Începurile ştiinţei economice pot fi identificate cu apariţia şi evoluţia curentului de gîndire mercantilist. În accepţiune lingvistică, termenul de mercantilism îşi are orginea în limba italiană unde, substantivul "mercante" înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză, adjectivul "mercantile" se identifică cu noţiunea de negustoresc.

Curentul de gîndire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, pînă la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gîndire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi.

Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gîndirea economică a scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cît mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii, şi implicit, a puterii acestora.

Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale: principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cît mai mult aur, putere şi implicit bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: "aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile"; principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie "nervul războiului".

Trei idei mai importante caracterizează modul de gîndire mercantilist: concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională); izvorul şi rolul profitului în societate şi concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelate produse ce fac obiectul vînzării-cumpărării pe piaţă.

Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atît a indivizilor cît şi a statului, acesta din urmă fiind considerat "exponentul birului public".

Fascinaţi de ideea îmbogătirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nui pun problema consecinţelor pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative ce vor influenţa avuţia şi destinul multor popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două Americi, a Indiilor Orientale şi Occidentale etc).

Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vînzarea produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergînd cu analiza mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul. Prin urmare, se pierde din vedere faptul că, dacă este să privim la nivel macroeconomic, atunci fiecare negustor apare pe piaţă într-o dublă ipostază, aceea de vînzător-cumpărător şi astfel, explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre achiziţia şi vînzarea produselor, nu mai are fundament. Deci, nici profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism. Această "tară" teoretică a gîndirii mercantiliste va fi exploatată şi va genera vii dispute atît în rîndul susţinătorilor, cît şi al adversarilor lor de mai tîrziu, adepţi ai liberalismului clasic.

Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în "spaţiul" valorii de schimb. Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei

Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea economiei - intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de gîndire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se sprijină pe bogăţie cît mai mare şi în continuă creştere.

Scrierile mercantiliste pot fi încadrate în ceea ce astăzi numim"economia normativă" şi se leagă mai puţin de "economia pozitivă", adică analiza a ceea ce se află în realitatea economico-socială, chiar dacă nu lipsesc şi o serie de preocupări şi în acest sens.

În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare, avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.

Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a sec. al XVII-lea.

Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar pînă la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cît posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cît mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată.

Mercantilismul timpuriu îşi găseşte expresia cea mai elocventă în modul de conducere şi administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub impulsul său, se înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea feudală este atenuată în favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor bancare, meşteşugăreşti şi manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la conducerea vieţii publice. Analizînd această stare de lucruri, economistul german Wilhelm Sombart avea să ajungă la concluzia că, de fapt, mercantilismul nu poate fi considerat a fi altceva, decît politica economică a oraşului extinsă la un teritoriu mult mai mare.

O analiză pertinentă a mercantilismul metalist ne parvine prin scrierile bancherului Gaspar Scaruffi. La el se întîlneşte concepţia unei balanţe comerciale active, însoţită de ideea centralizării statale şi a unificării monetare.

Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum acestea nu-şi puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se apelează la sprijinul statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-cadru. Analizînd această situaţie, Antonio Serra propune o serie de măsuri pe care statul ar trebui să le aibă în vedere pentru stimularea exportului, în condiţiile unui import restrictiv.

La acest tip de mercantilism se va referi ulterior Adam Smith cînd scrie că: "...deşi încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mari mecanisme prin care sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară, totuşi, cu privire la anumite mărfuri, el pare a urma o cale diametral opusă (...). Sistemul mercantilist descurajează exportul de materii prime pentru manufactură şi al uneltelor de muncă, pentru a acorda muncitorilor noştri un avantaj şi a-i face capabili să vîndă pe pieţe străine mai ieftin decît muncitorii altor naţii (...). El încurajează importul de materii prime pentru manufacturi, pentru ca să poată fi prelucrate de muncitorii noştri mai ieftin şi să înlăture astfel un import mai mare şi de o valoare mai mare de bunuri manufacturate".

Prin urmare, este evident că, mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii trecerii spre cel industrialist.

Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii din acea perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai este atît de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială activă.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în care se manifestă, mercantilismul prezintă cîteva trăsături esenţiale:

  1. este primul curent de gîndire economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de metale preţioase, iar sfera circulaţiei (în speţă comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie.;
  2. promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;
  3. mercantilismul se leagă strîns de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani;
  4. nevoia crescîndă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii unor cerinţe cît mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă bazată pe lux şi consum rafinat;
  5. banii sunt consideraţi drept: "un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pămîntul", idee sesizată şi interpretată ulterior de economistul suedez Eli Heckscher astfel: "banii erau priviţi uneori ca avuţie "artificială", distinctă de avuţia "naturală", unde dobînda de capital era considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară. În măsura în care mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei dobînzii (...) ei le găseau în cantitatea totală a banilor" . Această ultimă idee va deveni ulterior o veritabilă sursă de inspiraţie pentru J.M. Keynes, în formularea teoriei rolului pozitiv al ratei scăzute a dobînzii.

Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei.

În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei.

Mercantilismul industrialist, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decît de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.

Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe dezvoltare, aşa cum le numea el, a "marilor activităţi naţionale" şi anume: agricultura, industria şi comerţul.

Antoine de Montchretien (1575-1621), în lucrarea sa " Traite de l'economie politique" (1615) dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată. Montchretien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi îmbogăteşte. De aceea, conchide mercantilistul francez, sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi aducătoare de metale preţioase în ţară. A luptat contra consumului de lux şi a militat pentru creşterea consumului comun, ca factor dinamizator al creşterii economice.

Antoine de Montchretien este adeptul ideii comercializării mărfurilor străine în Franţa, numai în măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale active, pentru a se realiza un profit cît mai mare şi, mai ales, pentru a atrage o cantitate de metal preţios în ţară. El avansează şiideea potrivit căreia, ar fi necesar importul de materii prime pentru manufacturile franceze, pentru ca avuţia să crească, import ce s-ar putea obţine din banii strînşi pe vînzarea produselor finite către străinătate.

Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). "Colbertismul va fi potrivit exegetului francez Luc Bourcier de Carbon, expresia cea mai franceză a mercantilismului industrialist".

Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de bogăţie şi putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în vederea dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finantelor publice şi private. Exegeţii săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate, deoarece, pentru Colbert, acest sector al economiei nu poate fi considerat decît "o cămară" din care visteria publică îşi acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic al XIV-lea şi cu cheltuielile ocazionate de dezvoltarea manufacturilor statului.

Reacţia firească faţă de asemenea măsuri de tip etatist restrictiv şi administrativ dirijiste a fost liberală. Ea va deveni ulterior o componentă importantă a curentului fiziocrat, ce a precedat colbertismului.

Mercantilismul comercialist a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în detrimentul celei olandeze pentru că, o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decît marfuri produse în ţara de origine. Comerţul exterior englez nu se putea face decît prin intermediul navelor construite în şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe care serveau echipaje şi ofiţeri englezi .

Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de: Thomas Mun (1571­1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din urmă gînditor englez făcînd deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.

Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai cunoscute: "Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile Orientale" (1609) şi "Tezaurul Angliei în comerţul exterior" (1664-post mortem).

El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerînd banii drept mijloc de îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, "cu cît sunt mai intens şi mai raţional folosiţi, cu atît bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai mult".

Thomas Mun nu se sfieşte să recomande statului englez şi intensificarea importurilor de mărfuri deoarece, ieşirea banilor peste graniţă poate aduce o bogăţie mult mai mare Angliei concretizată într-un stoc monetar şi de metale preţioase mai ridicat, la care se pot adăuga şi noi pămînturi care prin rodul lor îi vor spori avuţia. Prin urmare, avem de-a face cu o viziune dinamică de abordare a operaţiunilor economice, la care se adaugă o analiză, chiar dacă simplificată, a riscului economic, a necesităţii realizării unor cheltuieli privite ca moment în strategia economică de obţinere a unui profit ridicat.

A rămas celebră în acest sens comparaţia pe care Mun o face între rolul banilor şi rolul seminţelor: "Dacă noi l-am judeca pe agricultor numai prin prisma momentului semănatului am putea să-l considerăm nebun. Dar dacă ne amintim în acel moment şi de secerat, care este scopul activităţii sale, atunci am putea judeca cum se cuvine munca lui şi belşugul care decurge din ea".

De aceea, Thomas Mun vede finalizarea unor asemenea eforturi în obţinerea unei balanţe comerciale active deoarece, scrie el, "mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei noastre şi a tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm regula după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre, de o sumă mai mare decît suma mărfurilor folosite de noi de la ei". Aceasta are un efect dublu asupra avuţiei: pe de o parte se vinde surplusul de mărfuri şi se încasează metale preţioase de care ţara are nevoie, iar pe de altă parte, se vor cumpăra acele mărfuri de care ţara are nevoie şi pe care nu le poate produce ca urmare a costurilor de producţie ridicate pe care acestea le-ar necesita.

Josias Child, continuator al ideilor lui Thomas Mun, aduce însă unele modificări în modul de realizare a balanţei comerciale active propunînd în acest sens, dezvoltarea comerţului maritim cu Anglia în vederea asigurării supremaţiei în acest domeniu, a creşterii capitalului comercial, care concomitent cu încurajarea acelor ramuri ce vînd produsele ţării şi asigură materiile prime atît de necesare pentru propriile industrii. Child este de părere că prosperitatea Angliei nu se poate realiza decît prin simplificarea şi liberalizarea operaţiunilor comerciale şi scăderea ratei dobînzii la banii împrumutaţi pentru desfăşurarea activităţilor comerciale. De altfel, Child, considera nivelul scăzut al ratei dobînzilor, semnul prosperităţii şi nu al decăderii economiei. "Ca să ştii dacă o ţară este bogată sau săracă, menţiona el, nu trebuie să faci altceva decît să vezi care este preţul (dobînda) banilor".

Constatăm că mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin faptul că, sporirea stocului de metal preţios şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei.

Activitatea comercială trebuie şi ea susţinută de către stat printr-o serie de căi economice şi extraeconomice şi anume prin crearea de monopoluri în comerţ şi transporturi; prin activităţi coloniale şi printr-o serie de reglementări cu caracter special în raporturile cu alte state exportatoare sau importatoare de bunuri şi servicii.

Mercantilismul fiduciar, răspîndit în Europa primei jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de bază este următoarea: pentru ca o naţiune să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent, iar atunci producţia creşte, populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi cît mai rapid. Ori, numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit cu o monedă de hîrtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală este cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la plata impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că reprezintă adevărată cheie a dezvoltării.

Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale ale Occidentului cu cele ale Orientului întîlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir.

Reprezentînd şi fundamentînd deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov considera ca necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai ales prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii mai mici, care să răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale.

Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere că ar fi necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea abuzurilor faţă de ţărani, mercantilismul rus văzînd în tărani o posibilă forţă de muncă pentru manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor depinde efectiv de puterea statului.

Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă în lucrarea "Descrierea Moldovei"(1716), lucrare cerută de Academia Germană şi care îl va primi ulterior pe Cantemir ca membru al său.

Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe principalele probleme politico-economice ale statului feudal romînesc, aflat la răscrucea marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac.

Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării unităţii romînilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară, înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de acumulare a avuţiei. Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse naturale pentru ca ea să fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte hărnicia poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de lux şi fastul puterii regale.

În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de produse şi pentru a procura valuta necesară . Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori acestea suprapunîndu-se, economia căpătînd, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice. Totuşi, putem considera mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.

Back to Top