Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvîrşeşte studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea "Eseu asupra principiului populaţiei" iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată "Principii de economie politică", aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grîului, a rentei şi a săracilor.

Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este "Eseu asupra principiului populaţiei". Faţă de gînditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au facut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce "viziunea" sub care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte.

Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate "curse" dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă. Ulterior, Francis Place şi John Stuart Mill, vor face uz de concepţia malthusiană în ceea ce priveşte controlul asupra naşterilor, considerînd-o "firul roşu conducător al programelor de reforme sociale".

"Avuţia naţiunilor" a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referiţă de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar pînă la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar şi modul de concepere a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea statului.

În "Eseu asupra principiului populaţiei" Malthus s-a străduit să vadă în "geneza şi desfăşurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică". El a căutat să sublinieze că "natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului". În acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cu încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pămînt dat. Prin urmare, este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9.

Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului "Eseu asupra principiului populaţiei" ar arăta astfel:

CAPACITATEA DE CRESTERE

PIEDICI IN CALEA CRESTERII

INDICELE REPRODUCERII

PREVENTIVE: SCADEREA NASTERILOR

POZITIVE: CRESTEREA

MORTALITĂTII

RETINERI MORALE

VICII

VICII

MIZERIE

MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTA

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii: (1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de hrană; (2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strînge la un loc o serie de fapte familiare, deducînd consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna pînă la limitele rezervelor de hrană, că o înmulţire nestînjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă'

Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, "limita economică" a pămîntului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o "limită fizică" a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea acestuia. Discutabile sunt însă atît cauzele, cît şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei.

Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. "Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor".

Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le înfăptuiască.

Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent.

La numai trei ani de la publicarea "Principiilor" lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană, "Principii de economie politică" (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinînd că "economia politică are mai mult relaţii cu morala şi politica decît cu ştiinţele matematice". El va susţine ca economia politică a devenit ştiinţă atunci cînd a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire.

Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi autorul, acele "obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii umane pentru a fi apropiat".

Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale "sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei naţionale".

Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să se consume. Criticînd legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.

În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant, numit capital "care comandă" şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, "capitalul care este comandat".

În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi factură.

Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decît ele, în contextul realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, cînd foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar determina decît stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un "cerc vicios" - la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

Back to Top