În prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia economică şi social-politică a lumii a fost caracterizată de accentuarea fenomenelor de instabilitate şi dezechilibru, manifestate, între altele, prin cele două războaie mondiale, criza economică din 1929-1933, revoluţii şi războaie civile. Privită în ansamblu, această perioadă a cunoscut o accentuare a stării de insatisfacţie sau, după caz, de protest a unor largi categorii sociale faţă de consecinţele social-economice negative ale funcţionării economiei de piaţă. Alături de alte cauze, acest fapt a determinat autorităţile publice din multe ţări să adopte politici economice a căror trăsătură comună consta în întărirea rolului statului în viaţa economică, exemplul cel mai cunoscut fiind programul "New Deal" aplicat în SUA în perioada 1933-1939.

În planul gîndirii economice, aceste evoluţii au contribuit la scăderea influenţei curentelor tradiţionale de gîndire economică (în primul rînd, a şcolilor liberale neoclasice, care continuau să îşi exprime încrederea în capacitatea de autoreglare a economiei de piaţă prin propriile mecanisme şi instrumente) şi la ascensiunea curentelor de orientare dirijistă, care preconizau, ca principală recomandare de politică economică, intervenţia permanentă şi organizată a statului în economie.

Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizei economice din 1929-1933. Aceasta a pus în evidenţă existenţa unei rupturi între teoria neoclasică şi practica economică, dată fiind incapacitatea teoriei neoclasice de a oferi soluţii adecvate la creşterea şomajului, deprecierea monetară, prăbuşirea preţurilor, deficitele balanţelor comerciale şi de plăţi. În acest cadru au ieşit mai limpede în evidenţă limitele sau lacunele gîndirii liberale neoclasice, cum erau formalizarea matematică excesivă, abordarea subiectivă şi, în general, statică a categoriilor, fenomenelor şi proceselor economice şi altele.

Criticate vehement de exponenţii curentelor de gîndire economică antiliberale pentru crizele şi disfuncţionalităţile economiei de piaţă şi slăbite de disputele dintre ele, şcolile liberale neoclasice au intrat într-o serioasă criză, care avea să determine izolarea sau, după caz, dispariţia unora dintre ele. Astfel, şcolile de la Lausanne şi, ulterior, de la Viena s-au dezagregat, iar şcoala de la Cambridge s-a transformat, odată cu ascensiunea ideilor lui J.M.Keynes, în principalul purtător de cuvînt al keynesismului.

În aceste condiţii, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea neoliberalismul înlocuieşte liberalismul neoclasic ca principal curent de gîndire economică de factură liberală. Între neoliberalism şi liberalismul neoclasic se manifestă elemente atît de continuitate, cît şi de înnoire teoretică, metodologică şi, mai ales, privind recomandările de politică economică.

În cadrul neoliberalismului pot fi identificate două orientări principale: una predominant conservatoare şi alta liberal-socială.

Exponenţii orientării conservatoare s-au situat, în general, pe poziţia consolidării, cu ajutorul unui instrumentar teoretic şi metodologic mai perfecţionat, a abordărilor liberale tradiţionale. Ei au fost prezenţi atît în cadrul acelor şcoli neoclasice care şi-au continuat activitatea, cum era Şcoala de la Stockholm, cît şi în cadrul unor şcoli nou înfiinţate de gîndire economică neoliberală, cum erau Şcoala de la Londra, Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia şi altele. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este monetarismul.

Adepţii unei mai largi deschideri sociale a neoliberalismului şi-au propus, în esenţă, corectarea sau, după caz, renunţarea la acele abordări liberale clasice şi neoclasice care s-au dovedit istoriceşte depăşite (le numeau paleoliberale)sau nerealiste, fără să renunţe la principiile perene ale liberalismului. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este ordoliberalismul, dezvoltat în cadrul Şcolii de la Freiburg.

Curentele de factură dirijistă preconizau, în limite şi de pe poziţii diferite, intervenţia permanentă şi organizată a statului în viaţa economică. Principalele curente dirijiste sunt keynesismul şi corporatismul.

Corporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-a bucurat de o largă răspîndire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.

Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şi a unor curente socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţia veniturilor în economia de piaţă genera, pe de o parte, o apreciabilă eficienţă economică şi, pe de altă parte, permanente frămîntări sociale. Ca soluţie pentru remedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării întregii societăţi în organizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi cei ce îşi desfăşurau activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor - patroni sau salariaţi - fapt ce amintea de organizarea breslelor medievale.

Corporaţiile erau autonome în raport cu instituţiile statului. Unele proiecte corporatiste prevedeau reprezentarea corporaţiilor într-o adunare la nivel naţional, care urma în timp să se substituie organizării parlamentare tradiţionale.

În politica economică internă, corporatismul recomanda menţinerea economiei de piaţă, dar limitarea drastică a libertăţii de iniţiativă a agenţilor economici. Autorităţile publice erau îndreptăţite să adopte următoarele măsuri:

  • întocmirea unor planuri şi programe social-economice cu caracter obligatoriu pentru toţi agenţii economici;
  • asocierea producătorilor din ramurile considerate strategice şi raţionalizarea aprovizionării şi a desfacerii de mărfuri;
  • limitarea drepturilor proprietarilor de închidere a unităţilor economice şi interzicerea grevelor şi a altor acţiuni sindicale.

În politica economică externă, inspirată de practicile protecţioniste şi etatiste, erau avute în vedere:

  • diminuarea treptată a dependenţei de importuri, cu precădere în ramurile considerate strategice;
    • favorizarea prin stimulente fiscale, taxe vamale etc. a producătorilor interni în detrimentul celor externi;
    • exercitarea unor măsuri de control asupra schimburilor comerciale şi financiare cu străinătatea, fapt ce contribuia, în practică, la izolarea economică.

În perioada interbelică, ideile corporatiste aveau să fie cuprinse în arsenalul ideologic al fascismului, devenind, cu unele deosebiri de nuanţă, doctrina social-economică oficială în Italia, Portugalia, Germania, Spania, Brazilia şi în alte ţări cu regimuri fasciste. Aplicarea în practică, în aceste condiţii, a ideilor corporatiste avea să ducă la denaturarea şi, în timp, la compromiterea lor. După cum observa economistul romîn G.Taşcă. Organizarea social-economică corporatistă decăzuse la rolul unui simplu element de decor, care servea interesele propagandistice ale regimurilor totalitare.

După al doilea război mondial, ideile corporatiste au continuat să inspire politicile social-economice în Portugalia şi, într-o măsură mai mică, în Spania şi în unele state latino-americane. Unele idei protecţioniste şi etatiste aveau să fie receptate, prin intermediul corporatismului, de gîndirea radicală latino- americană.

Back to Top