Analiza factorială a dezvoltării economice şi structura economiei internaţionale.

Evoluţia economiei mondiale pe parcursul secolului XX şi XXI se caracterizează printr-un dinamism foarte intens sub influenţa legităţilor economiei de piaţă, progresului tehnico-ştiinţific, diviziunii internaţionale a muncii, internaţionalizării capitalului şi producerii şi, in sfirşit, globalizării economiei mondiale. In formarea şi stabilirea unui sistem economic mondial complex, după structură, funcţii economice, politice, şi sociale, un rol deosebit ii revine anumitor, factori şi permise de dezvoltare economică.

Sub noţiunea de premise se subinţelege anumite resurse care sunt prezente in scopuri economice. In calitate de condiţii şi care pot fi valorificate, se evidenţiază trei tipuri principale de premise:

  • naturale şi climatice - determinate de calitatea şi cantitatea resurselor naturale şi condiţiile climatice a teritoriului;

  • demografice – determinate de efectivul, structura, evoluţia resurselor umane;

  • economice - determinate de capitalul naţional acumulat, dezvoltarea statului sau regiunii.

Sub noţiune de factori ai dezvoltării economice se inţelege toate elementele economice folosite activ in dezvoltare economică. In literatura geografică şi economică sant mai multe concepţii despre structura factorilor şi rolul lor in dezvoltarea economică. Un loc deosebit in studiile ştiinţifice ale acestor probleme il are lucrările geografilor ruşi A. Lavrişcev şi A. Alaev, economiştilor V. Leoontiev, A. Probst şi alţii. Ca grupe principale de factori sunt recunoscute:

  • factori naturali şi climatici;

  • demografici – resursele umane;

  • economici – mijloacele de producere (căi de transporturi, mijloace de transport, infrastructura de transport energia, apa, etc.).

  • progresul tehnico-ştiinţific – de care diferă desăvarşirea mijloacelor de producere şi nivelul de pregătire a resurselor umane.

Rolul factorilor dezvoltării economice diferă de la o perioadă la alta, de la o etapă de dezvoltare a societăţii umane la alta. Ca factori importanţi ai dezvoltării economice pot fi numiţi şi modul economic de producere, orientare politică. Pot fi evidenţiaţi şi alţi factori contemporani cum ar fi unificarea producţiei şi consumului, informatizarea, globalizarea şi alţii.

Din punct de vedere al criteriului geografic este cunoscută diferenţierea lumii contemporane după continente, subcontinente, regiuni mari geografice, raioane economice şi alte. Hotarele acestor unităţi macrogeografice nu totdeauna sunt destul de clare şi evidente, cum ar fi bunăoară hotarele intre Europa şi Asia, sau evidenţierea Rusiei ca subcontinent, sau poziţia Rusiei pe două părţi a lumii - Europa şi Asia.

Insă important este că particularitatea de bază a unei unităţi să difere de celelalte unităţi de acelaşi nivel. Ca exemplu specifică pentru toate statele Africii este situaţia geografică (situate pe continentul Africa), sau din punct de vedere economic au un anumit nivel de dezvoltare. Insă după gradul de dezvoltare, după venitul pe cap de locuitor şi alţi indicatori se pot deosebi mai multe grupe (raioane) de state; de la cel mai dezvoltat (Africa de Sud) şi pană la subdezvoltate (Mozambic, Somali). Spre deosebire de studiile geografice, in studiile socio-economice, geopolitice şi geoeconomice principiile de bază se abordează in baza diferitor convenţii juridice şi formarea diferitor tipuri de asociaţii de state (uniuni, federaţii, grupe, şi altele).

Economia mondială este un sistem global foarte complex, alcătuită dintr-o mulţime de elemente cu structuri complicate. In baza acestui sistem se află economia statelor aparte cu toate bunurile materiale şi spirituale, repartizarea lor, schimbul şi consumul de bunuri materiale. Acest sistem dinamic dispune de o complexitate funcţională şi teritorială, care cuprinde ramurile şi complexele interramurale, state, regiuni, complexe economice, asociaţii, intreprinderi, filiale şi altele. Relaţiile dintre toate aceste elemente constituie baza economiei mondiale. Structura economiei mondiale şi economiilor naţionale poate fi abordată in două aspecte:

  • sens restrins – prezentată de structura ramurală şi de producere;

  • in sens larg – prezentată de toate modificările in structura producerii şi consumului, investiţii in dependenţă de ramuri: spaţii geografice, tehnologii, resurse umane după structura profesională, ramurală, resursele materiale şi energetice după ramuri şi spaţii geografice.

Structura intregului sistem şi a subsistemelor aparte (state, regiuni) se modifică in dependenţă de condiţiile sociale, economice, geografice, politice. Pentru o mai bună inţelegere şi analiză a economiei este necesar de a cunoaşte şi criteriile de structurizare a economiei mondiale contemporane. Acestea pot fi diverse şi variate ca scop şi funcţii , de aceea la bază se pot pune mai multe criterii:

Din punct de vedere economico geografic in structurizarea de bază este principiul sectorial şi ramural. La etapa contemporană se evidenţiază mai multe sectoare (domenii) a economiei mondiale:

  • sectorul primar (pregătirea materiei prime), care cuprinde o serie de ramuri ca industria extractivă, agricultură, vinatul, pescuitul şi altele.

  • sectorul secundar (prelucrarea materiei prime şi producerea obiectelor de consum), care cuprinde ramurile industriei, construcţiilor, transporturilor.

  • sectorul terţia r (serviciile, realizarea bunurilor produse, infrastructura socială), serviciile financiare, juridice, fiscale şi altele.

In literatura contemporană tot mai des se scrie despre formarea următorului – al patrulea domeniu de activitate –cuaternar – sectorul cercetării, dezvoltării şi informaţional.

In literatura geografică şi economică toate ramurile economiei mondiale se grupează in felul următor:

  • Ramurile sferei productive – producerea mijloacelor de producere.

  • Ramurile sferei neproductive – producerea bunurilor de consum.

Un alt criteriu important in structurizarea economiei mondiale este cel instituţional. De aceea se pot evidenţia structuri economice şi politice universale (mondiale), regionale sau subregionale. Cea mai importantă structură care intruneşte mai multe criterii şi abordări la scară mondială este ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite cu mai multe subdiviziuni internaţionale ca FAO – Organizaţia Internaţională pentru Agricultură şi Alimentaţie, OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului, OIM - Organizaţia Internaţională a Muncii, IUNESCO - Organizaţia Internaţională a Dezvoltării Culturale şi altele.

Alte criterii in structurarea spaţiului economic internaţional se reprezintă criteriul regional: UE – Uniunea Europeană, NAFTA – Asociaţia America de Nord, ASEAN – Asociaţia Asia-Pacifică şi alte structuri economice, financiare din Asia, Africa, America Latină. In ultimii ani sau format zeci de structuri (uniuni, asociaţii, grupe) de importanţă subregională care intrunesc un grup mic de state urmărind diverse scopuri. Ca exemplu:

  • GUАМ – Asociaţia Georgiei, Ucrainei, Azerbaidjanului şi a R. Moldova.

  • Asociaţia statelor Mării Negre (ZCEMN – Zona cooperării economice a Mării Negre).

  • CSI – Comunitatea Statelor Independente.

  • Grupul Pieţei de Sud – MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Uruguay, Paraguay).

  • - Asociaţia Caraibă alcătuită din 14 state riverane Mării Caraibilor şi altele.

Ca un criteriu de bază in structurizare in corespundere cu funcţiile care le indeplinesc grupările sau asociaţiile de state, cum ar fi:

  • funcţii Economice – UE, NAFTA;

  • funcţii Militare – NATO;

  • extractive – OPEC –( extracţia Petrolului);

  • demografice – UNFPA, PNUD;

  • complexe – multifuncţionale.

Ca principiu de clasificare poate fi şi cel teritorial (economico-geografic). Corespunzător in ultimul deceniu se evidenţiază:

  • raioane economice;

  • zone economice libere;

  • complexe teritoriale de producţie;

  • centrele şi nodurile economice.

In structurizarea economiei mondiale se intalnesc şi abordări complexe, care cuprind:

  • structuri sectoriale;

  • structuri ramurale;

  • structuri economice;

  • structuri sociale (IUNESCO)

In unele studii economice se intalnesc abordări de structurizare reproductivă ce includ:

  • asociaţii de consum;

  • asociaţii de acumulare;

  • asociaţii de export.

Clasificarea geoeconomică a lumii contemporane.

Actual pe suprafaţa Terrei se numără 230 de state şi teritorii, care sant recunoscute ca subiecte şi elemente a economiei mondiale. Din toate acestea 186 state au devenit membre a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca verigi primare a economiei mondiale, care sant destul de diverse după suprafaţă ( Rusia 17,1 mln.km2 şi Monaco – 0,2 şi Vatican – 0,44 km2 şi Liechtenstein – 160 km2), după efectivul populaţiei (China 1,3mlrd. locuitori, India 1,1 mlrd. locuitori şi Vatican 749 locuitori (1995), cu Liechtenstein 29mii locuitori. Tot semnificative sant diferenţierile după componenţa naţională, nivelul de dezvoltări economice şi sociale.

De aceea o structurizare, o tipizare sau sistematizare a statelor lumii contemporane este una din cele mai discutabile şi complicate probleme geografice, economice, politice a ştiinţei actuale. Criteriile care pot fi utilizate in această structurizare pot fi cele mai diverse. Se poate de afirmat că pană acuma lipseşte un criteriu universal (cum ar fi tăbliţa lui Mendeleev in chimie sau sistematizarea lui C. Line in biologie) după care ar fi posibil o structurizare obiectivă a statelor lumii. Cel mai desăvarşit indicator economic, geografic şi social după care se incercă tipizarea statelor lumii este Indicatorul Dezvoltării Economice care cuprinde mai multe rate economice şi sociale (produsul intern brut pe cap de locuitor, nivelul de analfabetizmului şi altele).

In ştiinţa geografică actual toate statele lumii după nivelul dezvoltării economice se evidenţiază trei tipuri mari de state:

  • Grupa statelor inalt dezvoltate, care numără 28 state din America de Nord, Europa şi Asia, cum ar fi SUA, Germania, Japonia, Coreea de Sud etc.

  • Grupa statelor cu nivel mediu de dezvoltare care numără peste treizeci de state situate in toate regiunile mari ale Terrei – Spania, Chili, Africa de Sud, Australia, etc.

  • Grupa statelor subdezvoltate – in cea mai mare parte statele foste colonii din Africa, Asia şi unele state ex-socialiste.

In cadrul acestor tipuri mari de state se evidenţiază o serie de subtipuri, subgrupe in dependenţă de nivelul de dezvoltării economice, potenţialul economic, potenţialul natural, potenţialul demografic şi alţi indicatori. Sant foarte diferite tipizările statelor lumii prezentate de ştiinţa geografică şi economică faţă de structurizările prezentate de experţii Organizaţiei Naţiunilor Unite, Fondul Internaţional Monetar, Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite pe Comerţ şi Industrie (ЮНКТАД), Organizaţia Internaţională ONU pentru Dezvoltarea Industrială (ЮНИДО).

In Rezultatul combinării a mai mulţi indicatori economici la etapa actuală se poate de evidenţiat următoarea macro- structură geoeconomică a statelor lumii in economia mondială.

Centrul economiei mondiale.

Include grupa mare de state situate in emisfera de nord de aceea se mai numeşte Nordul Economiei Mondiale. Centrul include pină la 25 state, care se caracterizează cu consolidarea societăţii postindustriale. Caracteristic pentru acest grup, este că sfera financiară controlează producerea şi intreaga activitate a societăţii. Particularităţile de bază a economiei acestor state pot fi evidenţiate:

  • State cu o economie veche şi cu o experienţă de dezvoltare a economiei de piaţă peste 500 ani.

  • Toate statele au trecut perioada de modernizare a economiei naţionale, incepută incă in sec. XVI.

  • Acest grup de state determină politica economică şi financiară a intregii societăţi contemporane.

  • Deţin partea dominantă a Produsului Intern Brut mondial – 49-50% (2003).

  • Sant state cu cel mai mare venit percapital (peste 20mii dolari ).

  • Acestor state le aparţine un cuantum de 12-13% din efectivul populaţiei Terrei.

  • Cuantumul agriculturii in formarea Produsului Intern Brut constituie 2-5% iar a serviciilor 60-70%.

  • Produsul industrial constituie aproximativ 80% din volumul global. In aceiaşi limite (80%) este şi cuantumul exportului. Acestui grup de state ii revine 90% din exportul de maşini şi mijloace de transport şi din investiţie mondiale derivate.

Din punct de vedere geografic Centrul Economiei Mondiale (CEM) este alcătuit din trei nuclee economice cu particularităţile lor geoeconomice şi anume:

  • America de Nord in componenţa a două state SUA şi Canada. Lider SUA.

  • Europa Occidentală care cuprinde un număr mai mare de state – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Suedia, Norvegia, Finlanda, Luxemburg, Belgia, Danemarca, Elveţia, Islanda, Irlanda, Austria, „locomotiva” Europei fiind Germania.

  • Asia-Pacific care include Japonia, Thailanda, Coreea de Sud, Singapore, Hon-Cong, Noua Zeelandă, „locomotiva” Asiei – Japonia.

  • intregii economii contemporane il ocupă grupa celor 7 – SUA, Canada, Germania, Marea Britanie, Italia, Franţa, şi Japonia, cărora in ansamblu le revine peste 50% din Produsul Global Mondial.

Dezvoltarea economică şi evoluţia globalizării modifică esenţial rolul şi locul nucleelor Centrului in economia mondială.

Semiperiferia Economiei Mondiale

Semiperiferia Economiei Mondiale c uprinde un număr comparativ mic de state a lumii. Caracteristicile acestui grup de state sint:

  • Ele merg pe calea modernizării şi au succese in dezvoltarea economiei naţionale după exemplu statelor inalt dezvoltate ( Spania, Grecia)

  • Venitul intern brut atinge limita de 50% faţă de nivelul statelor inalt dezvoltate( 10-20 mii dolari pe cap de locuitor)

In cadrul semiperiferiei se evidenţiază trei subgrupe de state.

  • Statele din Europa Occidentală care intens merg pe calea modernizării economiei (Spania, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria şi alte).

  • Statele noi industrializate din Asia (tigrii asiatici), care folosind tehnologiile moderne au făcut un salt enorm in dezvoltarea economică. Folosind specializarea intr-un număr redus de produse in baza tehnologiilor moderne au ocupat poziţii avansate pe piaţa mondială (Coreea de Sud, Singapore, Taiwani). Succese deosebite pe această cale au atins Thailanda, Malaysia. Aceste sunt primele grupe de state din rindul ţărilor in dezvoltare care au atins un nivel inalt de dezvoltare şi bunăstare a populaţiei. In dezvoltare folosesc modelul statelor inalt dezvoltate, bazat pe tipul inovaţional de organizare a producerii, ocupind un loc important pe piaţa mondială. Trăsătura economică principală este specializare ingustă in producerea unor piese sau tipuri de produse finite simple, dar in baza tehnologiilor de varf. Bineinţeles că baza a succeselor economice de rand cu tehnologiile noi au fost şi resursele umane ieftine şi de inaltă calificare. La aceste grupe poate fi numite şi aşa state ca Africa de Sud, (Africa), Chile (America Latină) şi altele.

  • Statele exportatoare de petrol – OPEC care determină politica de extragere şi realizarea petrolului pe piaţa mondială şi este sursa de bază a dezvoltării economice şi bunăstarea materială a populaţiei. Această grupă alcătuită din statele Orientul Apropiat (Iran, Irak, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Bahrein), Africa de Nord – (Libia, Nigeria), America Latină – (Venezuela). In dependenţă de efectivul populaţiei şi creşterea numărului populaţiei in această grupă se deosebesc statele arabe care se evidenţiază cu un inalt nivel veniturile pecapita şi corespunzător un nivel de bunăstare a populaţiei (Arabia Saudită, Qatar, Bahrein şi altele). Al doilea grup cu o creştere naturală a populaţiei foarte mare şi corespunzător cu nivelul scăzut de bunăstare a populaţiei ( Iran, Irak, Nigeria).

Periferia economiei mondiale

Periferia economiei mondiale care intruneşte statele in dezvoltare caracterizate prin exportul de materie primă şi producerea bazată pe tehnologii vechi.

Convenţional acestea sunt statele situate departe de centrele mondiale industriale şi căile de comunicaţie internaţionale. In economie predomină modelul tradiţional bazat pe structura socială de clan. Agricultura inapoiată după nivelul dezvoltării este baza economică a acestor state ce determină nivelul scăzut de cerere a produselor industriale şi serviciilor, nivelul redus de investiţii şi migraţia intensă a populaţiei din mediul rural spre cel urban. Neajunsul de produse industriale, alimentare duce la creşterea enormă a datoriilor financiare şi materiale faţă de statele inalt dezvoltate a Centrului Economiei Mondiale.

Numărul total de state care intruneşte această grupă (Periferia) este in limitele de 120- 130 state. După datele analizei Fondul Monetar Internaţional (FMI) din tot acest număr la etapa actuală numai in 30-35 state inregistrează o strategie de liberalizare economică, succese in dezvoltarea economică şi extinderea relaţiilor internaţionale. Luand in consideraţie numărul mare şi diversificare mare a nivelului şi potenţialului economic se pot evidenţia mai multe subgrupe de state. La nivel inalt se pot diviza două subgrupe bine evidenţiate:

  • subgrupa statelor cu potenţial economic şi uman mare, in care se evidenţiază – Brazilia, Mexic, Argentina, Pachistan şi altele, ( in total 30-35 state).

  • grupa statelor slab dezvoltate şi subdezvoltate in număr de aproape 100 state (Nepal, Avganistan, Bangladeş, Mozambic, Angola şi multe altele).

Ca o grupă aparte se evidenţiază fostele state socialiste. In această grupă clar se evidenţiază două subgrupe de state:

  • statele care au incheiat perioada de tranziţie şi pot fi considerate in grupa statelor semiperiferia – Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia, statele Baltice.

  • statele in care perioada de tranziţie se desfăşoară cu mari dificultăţi.

Pină acum se mai păstrează unele state cu sistem inchis (centralizat) de tip socialist (Cuba, Coreea de Nord). Un loc aparte in cadrul acestui grup revine Chinei şi Rusiei care se caracterizează prin potenţialul mare economic şi uman, dar şi prin succese in dezvoltarea economică şi socială. Caracteristic in dezvoltarea şi amplasarea economiei mondiale in perioada globalizării este concentrarea foarte mare a activităţii economice in substructurile geoeconomice a Centrului Economic Mondial cu o tendinţă stabilă de creştere (Tabelul 1).

Tabela 1

Structura regională a comerţului internaţional

Structura regională a comerţului internaţional (%)

După cum se observă din tabel, in toată perioada postbelică, Triadei a crescut de la 73 la 86%. In cadrul Triadei creşte cuantumul Europei Occidentale (de la 33 la 45%) şi a statelor dezvoltate din Asia (de la 17 la 25%). In aceeaşi timp ponderea Americii de Nord este in diminuare (de la 22 la 16%).

Caracteristic este şi creşterea esenţială a volumului relaţiilor economice intre statele membre a fiecărui nucleu (elemente ale Triadei). Corespunzător se poate de concluzionat că aceasta aduce la micşorarea comerţului intre nucleele Triadei şi in acelaşi rand şi cu celelalte state a lumii (tab. 2)

Tabela 2

Ponderea comerţului intern pe regiuni mari (nucleele Triadei) in comerţul exterior

Ponderea comerţului intern pe regiuni mari (nucleele Triadei) in comerţul exterior(%)

Din datele tabelului reiese că 72% din comerţul exterior al Europei Occidentale se efectuează intre statele acestei regiuni şi numai 28% cu alte regiuni ale Terrei. Şi mai evidentă este creşterea ponderii comerţului in cadrul nucleului asiatic (de la 29% la 61%). In acelaşi ponderea cuantumul comerţului intern intre statele nucleului din America de Nord sa redus de la 39% in 1955 la 29% in 1990.

Aceiaşi evoluţie se inregistrează in colaborarea internaţională in tehnologiile de virf către la sfarşitul secolului al XX-lea (tab.3).

Tabela 3

Colaborarea internaţională in tehnologiile de virf

Colaborarea internaţională in tehnologiile de virf ( anii 1980-1990in %).

Deci se poate de concluzionat că colaborarea cu tehnologiile de virf se intreţine tot in cadrul nucleelor Triadei şi mai puţin intre statele Semiperiferice şi Periferice ale Economiei Mondiale. Se deosebesc esenţial indicatorii economici a nucleelor Triadei şi a unor state a parte in economia mondială (tab.4)

Tabela 4

Indicatorii economici a nucleelor Economiei Mondiale

Indicatorii economici a nucleelor Economiei Mondiale

Evoluţia globalizării determină şi concentrarea masivă a activităţii economice in Companiile Transnaţionale, concentrate in statele Centrului geoeconomic (tab.5)

Tabela 5

Repartizarea Companiilor Transnaţionale (CTN) pe grupe de state

Repartizarea Companiilor Transnaţionale (CTN) pe grupe de state (%).

Se poate de afirmat că cea mai mare parte a Companiilor Transnaţionale (89%) sunt concentrate in statele din componenţa Centrului Economiei Mondiale. In aceeaşi timp filialele companiilor sunt in mare măsură amplasate in state in dezvoltare.

Aceeaşi repartizare şi concentrare a activităţii CTN este caracteristică şi pentru ramurile de bază ale economiei mondiale (tab.6).

Tabelul 6.

Repartizarea activităţii Companiilor Transnaţionale a structurilor Geoeconomice pe unde ramuri ale economiei mondiale

Repartizarea activităţii Companiilor Transnaţionale a structurilor Geoeconomice pe unde ramuri ale economiei mondiale

Noua ordine a economiei internaţionale

Evoluţia economiei mondiale in perioada postbelică, se caracterizează printr-o creştere stabilă.

Cele mai evidenţiate trăsături cu caracter global in dezvoltarea economică contemporană pot fi nominalizate:

  • Ritmuri stabile de dezvoltare economică.

  • Creşterea importanţei factorilor externi in dezvoltarea economică.

  • Creşterea transparenţei şi amplificarea relaţiilor economice intre economiile naţionale.

  • Deminuarea ponderii industriale şi creşterea ponderii serviciilor in economia statelor.

  • Dezvoltarea şi amplificarea proceselor integraţioniste la nivel regional şi global.

Analiza datelor statistice a evoluţiei şi dezvoltării economiei statelor lumii permite de a scoate in evidenţă şi alte particularităţi cu caracter regional cum ar fi:

  • reducerea efectivului resurselor umane ocupate in industrie şi totodată creşterea produsului industrial;

  • creşterea numărului de şomeri ca rezultat al disponibilizării forţei de muncă;

  • migraţia resurselor umane in raioanele slab dezvoltate, dar cu o piaţă de consum mare Asia, America Latină;

  • creşterea esenţială a resurselor umane ocupate in sectorul terţiar.

Toate transformările economice şi sociale in economia mondială se datorează progreselor esenţiale in dezvoltarea ramurilor industriale, determinate de tranziţia de la formele fordiste in organizarea industriei la formele postfordiste de producere industrială.

Aceste transformări servesc ca bază a tranziţiei societăţii industriale la cea de servicii şi informaţională.

In dezvoltarea economiei mondiale se pot evidenţia două grupe de tendinţe in evoluţia ei:

Concentrarea sau centralizarea economiei mondiale

Acest proces este exprimat prin creşterea potenţialului economic al SUA şi formarea unui centru bine conturat al economiei mondiale. Actual in acest centru se concentrează 25-30% din potenţialul economic mondial, comerţul internaţional, exportul de capital, tehnologiile noi. SUA, actualmente, practic determină politica economico-socială, progresul tehnico-ştiinţific la scară mondială. Folosind acest potenţial SUA impune standardele sale de viaţă şi activitate in majoritatea domeniilor – finanţe, educaţie, cinema, ştiinţă, cultura etc. Ca exemplu, primirea diplomei universitare in universităţile SUA este criteriul de bază in angajarea la serviciu in toate organizaţiile internaţionale şi companiile transnaţionale. Tot in această bază SUA intens foloseşte potenţialul tehnico-ştiinţific şi cadrele de inaltă calificare din statele lumii.

Formarea unui policentrism bine conturat

Perioada postbelică (după 1950) economia mondială sa dezvoltat in condiţii a două sisteme economice opuse. Corespunzător sa format o economie bipolară. După destrămarea sistemului socialist şi imperiului Sovietic (URSS), economia mondială devine monopolară, prezentată de SUA. Dezvoltarea intensă a economiei statelor lumii, şi, in primul rand, a Japoniei, Germaniei, Braziliei, Indiei şi altor state, duc la apariţia noilor centre mari a

economiei mondiale . Aceasta se exprimă prin următoarele:

  • creşterea potenţialului altor state a lumii in produsul global intern. Aşa de exemplu, in perioada după 1990 Produsul Intern Brut in Japonia, Canada, Germania, Franţa, Marea Britanie a crescut cu 10-12%. In acelaşi timp in Argentina a crescut de 2 ori, iar in China de 2,8 ori.

  • necătand că in aceeaşi timp a SUA a crescut cu 12,8%, dar ponderea SUA in Produsul Global lent şi stabil s-a micşorat. Numai in anii 1990-2001 sa micşorat de la 20,2% la 18,4%. Aceasta este determinată de creşterea a ponderii altor state a lumii (Japoniei, Germaniei, Chinei etc.).

Astfel in timpul de faţă se pot evidenţia formarea mai multor centre a economiei mondiale. Profesorul V. Dergaciov evidenţiază următoarele centre:

  • SUA;

  • U.E;

  • Regiunea Asia-Pacific (in componenţa căruia intră Japonia, China, Coreea de Sud, Taiwan, Australia, Noua Zeelandă, Singapore).

Alţi specialişti consideră că se poate de evidenţiat mai multe centre economice. După părerea profesorului A. Puiu de rind cu centrele tradiţionale: America de Nord, Europa Occidentală, Japonia cu aliaţii săi, pot fi conturate şi alte centre ale economiei mondiale ca: statele ex-socialiste din Europa, statele membre OPEC din Orientul Mijlociu, statele cu un potenţial economic şi uman mare ca Brazilia, Mexic,

Malayezia, statele cu potenţial mare uman ca China, India, Pakistan, Indonezia şi, in ultimul rind, statele africane la Sud de Sahara. Altă tendinţă bine evidenţiată in:

Globalizarea şi regionalizarea economiei mondiale.

Globalizarea este o nouă etapă calitativ superioară internaţionalizării, etapa cand exportul de capital, operaţiile financiare, comerţul, căile de comunicare, capătă particularităţi globale şi capătă o extindere globală. Dezvoltarea economică şi extinderea ei depinde in mare măsură de companiile transnaţionale şi filialele lor. Destrămarea sistemului colonial (1950-1970), destrămarea sistemului socialist (1989-1990) şi destrămarea URSS a constituit premisele de baza ale politicii care a condus la extinderea rapidă a globalizării.

Următorul pas de mare importanţă in extinderea globalizării a fost dezvoltarea intensă a progresului tehnico-ştiinţific şi dezvoltările noilor tehnologii, formarea pieţei mondiale, pieţei financiare mondiale, apariţia şi dezvoltarea companiilor transnaţionale, băncilor transnaţionale. Companiile transnaţionale au devenit actorii principali in dezvoltarea şi extinderea globalizării. Dacă in 1970 in 14 state a lumii erau cunoscute 7,3 mii companii transnaţionale 27, 3 mii filiale, cu un circuit de 626 mld. dolari, actualmente numărul companiilor transnaţionale a depăşit 60 mii (o creştere de 9 ori), iar numărul filialelor a crescut la 600 mii (o creştere de 22 ori). In activul lor este un capital de peste 4,8 trln. dolari (o creştere de aproape 8 ori). Actual aceste companii le aparţin peste 40% din comerţul exterior mondial şi peste 25% din Produsul Intern Brut. Activele multor companii transnaţionale depăşesc cu mult activele multor state din lume. Ca exemplu, activele companiei Microsoft alcătuieşte 85 mld. dolari ceea ce constituie 4 bugete anual al Rusiei. Compania comercială Val-Mort (Brunei) dispune de activele care se egalează cu activele a 43 state slab dezvoltate ale lumii.

Regionalizarea – fenomenul de integrare economică la nivel regional.

Actualmente toate statele lumii intr-un mod sau altul participă in activitatea diferitor asociaţii economice regionale. Ca rezultat in economia mondială s-a format zeci de asociaţii economice regionale. Cel mai inalt nivel de integrare regională şi dezvoltare a diviziunii muncii este caracteristic pentru Uniunea Europeană. Despre aceasta ne mărturiseşte folosirea monedei comune (Euro), apărarea militară comună şi chiar elaborarea Constituţiei Uniunii Europene.

La diferite niveluri de integrare şi pe cale de constituire sunt mai multe comunităţi economice regionale. Dintre cele mai cunoscute sunt NAFTA (America de Nord), ASEAN (Asia de Est) etc.

Fenomene tradiţional de industrializare

Cea de a treia tendinţă cuprinde fenomene tradiţional de industrializare şi un fenomen nou in economia mondială de industrializare (micşorarea numărului ocupaţiilor in industrie). Creşterea produsului industrial, modernizarea ramurilor industriale, creşterea numărului ocupaţiilor in sectorul secundar este caracteristic in multe state dat din Centrul Economic Mondial cit şi din Semiperiferie. Aceasta este o tendinţă cunoscută şi calea principală a dezvoltării economiei statelor lumii. Despre acestea ne vorbesc mai multe fapte a dezvoltării ramurilor industriale in statele lumii in ultimele decenii.

Insă intr-un grup mic de state in ultima perioadă sa inceput un fenomen nou de industrializare exprimat in mai multe transformări economice şi anume:

  • diminuarea numărului altor angajaţi in ramurile industriei prelucrătoare. Ca exemplu in SUA in anii 1965-1995 a scăzut de 21% la 16%; in Japonia 1973-1995 de la 27 la 23%;

  • creşterea esenţială a numărului o angajaţiilor in sectorul serviciilor. Aşa in 1960-1995 a crescut de la 56 la 73% sau cu 17 puncte procentuale.

Acesta se datoreşte nivelului inalt de modernizare, retehnologizare a economiei şi creşterea esenţială a nivelului de viaţă a populaţiei. Actualmente acest fenomen este tipic pentru Coreea de Sud, Singapore, Taiwan. Particularitatea de bază in dezvoltarea statelor cu nivelul inalt de dezvoltare este creşterea rolului sferei serviciilor in viaţa societăţii in baza dezvoltării intense a ştiinţei, educaţiei, medicini, comerţului şi a altor servicii. Studiile arată că pană in anii 2015 numărul de locuri noi deschise in sectorul secundar se va stabiliza, iar in sectorul terţiar se va mări cu 80-90%. Actualmente in SUA in acest sector numărul de locuri de muncă se măreşte cu 8%. Una din particularităţile de bază a evoluţiei economiei mondiale este intensificarea dezvoltării. Această trăsătură se exprimă prin:

  • volumul de extragere şi utilizare a resurselor naturale care se dublează in 20-25 ani. La inceputul secolului al XXI-lea anual se extrăgea din scoarţa terestră peste 100 mld t. de resurse. Către anii 2020-2025 acest volum se va dubla, corespunzător se poate face concluzie despre impactul mare a societăţii asupra mediului inconjurător.

  • volumul produsului economic se dublează in 15-20 ani. Argument poate servi faptul că intre anii 1990-2000 Volumul Produsului Intern Brut a crescut de la 29,5 trln. dolari la 41,6 trln., deci in zece ani s-a inregistrat o creştere cu 145%.

  • asortimentul producţiei se dublează in fiecare 15-20 ani şi ca urmare se reduce esenţial ciclul de viaţă a produselor. De exemplu locomotiva produsă in 1880 a servit 30-40, automobilul produs de la inceputul secolului XX servea 20-25 ani. Actualmente automobilul produs in anii 1990 nu se mai are cererea, computerul produs in anii 1995-1996 nu mai are cumpărători. Acest fapt este caracteristic pentru majoritatea produselor tehnologiilor de varf, ciclul de viaţă care nu depăşeşte 5-10 ani.

Experienţa dezvoltării şi amplasării ramurilor economiei mondiale in ultimele decenii (după 1990) a dat posibilitatea de a forma unele concepţii de organizare a producerii şi anume:

  • Concepţia extinderii globalizării in baza formării şi consolidării companiilor transnaţionale in ramurile tehnologiilor de varf şi in comercializarea mărfurilor şi serviciilor.

  • Constituirea noilor structuri economice postfordiste in baza noilor principii de organizare a producerii după exemplu intreprinderilor japoneze. Particularitatea de bază a organizării producerii japoneze se bazează pe formarea grupelor de lucru care pot efectua toate operaţiile de producere.

Organizarea producerii se efectuează fărădepozitare şi prezentarea pieselor la momentul necesar.

Astfel de organizare dă posibilitate de a creşte productivitatea muncii prin diminuarea angajaţiilor, pentru aceasta este necesar:

  • pregătirea resurselor umane pentru efectuarea tuturor operaţiunilor de producere;

  • integrarea activităţii de constructor, muncitor (producător), realizator.

Toate acestea se efectuează paralel, dar nu consecutiv. Această cale micşorează pierderi de vreme şi la producere şi expedierea produsului gata la consumator;

  • reducerea gradului de combinare prin extinderea (transmiterea) unor funcţii la alţi agenţi economici;

  • formare de filiale in dependenţă de procedeele de producere şi in acelaşi rand, funcţiile financiare, contabile, experimentale;

  • amplasarea agenţilor producători in apropierea de intreprindere de ansablare 30-50 km cu scopul asigurării producerii la timp a utilajului necesar. Totodată această cale aduce la formarea aglomeraţiilor industriale;

  • tendinţa de amplasare a filialelor şi tipurilor de producere peste hotarele statului in apropiere de pieţelor de realizare.

Formele postfordiste de organizare apărute in Japonia capătă o răspindire largă in diferite ramuri al economiei SUA, Germaniei, Franţei şi alte state. Iniţial această formă a căpătat dezvoltare in industria de automobile ca apoi să se extindă şi in alte ramuri.

Ca urmare a dezvoltării intense a ramurilor economiei mondiale, transformărilor esenţiale in dezvoltarea şi amplasărilor, folosirea noilor tehnologii şi a căilor de comunicaţii apar multe probleme care nu pot fi explicate după concepţiile şi teoriile economice existente. Deoarece, in ultimele decenii, pe avanscena politică, economică şi socială a vieţii mondiale se impune ca obiect de studiu formele şi mijloacele de soluţionare a problemelor noi a societăţii umane cum ar fi: pericolul războiului nuclear şi termonuclear; catastrofa ecologică, urmările exploziei demografice şi influenţei lor asupra dezvoltării economiei, ştiinţei, tehnicii, problema epuizării resurselor naturale, problema creşterii discrepţelor dintre Nord şi Sud, dintre bogaţi şi săraci.

In elaborarea teoriilor şi concepţiilor dezvoltării economice activ a participat mai multe organizaţii nonguvernamentale, Organizaţiile Naţiunilor Unite, Instituţii ştiinţifice, Clubul de la Roma, Clubul de la Paris.

Printre teoriile fundamentale ale dezvoltării economice pot fi nominalizate:

  • Concepţia modelului alcătuit din trei sectoare (primar, secundar, terţiar) elaborată şi propusă de economistul englez Kolin Klark.

  • Teoria societăţii industriale elaborată după anii ´50 al secolului al XX-lea de mai mulţi economişti ca : D. Gălbreit economist din SUA, Aron (Franţa), U. Rostou (SUA).

Incă pană la acea perioadă mijlocul principal de bază era pămantul (resursele funciare), ei au dovedit că in societatea contemporană mijlocul principal de producere devine ştiinţa şi nivelul inalt de cunoştinţe speciale. In cadrul acestei teorii a lui D. Gălbreit s-a adus aportul său R. Aron prin elaborarea teoriei convergenţei (relaţiilor reciproce dintre capitalism şi socialism, actual implementat in China) şi U. Rostou prin elaborarea teoriei dezvoltării economice prin anumite etape (stadii). El evidenţiază mai multe stadii societatea tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru creşterea economică, dezvoltarea spre maturitate, era consumului şi constituirea statului cu inalta bunăstare a populaţiei.

  • Teoria dezvoltării polarizate a economiei mondiale elaborate de economistul şi sociologul francez Fransua Perru.

  • Deficitul de produse a alimentaţiei in statele in dezvoltare, ca rezultat a creşterii esenţiale a efectivului populaţiei şi dezvoltarea globală a forţelor de producere, a determinat elaborarea strategiei şi proiectului internaţional numit „Revoluţia Verde”

Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea economiei mondiale in baza noilor tehnologii aduce la modificări esenţiale in dezvoltarea şi amplasarea ramurilor economiei şi indeosebi a ramurilor industriale in dezvoltarea societăţii umane.

Ramurile tradiţionale ca industria extractivă , metalurgia, şi multe ramuri a industriei constructoare de maşini işi pierd importanţa sa in dezvoltarea actuală. Astfel in condiţiile noi economice, sociale, politice formate la sfarşitul secolului XX şi inceputul secolului XXI-lea cer noi elaborări, noi concepte şi teorii care ar lămuri modificările actuale. Astfel a fost elaborate noi cercetări teoretice in scopul argumentării dezvoltării societăţii umane.

Teoria societăţii postindustrială care prezintă dezvoltarea de mai departe a conceptului societăţii industriale şi etapele de creştere. In baza noii versiuni a teoriei economiştii americani a inaintat ideea dominării serviciilor şi informaţiei in dezvoltarea societăţii actuale. Din punct de vedere economic şi idiologic nu mai domină relaţiile de piaţă, dar dominant sant deciziile sociale inaintate de elita intelectuală.

Fondatorul acestei noi direcţii de cercetare teoretică şi consolidarea teoriei societăţii postindustriale se consideră sociologul american Daniel Bell, insă dezvoltată mai departe şi de alţi economişti şi sociologi ca: Marşall Maklinen, German Kan, Olivin Toffler. Particularităţi de bază a societăţii postindustriale se consideră apariţia noilor tehnologii, tehnica nouă de calcul. De aceea instituţiile centrale a societăţii devin universităţile şi centrele ştiinţifice unde se elaborează tehnologiile de varf. Puterea redă in stat se schimbă de la oligarhia capitalistă la elita tehnocrată. Proprietatea privată tradiţională işi pierde importanţa sa, şi locul ei este ocupată de proprietatea intelectuală.

Creşterea potenţialului economic şi mai ales militar, dominarea concepţiei „războiului rece” şi transformărilor esenţiale in economie şi mentalitatea societăţii cerea modelarea dezvoltării societăţii umane in noile condiţii a societăţii postindustriale (postmoderne). Primele studii efectuate in domeniul prognozării sau modelării societăţii postmoderne sant in cadrul clubului de la Roma – organizaţie neguvernamentală, formată in 1968, care intruneşte zeci de cercetări – economişti, ciberneticieni, matematicieni, activişti politici şi conducători de corporaţii şi instituţii financiare.

In perioada anilor 1971-1975 au fost elaborate cateva concepte pe problemele prognozei evoluţiei economiei mondiale.

  • Limitele dezvoltării” elaborat de colaboratorii Institutului Tehnologic din Massaciusset sub conducerea lui D. Medous, in care se argumentează inevitabilitatea confruntării intre Sud şi Nord ca consecinţă a creşterii decalajului in dezvoltarea economică. Ca incheiere autorii propun că calea de rezolvare a conflictului poate fi convergenţa sistemelor economice.

A doua concluzie pesimistă in referat este imposibilitatea dezvoltării de mai departe in condiţiile limitei de resurse naturale.

  • „Omenirea la răscruce” pregătit de M. Mesarovici şi E. Pestel.

  • „Transformarea regulilor internaţionale” in care autorii recomandă că dezvoltarea de mai departe e posibilă in caz:

  • Reducerea cheltuielelor militare

  • Rezolvarea problemei alimentare

  • Depăşirea consecinţelor crizei demografice.

In acest scop se pune problema creării instituţiilor suprastatale, care ar repartiza resursele in folosul statelor in curs de dezvoltare şi slab dezvoltate

  • „Viitorul economiei Mondiale” elaborat de o grupă de cercetători ONU sub conducerea laureatului Premiului Nobil Vasile Leontiev.


Back to Top