David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor "Avuţiei naţiunilor" a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabililit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tînărul este trimis de părinţi la şcoala "Talmud Tora" de pe lîngă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul biroului de schimb al tatălui său. De alfel, la 21 de ani, va dobîndi destulă experienţă şi prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cît şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei,fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi subvenţionat.

În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizînd şi relevînd repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întîmplător cu lucrarea "Avuţia naţiunilor", la vîrsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gîndirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile dintre ţări.

Principala operă a lui David Ricardo, ce înmănunchează concepţia sa economică este volumul intitulat "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii", apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gînditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al 19-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decît să expună, emiterea judecăţilor sale economice avînd la bază o multitudine de exemple cifrice.

Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul "Valoare absolută şi valoare de schimb" (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.

Ţinînd seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi modul în care aceasta este creată şice rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şicum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.

Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al ştiinţei economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor care le guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica repartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui rădăcini îşi trag seva din procesul productiv. Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb.

Folosind metoda abstractizării îmbinată cu cea deductivă, Ricardo limitează considerabil drepturile istorice şi elimină amănuntele nesemnificative. David Ricardo este primul economist care înţelege că "teorema valorii bazată pe muncă are însemnătatea unui principiu metodologic" sau cum ar spune în alţi termeni Thomas Kuhn "este o componentă paradigmatică" necesară explicării tuturor celorlalte probleme studiate de economia politică, pornind de la problema preţurilor şi oscilaţiilor lor. 

David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin Murgescu, "valoarea este pentru el (David Ricardo-n.n.) o noţiune aparte, ea condiţionează întelegerea celorlate categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste".

Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vînzării-cumpărării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimîndu-le un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinînd cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărîtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile.

Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B.Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb.

Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducînd în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. "Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemînării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producţia sa".

Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează.

Astfel, David Ricardo elimină teoria valorii de o primă confuzie existentă la Smith şi care consta în identificarea muncii cheltuite pentru producerea mărfii cu munca obţinută în schimbul ei. "Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfa cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu compensaţia mai mare sau mică ce se plăteşte pentru această muncă".

Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci cînd acesta reducea valoarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizînd totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra produsului.

"Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil".

Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, "primitive" ale societăţii, Ricardo arată că această lege este valabilă şi pentru economia "avansată", capitalistă.

Atunci cînd încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în capitalism, în domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a explica teoria valorii- muncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.

Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului de producţie cu valoarea mărfii.

Este de remarcat şi faptul că, aşa cum aprecia ulterior Karl Marx, deşi pare că se apropie puţin de distingerea dublui caracter al muncii producătoare de marfa, totuşi Ricardo ca şi întreaga economie politică clasică "nu face nicăieri în mod clar şi deliberat deosebirea între muncă, aşa cum se exprimă ea ca valoare, şi aceeaşi muncă, exprimată ca valoare de întrebuinţare a produsului". Abia mai tîrziu, Sismonde de Sismondi, continuă Marx, va sublinia caracterul specific al muncii creatoare de valoare de schimb, desemnînd drept caracteristică a progresului economic, faptul de a reduce mărimea valorii la timpul de muncă necesar.

Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei economice.

David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este preocupat nu numai modul în care se crează bogăţia, aspect predilect al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: "A determina legile care guvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică"[20,pa&57]. Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problema repartiţiei în strînsă legătură cu producţia, avînd influenţă fundamentală asupra ei. Multă vreme relaţia producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană[19,pa&90]. Trebuie menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei.

Ricardo precizează că obiectivul său este modul cum se împarte produsul naţional între cele trei clase ale societăţii: proprietarii funciari, capitaliştii şi muncitorii. "Repartiţia venitului naţional între aceste clase sociale este de altfel determinantul esenţial, conchide Gilbert Abraham Frois, acesta explică evoluţia finală a societăţii spre starea staţionară, spre ceea ce azi numim "creştere zero". Asemănarea cu un anumit număr de teze susţinute în anii 70 de Clubul de la Roma, nu este întîmplătoare; şi într-un caz şi în celălalt raritatea resurselor naturale se află la baza analizei. În mod evident, într-unul din cazuri, ceea ce este de temut este penuria de materii prime (petrol, energie, metale diverse); în optica clasică, dacă se denunţă zgîrcenia naturii aceasta se face în legătură cu penuria de grîu".

În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la renta funciară. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atît volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cît şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în "legea cerealelor" (corn law) din 1815.

Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă muncă.

"Renta implică mai mult zgîrcenia decît dărnicia pămîntului, afirmă Ricardo. Dovada o găsim în faptul că fertilitatea nu poate fi, niciodată, ea singură cauza rentei. Dacă într-un ţinut, de exemplu pămîntul este în cantitate superioară nevoilor populaţiei, chiar dacă ar fi extrem de fertil, tot nu ar renta (...). Renta apare numai cînd creşterea populaţiei sileşte să fie defrişate terenurile de o calitate inferioară sau mai puţin bine situate, iar sacul de grîu produs în condiţiile mai puţin favorabile face legea pe piaţă".

"Este de admirat în asemenea judecăţi, scriu Gide şi Rist, subtilitatea dialectică prin care Ricardo reuşeşte să explice un venit independent de orice muncă -ca renta- tocmai prin legea care spune că orice valoare vine prin muncă".

Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte din produsul pămîntului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobînda de capitaluri împrumutate.

Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pămîntului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pămînt, faptul că atragerea în cultură a pămînturilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescînde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca "plată" efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.

Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vînzare al produselor agricole pe piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, cînd fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vînzarea produselor ei vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.

Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.

Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.

Explicaţia dată de Ricardo rentei funciare are şi merite dar şi lacune, iar unele afirmaţii sunt discutabile. De exemplu, urmaşii săi vor critica ideea potrivit căreia valoarea producţiei este determinată în toate ramurile economice de cantitatea cea mai mare de timp cheltuită în procesul productiv, precum şi de legea randamentelor descrescînde în agricultură, precizînd că nu peste tot în lume s-a trecut de la terenurile fertile la cele sărace, ci situaţia s-a petrecut invers. Totodată el "nu a putut să explice teoretic renta funciară absolută", rentă ce se plătea pentru terenurile cu fertilitate cea mai scăzută şi cu cele mai mari costuri de producţie. Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gîndire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constînd în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare.

Salariul este considerat "preţul natural al muncii", prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, "ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislaţiei". Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfa. Prin urmare, economistul englez distinge şi un "preţ de piaţă al muncii", categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scăzămînt din valoarea creată peste salariul muncitorului şi care serveşte proprietarului de capital.

Privind în ansamblu, la nivelul societăţii, Ricardo trage concluzia că, datorită creşterii populaţiei, se va înregistra o cerere necontenită de produse agricole. Aceasta va determina o creştere a preţurilor produselor agricole, creştere datorată, cum am arătat, şi atragerii în circuitul agricol a terenurilor cu randament scăzut.

Pe lîngă creşterea preţurilor şi implicit a rentei funciare, se va înregistra şi o creştere a salariului nominal, avînd drept consecinţă directă micşorarea profitului.

Renta tinde să absoarbă treptat profiturile, să limiteze posibilităţile de acumulare şi investire de capital. Efectul este cel al limitării progresului societăţii, de aici rezultînd şi pesimismul ricardian. Scăderea profitului se poate frîna numai prin creşterea rolului maşinilor, în contextul economisirii muncii, aceasta constituind "o binefacere generală". Ulterior, sub efectul gravelor probleme sociale create de introducerea maşinismului în Anglia revoluţiei industriale, privind doar la orizontul acestui termen scurt, Ricardo va scrie: "Părerea împărtăşită de clasa muncitoare, potrivit căreia întrebuinţarea maşinilor este adeseori în detrimentul intereselor sale, nu este bazată pe prejudecată sau eroare, ci este în conformitate cu principiile corecte ale economiei politice". Dacă s-ar fi efectuat o analiză pe termen lung, în mod sigur Ricardo ar fi revenit asupra acestor afirmaţii, "înscriindu-şi preocupările, alături de cele ale altor economişti, în sfera asigurării unei traiectorii echilibrate a dezvoltării, urmărindu-se ca aceasta să fie atît de ancorată în realitate şi fără proiecţii sociale fanteziste, cît şi benefică pentru toată lumea".

Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare propriilor activităţi. Strîngerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii funciare.

Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pămîntului şi al muncii dintr-o ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării.

Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor economice este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, "să încurajeze o asemenea dispoziţie în sînul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra capitalului, deoarece, procedînd astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreţinerea muncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor producţia

ţării".

În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea de absorbţie şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rîndul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari.

Cele patru maxime cu privire la impozite, formulate de Smith şi preluate ulterior de Ricardo, ne conduc la reflecţii şi în zilele noastre. Supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie atît cît este posibil la susţinerea statului, în conformitate cu posibilităţile lor. Impozitele plătite de individ trebuie să fie sigure şi nu arbitrare; fiecare impozit trebuie perceput şi plătit atunci cînd şi în felul în care se presupune că ar fi mai convenabil pentru contribuabil; fiecare impozit trebuie astfel perceput în cît să ia cît mai puţin posibil din veniturile populaţiei. Numai în acest mod cetăţeanului îi rămîne un venit mai mare de cheltuit, iar agenţilor economici nu li se reduc posibilităţile de acumulare.

Amploarea crescîndă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării raţionale a resurselor şi cîştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional de către statele participante.

Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea "Eseu asupra comerţului exterior cu cereale" (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avatajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost obtinute în tara de origine cu costuri mai mari decît ar putea fi obtinute în tara

importatoare.

Prelînd noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de "teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional".

David Ricardo continuă linia de gîndire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul

pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal - valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt pricipiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.

"Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două ţări sau mai multe ţări. Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avatajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Acest sistem distribuie munca în mod cît mai folositor şi mai economicos... Acesta este principiul (costurilor comparative şi al avantajelor relative) care face ca grîul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri (industriale) să fie fabricate în Anglia".

Prin urmare, Ricardo se referă atît la cauza ce determină diviziunea internaţională a muncii şi a comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor productive (avantajul relativ), cît şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic. Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale între parteneri atît la scară naţională, cît şi internaţională.

Atît pe piaţa internă cît şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai schimbului - valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ - sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă şipot fi determinaţi cantitativ.

Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tiupri de pieţe sunt explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen "imobilitatea internaţională a factorilor de producţie".

Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobîndite.

Criteriul specializării trebuie să fie "avantajul comparativ" , exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective.

Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de "modelul ricardian de comerţ internaţional" cu două ţări şi două produse.

Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.

Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofa. Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofa. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comerţului internaţional, Portugalia ar avea un "avantaj absolut" în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decît cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele ţări au un "avantaj relativ", care impune specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

PRODUSUL/ TARA

PORTUGALIA

ANGLIA

VIN

80 U.M.

120 U.M.

STOFA

90 U.M.

100 U.M.

TOTAL

170 U.M.

220 U.M.

TOTAL MONDIAL

390 U.M.

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de muncă.

După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şide o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural.

Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să ţinem seama de consideraţiile critice ulterioare făcute la adresa lui.

Unele premise pe care s-a constituit edificiul acestei teorii sunt destul de discutabile. Spre exemplu, presupunerea nerealistă a lui Ricardo potrivit căreia productivitatea muncii este mai ridicată în ţările agricole, fată de cele industriale. În realitate este tocmai invers: productivitatea medie a muncii naţionale este mai ridicată în ţările.

Această problemă este deosebit de importantă pentru a determina avantajele reale dintre ţări şi eventual, dezavantajele dintre acestea în comerţul internaţional.

Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atît alocarea optimă a resurselor în producţie, cît şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei "armonii universale" a intereselor acestora.

În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut.

Meritoriu este şi faptul că a intuit complexitatea pieţei mondiale şi s-a străduit să-i descopere trăsăturile, legăturile ei durabile, legile care-i guvernau mişcarea ca şi unele abateri ale ei de la legile economice şi principiile ştiinţifice. Ricardo recunoaşte că pe piaţa mondială au loc adesea schimburi de mărfuri ce înglobează cantităţi neechivalente de muncă, ceea ce nu se întîmplă, de regulă la nivelul pieţei interne a unei ţări. Cu toate că nu a reuşit să rezolve consecvent şi ştiinţific toate aspectele legate de originea, conţinutul şi particularităţile comerţului internaţional, totuşi aceste reflecţii merită a fi luate în considerare de către specialiştii contemporani.

Back to Top