupţia vulcanilor etc.) Poziţia geografică impreună cu alţi factori geografici (mărimea teritoriului, resursele naturale) determină securitatea statelor, conform opiniei unor geopoliticieni (N. Spykman, A. Mahan etc.).

Poziţia geografică analizată impreună cu factorii interni şi externi de dezvoltare, determină specializarea agenţilor geoeconomici in raport cu mediul inconjurător. Poziţia geografică este o categorie temporală. Pentru unele state a crescut rolul anumitor poziţii geografice, pentru altele deopotrivă şi-au pierdut semnificaţia in timp. Astfel de teritorii cu poziţie geografică nefavorabilă s-au transformat in procesul dezvoltării istorice in teritorii prospere şi invers. Avantajele poziţiei geografice pot fi transformate intr-o resursă a dezvoltării, iată de ce factorii de decizie trebuie să exploateze aceste avantaje.

Statele lumii işi pot modifica poziţia geografică prin realizarea unor proiecte internaţionale. Astfel, construcţia canalului de Suez (1859-1869), a scurtat foarte mult calea din Oceanul Atlantic in Oceanul Indian de la sute de mii de km la 161 km, Canalul Panama cu o lungime de 81.6 km, canalul Kil 98.7 km etc. Putem astfel afirma că categoria poziţia geografică este una tranzitivă.

Un alt atribut al poziţiei geografice il reprezintă distanţa. Daca distanţa fizică intre 2 puncte rămane neschimbată, apoi imbunătăţirile de infrastructură pot reduce cu mult distanţa şi, in aşa fel, contribuindu-se la modificarea poziţiei geografice a anumitor teritorii.

Poziţia geopolitică a unui stat este rezultanta dintre localizarea geografică, potenţialul natural şi demografic, pe de o parte, şi raporturile politice, economice şi militare cu statele vecine, cu puterile regionale/mondiale, pe de altă parte. Poziţia geopolitică se regăseşte in orientarea relaţiilor externe pe anumite axe de interes geopolitic.

De exemplu, statele insulare (Marea Britanie, Japonia, Filipine, Indonezia, Australia) au devenit puteri maritime din motive geografice evidente (Marea Britanie avand şi statutul de „regina mărilor”).Alteori, statele au evoluat ca puteri hibride: continentale şi maritime (Franţa, Ţările de Jos, Rusia, SUA), dar sunt exemple de state/teritorii care au fost nevoite să evolueze pe direcţii geopolitice diverse (Imperiul Habsburgic intre vest/est/sud, in funcţie de conjuncturi). Raporturile de forţă, marile sfere de influenţă modifică adesea poziţia geopolitică a statului respectiv (evoluţia geopolitică a Romaniei in sec. XX spre Vest pană in anii '40, spre est – către URSS, şi după '90, din nou spre Vest). In mod evident geografia poate avantaja / defavoriza un stat, o naţiune, un popor, S. Mehedinţi scria atat de plastic: „poziţia geopolitică a Romaniei a asigurat nu numai supraveţuire, ci şi unitatea remarcabilă a poporului roman, printr-o diversitate etnografică excepţională”.

Parametrii geospaţiali ai ţării

Teritoriul unui stat este determinat de trei parametri geospaţiali: dimensiunea, frontierele si configuraţia (forma), fiecare dintre ele influenţand activităţile umane care se desfăşoară pe acest teritoriu.

Dimensiunea teritoriului ca factor de dezvoltare geoeconomică: mărimea geografică (suprafaţa) unui stat/teritoriu este o noţiune destul de relativă care poate influenţa mai multe laturi ale vieţii socio-economice statale. Mărimea teritoriului are mai multe semnificaţii geoeconomice şi geopolitice printre care s-ar putea exemplifica:

  • Cu cit statul are o intindere mai mare, cu atat, de regulă varietatea şi mărimea resurselor naturale este mai mare; potenţialul de habitat, poziţia geografică avantajoasă in raport cu vecinii sau alte state;

  • Dimensiunile mari teritoriale condiţionează dezvoltarea unei structuri economice mai diversificate;

  • Cu cit teritoriul este mai mic, cu atat componenta economică externă este mai mare in economia ei; gradul de deschidere către exterior este mai mare;

  • Statele mici şi foarte mici, de regulă, au numeroase dezavantaje, datorita resurselor economice limitate, a tendinţei de emigrare masivă a populaţiei şi, in consecinţă, dezvoltarea economică precară. Unele state mici s-au adaptat la lumea contemporană prin integrare economică sau prin delegarea unor funcţii statelor mari, altele au beneficiat de sistemul economic avansat pe care l-au aplicat, de poziţia geografică avantajoasă etc.;

  • Statele de dimensiuni mari se confruntă cu problema „depăşirii spaţiale”, care consumă o parte considerabilă a venitului naţional prin asigurarea legăturilor interteritoriale şi de infrastructură;

  • Statele mari pot avea probleme cu controlul efectiv al puterii centrale asupra teritoriului respectiv.

  • Din punct de vedere geostrategic, marimea statelor este favorabilă pentru statele de mari dimensiuni, in scop de apărare in profunzime etc.

Mărimea unui stat este un factor important in definirea rolului pe care il poate juca in politica internaţională, dar ea nu garantează semnificaţia sa geopolitică şi geoeconomică. Brazilia, Argentina, Australia sunt ţări care nu au jucat un rol semnificativ in politica mondială, pe cand state mici ca Japonia, Germania s-au implicat activ in politică internaţională, avand pretenţia unor puteri geopolitice şi geoeconomice mondiale.

Se pune in mod firesc intrebarea, care este mărimea optimă a unui stat, intre intinderea vastă a Rusiei (circa 17 mln.km2) şi Vatican (0.44 km2)?! Cert este, că mărimea teritorială a statelor lumii determină varietatea şi distribuţia resurselor, potenţialul de habitat, factorii geostrategici, potentialul geoeconomic, factorii politici etc.

Un alt parametru geospatial il reprezintă configuraţia (forma) statului (teritoriului). Configuraţia reprezintă rezultatul unui indelungat proces istoric/politic in care au avut loc numeroase modificări, ajustări teritoriale. Forma unui stat este determinată de conturul spaţial. Configuraţia reprezintă parametrul ce reflectă gradul de administrare a unui stat, de regulă, de către un centru administrativ şi economic.

Se consideră formă perfectă atunci cand distanţele de la centru sunt egale in direcţii radiale. Deosebim mai multe tipuri de configuraţii geospatiale, fiecare prezentand anumite avantaje şi limite. Cele mai avantajoase forme le au statele care concentrează teritoriul la maximum, in interiorul unui minim de frontiere.

Astfel, statul compact se apropie de idealul geoeconomic şi geopolitic. Avantajele oferite de această formă sunt: controlul facil al teritoriului, avantajele de centralitate, omogenitate, distribuire a populaţiei etc. Drept exemplu de stat cu configuraţie compactă pot servi Franţa, Polonia, Ungaria, Romania, Mongolia, Uruguai. O altă formă frecvent intalnită este cea alungită, in care lungimea

teritoriului, de regulă, intrece de 6 ori lăţimea lui. Avantajele prezentate de această formă – marea varietate pedoclimatică şi biogenă, diversitatea mare a peisajelor naturale ca resurs important turistic. Drept exemplu de state cu forma alungită pot servi Suedia, Norvegia, Finlanda, Chile, Benin, Togo etc. Dezavantajele acestei forme constau in dificultatea unui control central al extremităţilor, costuri mari de administrare, distribuirea comunicaţiilor, pericolele de separatism. Dintre alte forme intalnim:

  • state fragmentate (Japonia, Filipine, Indonezia, SUA, Danemarca);

  • state apendiculare , apendicile (protuberanţa) deseori servind un handicap pentru dezvoltarea economică sau apărare (ex: punga Tyrol Voralberg (Austria); coridorul Matad (Congo), apendicul Soungkhla (Thailanda);

  • state perforate – un stat mare A, perforat de state mai mici B,C (ex: RSA este perforat de Lesotho, Swasiland, Italia de San-Marino şi Vatican etc.) etc. Pentru o administrare mai eficientă a teritoriului deseori s-a recurs la transferarea capitalei de la periferie spre centrul statului, aşa cum s-a procedat in cazul Braziliei, Tanzaniei, Kazahstanului.

Hotarele (frontierele) – alt parametru cu influentă majoră geopolitică şi geoeconomică. Frontierele delimitează statele/teritoriile ca entităţi geografice, politice, istorice, economice constituind expresia geopolitică a teritorialităţii.

Frontiera – linie naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat, de teritoriul altor state. Deosebim frontiere politice şi frontiere geoeconomice. Dacă frontierele politice delimitează subiecţii de drept internaţional, atunci cele geoeconomice reprezintă hotarele convenţionale care delimitează sfera de influenţă a unor economii naţionale, societăţi transnaţionale, grupări economice integraţioniste.

Hotarele geoeconomice, de regula nu coincid cu hotarele politice ale statelor. Ele sunt trasate convenţional ca expresie a dominării prin forţa economică (investiţii de capital, intreprinderi cu capital străin şi mixte, control asupra resurselor naturale, controlul asupra pieţelor de desfacere). In complexitatea frontierelor deosebim:

  • frontiere de cancelarie – frontiere trasate de marile puteri coloniale, neţinandu-se cont de realităţile geopolitice: răspandirea etniilor, cultelor religioase, acestea servind pretextul unor conflicte care durează de zeci de ani. Drept exemplu de frontiera de cancelarie pot fi cele trasate intre statele africane, care au conturul unei linii drepte ( pe paralelă sau meridian) trasate de către fostele metropole;

  • frontiere „simbolice” – in Europa postbelică prin trasarea „cortinei de fier” dintre estul comunist şi vestul capitalist. Tot la categoria frontierei simbolice pot fi atribuite frontierele religioase, frontierele dintre statele UE, tot mai permisive şi transparente;

  • frontiere geoeconomice – apărute in perioada cand disputele dintre marile puteri trec de la spaţiile politice la cele economice. Hotarele au semnificaţiigeoeconomice multiple. Hotarele maritime, spre exemplu, oferă posibilitate comunicării cu alte spaţii geoeconomice, cele terestre - posibilitatea comunicării directe cu statele vecine. In cazul barierelor terestre comunicarea devine anevoioasa din motivul lipsei de sisteme de transport şi a accesibilităţilor. China şi India, Statele Scandinave comunică intre ele mai mult pe cale maritimă, tocmai din acest motiv. In cazul lungimii mari a hotarelor acestea oferă posibilitate de a avea mai mulţi vecini, dar in acelaşi timp se resimte şi o presiune asupra spaţiului geoeconomic. Extremul Orient al Federaţiei Ruse este supus actualmente unei presiuni geoeconomice majore din partea Chinei, Japoniei şi Coreei de Sud. Miza frontierelor este foarte diversă: de la crearea unei patrii pe antecedente biblice (Israel), acapararea de noi teritorii (politica Rusiei), controlul unor resurse naturale (politica SUA, Marii Britanii in Orientul Apropiat - miza hidrocarburilor) la eliminarea definitivă a lor in cadrul grupărilor integraţioniste. Conflictele de frontiera se resimt, in mod deosebit, intre statele mari concurente Rusia/China cu cea mai lungă frontieră terestră circa 4000km, China/India, India/Pachistan etc.

Back to Top