Adam Smith (1723-1790), gînditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmînd ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: "Teoria sentimentelor morale" (1759), dar mai ales, "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În "Avuţia naţiunilor" denumită şi "biblia liberalismului clasic", Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate pînă la el în domeniul economic. Dînd dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinînd consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazîndu-se atît pe studierea materiei şi comportamentului uman, cît şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui - mercantilismul şi fiziocratismul.

"Avuţia naţiunilor" cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de "avuţie" sau "bogăţie" a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, pînă la un punct. şi criticîndu-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din "totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri". Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi "împrumutat" de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, "s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şicea mai întinsă".

În "Avuţia naţiunilor", Smith priveşte "universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii". Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întîi a "Avuţiei naţiunilor" constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decît ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de "tendinţa schimbului în natură şi în bani". Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă "instituţia" prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cît posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, "faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevînd chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitînd doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

"Cînd piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie". Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decît în măsura în care "capitalurile sunt tot mai puternice". Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrîngerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicîndu-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vînzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu "bunurile necesare şi utile vieţii", pe care aceasta le consumă în fiecare an "şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni". Smith relevă munca drept "adevăratul izvor de bogăţie", şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfa este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfa se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: "Cuvîntul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb". Efectuînd această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfa şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul "preţului natural"sau "preţului real" al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care "curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă". Atunci cînd trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit "preţul natural" al mărfii. "Schematizînd puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie", deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită "a gravitaţiei preţurilor".

Avînd în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vînzării-cumpărării, realizîndu-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vînzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cînd oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Cînd cererea este mai mică decît oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decît oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pa&60], sau cum spune Smith: "Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor".

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului "mîinii invizibile" drag autorului "Avuţiei naţiunilor". După părerea lui Smith, mecanismul "impersonal" al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, "dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încît legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită"[9,pa&73]. Prin urmare, "mîna invizibilă" reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul "mîinii invizibile" a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei "laissez-faire-ului". În ochii săi, un guvern este cu atît mai bun, cu cît se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci cînd spune el, "are drept scop şi promovarea bunăstării generale".

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, "marea panoramă a pieţei rămîne o izbîndă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale".

Stîns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie - avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistînd asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat cîteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau "legile naturale" care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, avînd la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pămîntului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinînd în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare - profitul şi renta funciară - ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx "plusvaloare"), cît şi în sens restrîns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un "mobil al activităţilor lucrative", iar alteori îl explică drept "recompensă pentru riscul în afaceri" la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci cînd încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decît salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pămîntul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzămînt din valoarea creată de muncitori, alteori ca un "ca un dar al naturii", iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pămînt, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: cînd creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o "ordine naturală în economie", Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza "binele general", care să determine "funcţionarea normală", echilibrată a economiei naţionale, precum şi "realizarea armoniei generale" la scara societăţii.

"Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic - el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze el e condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui".

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează "teoria diviziunii muncii între ţăti şi a comerţului dintre ele" sau altfel spus, "teoria avantajelor absolute". "Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decît le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos".

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă "principiul avantajului absolut".

În viziunea smithiană, "avantajul absolut" în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfa produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobîndit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, coparînd costurile de producţie pentru o marfă dată, idiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

"Avantajul absolut" al schimburilor constă în "diferenţa de costuri, adică în "economia de cheltuieli de producţie" pentru marfa dată, "pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri" între producătorii autohtoni sau străini".

În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind "reciproc avantajos" pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este "deplina libertate economică", respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.

"Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cît mai ieftin şi de vinde cît mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin cînd, printr-o libertate cît mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci cîd pe piaţă se va afla un număr cît mai mare de cumpărători".

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: "comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau cîştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pămîntului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi(...). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor cîştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor cîştiga egal sau aproape egal".

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decît la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămînerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin "trei arii" cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrîns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel "teoria cercurilor concentrice" unde, spune Braudel: Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decît o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de cîstigat de la naţiunile civilizate deoarece, "coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut pînă la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

Back to Top