În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare reformistă şi contestatară în raport cu gîndirea economică convenţională modernă şi contemporană.

În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gîndire economică contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.

Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice. Răspunzînd necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:

  1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice;
  2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă;
  3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană;
  4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale legat de producţia şi repartiţia bunurilor.

Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările sale teoretice şi metodologice sunt eterogene. Din aceste motive, unii doctrinari de orientare liberală au contestat însăşi existenţa radicalismului ca şi curent închegat de idei şi au cerut, după caz, repartizarea exponenţilor săi la curentele a căror paradigmă o adoptă (marxism, keynesism, protectionism etc.) sau considerarea lor ca gînditori heterodocşi.

În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii.

În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro), Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acest fapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.

Economistul suedez Gunnar Myrdal (1898-1987) a fost o personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi politice suedeze şi internaţionale. A funcţionat ca profesor şi cercetător, ca secretar al Comisiei Economice a ONU pentru Europa, a fondat Institutul Naţional de Studii Economice din Stockholm şi în ultima parte a vieţii, a militat pentru pace şi dezarmare. În 1974 a fost distins, alături de F.A.v.Hayek, cu Premiul Nobel pentru economie. Este autorul lucrărilor Teoria economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale. O schiţă de program mondial împotriva sărăciei (1970).

Ca şi alţi oameni de ştiinţă din generaţia sa, G.Myrdal a susţinut că un bun economist ar trebui să se preocupe de nevoile oamenilor privite în ansamblul lor, şi nu doar de cele strict economice. În opinia sa, orice teorie economică porneşte de la o judecată de valoare cu caracter politic. Analizele ştiinţifice nu pot, indiferent de gradul de onestitate profesională al autorilor, să depăşească aceste judecăţi de valoare.

G.Myrdal s-a disociat de teoriile neoliberale privind comerţul internaţional, susţinute de unii exponenţi ai Şcolii de la Stockholm. În opinia sa, adoptarea unei politici comerciale liberschimbiste accentua diferenţele de preţuri şi de productivitate dintre exporturile ţărilor dezvoltate şi ale celor în curs de dezvoltare în detrimentul ultimelor. Înlăturarea sărăciei din ţările foste coloniale din Asia şi Africa impunea atît o largă cooperare economică şi politică între statele lumii, cît şi creşterea rolului organismelor internaţionale specializate.

Economistul suedez se numără printre principalii teoreticieni contemporani ai statului-providenţă, pe care îl privea ca expresie a întrepătrunderii intereselor tuturor grupurilor sociale. El aprecia că autorităţile publice aveau datoria să asigure cele mai bune condiţii posibile de educare, locuit, ocrotire a sănătăţii şi asistenţă socială. În acelaşi timp, el a atras atenţia asupra birocratizării crescînde a instituţiilor statului, pe care o atribuia manipulării unor obiective generale în favoarea unor interese de grup şi individuale.

Adept al dirijismului economic, G.Myrdal s-a distanţat de unele soluţii keynesiene. Astfel, el a susţinut ideea, aparent paradoxală, că intervenţia statului în economie este necesară, în primul rînd, în perioadele de avînt economic, pentru a stimula investiţiile şi a pune astfel bazele unei dezvoltări durabile.

John Kenneth Galbraith (n.1908) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi în acelaşi timp, cei mai controversaţi economişti contemporani. Originar din Canada, el s-a stabilit de tînăr în SUA, unde a studiat economia agricolă şi zootehnia, după care a urmat studii de economie teoretică. A fost profesor la universităţi de renume (Harvard, Princeton), editorul unor publicaţii influente, consilier economic prezidenţial şi înalt funcţionar internaţional.

Format sub influenţa instituţionalismului, J.K.Galbraith a devenit, începînd din deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, exponentul radicalismului nord-american. În lucrările sale Capitalismul american (1950), Societatea abundentă (1958) şi altele, folosind un stil direct şi evitînd formalizările matematice, s-a adresat publicului larg şi nu doar cercurilor de specialişti. Din acest motiv, unii colegi de generaţie, printre care P.A.Samuelson şi P.Drucker, l-au considerat un publicist talentat, dar nu un veritabil om de ştiinţă.

Referindu-se la teoria liberală neoclasică privind libertatea de alegere a consumatorilor, J.K.Galbraith observa că interesele marilor întreprinderi şi cele ale masei consumatorilor sunt diametral opuse în privinţa nivelului preţurilor, volumului producţiei şi alocării resurselor materiale. În realitate, producătorii nu se află în slujba intereselor consumatorilor, ci exercită o influenţă tot mai puternică asupra opţiunilor acestora, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei. Pentru a contracara în mod realist această influenţă, pe care o considera dăunătoare, el nu propunea dizolvarea trusturilor şi a concernelor, ci consolidarea contraponderii acestora, reprezentată de sindicate şi asociaţii ale consumatorilor.

J.K.Galbraith a dezvoltat teoria, de inspiraţie instituţionalistă, a destructurării pieţelor. Potrivit acesteia, în economie şi societate se manifestă mai multe centre de putere, între care nu predomină armonia, ci confruntarea pentru impunerea propriilor interese. Studierea acestor centre de putere face necesară analiza atît a factorilor economici, cît şi a celor extraeconomici. La scara economiei naţionale, acest fapt impunea intervenţia statului în vederea armonizării intereselor generale cu cele de grup şi individuale. La scara economiei mondiale, se impunea adoptarea unor norme general valabile privind desfăşurarea relaţiilor economice dintre ţări, redistribuirea veniturilor din comerţul mondial în favoarea ţărilor mai puţin dezvoltate şi adoptarea unor reforme instituţionale în consens cu interesele ţărilor în curs de dezvoltare.

Economistul american s-a ilustrat ca un critic fervent al risipei din societăţile bogate. Stimulînd cu precădere ramurile economice rentabile, economia privată nu s-a arătat capabilă, considera el, să satisfacă nevoile adevărate ale societăţii, în special în materie de asistenţă socială, locuinţe şi educaţie.

Raul Prebisch (1901-1987), personalitate de referinţă a gîndirii economice contemporane, este întemeietorul radicalismului latino-american. El a cunoscut, în perioada sa de formare, lucrările lui M.Manoilescu, publicate în limbi de circulaţie internaţională, precum şi ale altor economişti de orientare protecţionistă şi corporatistă. Sub influenţa acestora, el şi-a dezvoltat propria doctrină, pe care a expus-o în lucrarea Dezvoltarea economică a Americii Latine şi principalele ei probleme (1950) şi a recomandat-o, în calitate de secretar al Comisiei Economice ONU pentru America Latină (C.E.P.A.L.), în vederea aplicării în statele membre.

Potrivit doctrinei sale, principalele cauze ale apariţiei şi adîncirii fenomenului subdezvoltării sunt structurile asimetrice din economia mondială şi relaţiile inechitabile din comerţul internaţional.

Studiind evoluţia economiei mondiale contemporane, R.Prebisch a pus în evidenţă decalajul dintre „centrul" şi „periferia" acesteia. Prin conceptul de „centru", el înţelegea ansamblul statelor dezvoltate avînd economie de piaţă, iar prin „periferie", ansamblul statelor în curs de dezvoltare.

Teoriile liberale clasice şi neoclasice ale comerţului internaţional avantajau ţările industrializate şi subminau economia celor în curs de dezvoltare, prin importuri ieftine şi ruinarea ramurilor tradiţionale. Pentru remedierea acestei situaţii, economistul argentinian recomanda industrializarea rapidă a ţărilor în curs de dezvoltare prin politici comerciale protecţioniste şi substituirea importurilor.

În ultima parte a activităţii sale, evaluînd rezultatele contradictorii ale aplicării recomandărilor sale, R.Prebish şi-a nuanţat opiniile. Procesul de industrializare, considera el, urma să aibă în vedere adoptarea unor măsuri de control al preţurilor la nivel mondial, asociate cu integrarea regională şi acordarea unui tratament preferenţial în relaţiile economice dintre statele partenere.

Economistul brazilian Celso Furtado, autorul lucrării Dezvoltare şi subdezvoltare (1966), a studiat relaţiile de dependenţă economică existente între ţările agricole şi în general, mai puţin dezvoltate şi cele dezvoltate, care dominau comerţul mondial. În opinia sa, structura economică a ţărilor în curs de dezvoltare a fost deformată ca urmare directă a poziţiei lor dependente în schimburile internaţionale.

Economistul francez Arghiri Emmanuel a sintetizat, în lucrarea sa Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din raporturile economice internaţionale (1969), argumentele economiştilor radicali privind caracterul inechitabil al schimburilor economice dintre ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Totodată, el s-a referit la decalajul dintre nivelul salariilor din cele două grupuri de ţări pentru a explica diferenţele existente între preţurile la exporturile acestora.

Back to Top