În domeniul administraţiei publice termenul de management se întâlneşte în sec. al XIX – lea, cu un accent pe problemele serviciilor poliţiei, probleme navale şi militare, în sfera politicului şi ziaristicii. În secolul XX acest concept s-a extins în toate domeniile de activitate.

Managementul este organizarea schimbării, orientată către crearea de bogăţii, cu ajutorul omului – definiţie care poartă amprenta lui Peter Drucker, Galbraith, Robert MacNamara. Managementul este considerat un proces, o activitate sau un grup de persoane, având un obiect, legităţi şi principii proprii.

Managementul oferă posibilitatea dezvoltării şi afirmării personalităţii, susţinând inovaţia, gândirea creatoare, imaginativă. Din acest punct de vedere managementul repersonalizează individul, dând un conţinut nou respectului pentru om.

Managementul poate fi definit şi ca „un serviciu, cel mai eficace al inteligenţei omului”. Cu cât se dezvoltă dimensiunea şi complexitatea sistemelor sociale, cu atât mai acută apare problema organizării şi coordonării acestora. Dar totul trebuie privit în dinamică. Teoriile şi principiile care şi-au dobândit calitatea de „clasice”, pot reprezenta puncte de plecare pentru noi abordări şi nicidecum ca teorii universale şi imuabile.

Secolul XX se caracterizează prin dezvoltarea unei „societăţi organizaţionale”, a unei societăţi în care o mare parte a vieţii noastre active este petrecută în şcoli, universităţi, birouri, alte spaţii de lucru, de recreere şi de îngrijire medicală. Organizaţiile contemporane marchează o schimbare calitativă în viaţa noastră.

Pornind de la ştiinţa organizării, s-a conturat treptat o apropiere semnificativă a studiilor, conceptelor, teoriilor din domenii diferite de activitate (Management, Psihologie, Administraţie, Industrie etc.), cu contribuţia lui Herbert Simon, care, alăturându-se altor cercetători a adus în prim plan o veritabilă teorie generală a fenomenului organizaţional.

Teoria organizaţională se dovedeşte astfel un domeniu pluridisciplinar cu o arie de investigare practic nelimitată, întrucât cuprinde nu doar întreprinderile, ci şi administraţiile, spitalele, şcolile, bisericile, partidele politice, armata etc. Aceasta dă posibilitatea comparării şi înţelegerii întreprinderilor colective (organizaţiilor sociale), indiferent de natura lor şi de forma de proprietate – publică sau privată.

Cu toate că teoria organizaţională este „generică”, în sensul că nu face distincţie între public şi privat, unii teoreticieni s-au concentrat chiar pe această deosebire, pentru a dezvolta o teorie şi o practică în managementul organizaţiilor publice.

Un rol important l-au avut sociologii, care au realizat difuzia termenilor de organizare în cadrul sectorului public şi privat. Astfel, administraţia este „contaminată” cu noile valori axate pe eficacitate, competitivitate, rentabilitate (), motiv pentru care anii 60 au marcat o răsturnare de mentalităţi, tradusă prin conversia înalţilor funcţionari publici la preceptele teoriei organizaţionale.

Managementul serviciilor publice (Public Services Management)

Termenul „Management al serviciilor publice” îl vom utiliza pentru a ne referi la acele „atribuţii complexe” care, chiar dacă sunt distribuite şi prezentate diferenţiat în cadrul organizaţiilor publice, au drept raţionalitate fundamentală „serviciul”, cu sensul de acţiune condusă spre binele, bunăstarea sau avantajul celorlalţi.

O precizie a conceptului mai fericită decât aceasta este greu de atins, însă, aşa cum numeroşi autori arată (printre care şi Gerald Vintem, 1992), managementul serviciilor publice are mai multe în comun cu studiile de management (munca de conducere, comportamente, atitudini etc) decât cu serviciile publice ca parte a administraţiei publice.

În această viziune, căutând o îmbunătăţire permanentă a calităţii şi vitezei (promptitudinii) în servirea clienţilor, o abordare din 1989 (Carlzon) caracterizează chiar managementul drept un serviciu prestat de către conducere pentru personalul din „prima linie” serviciile publice: context, presiuni, comportament managerial

Prestatorul de servicii publice, funcţionarul public (şi instituţia prestatoare), îşi îndeplineşte funcţia publică (complex de drepturi şi obligaţii cu care este investit) în cadrul unui serviciu public.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt înfiinţate cu scopul de a asigura, în principal, realizarea unor sarcini, cum ar fi: apărarea teritoriului, a vieţii şi bunurilor cetăţenilor; satisfacerea necesităţilor de instruire, cultură, sănătate; asigurarea fondurilor necesare bunei funcţionări a organelor statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi instituţiilor publice ( de învăţământ, cultură, sănătate etc.).

Pentru realizarea acestor sarcini, unităţile administrativ-teritoriale înfiinţează o serie de organisme ce au obligaţia de a le înfăptui în practică, în favoarea populaţiei, a statului şi a subdiviziunilor sale administrativ-teritoriale.

Serviciul public administrativ poate fi definit ca fiind acel organism administrativ, înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună, pentru satisfacerea în mod continuu a unor interese specifice ale membrilor societăţii.

Având în vedere diversitatea atribuţiilor statului modern, acesta înfiinţează o multitudine de servicii publice, fiecare îndeplinind o anumită atribuţie, sau numai o latură a acesteia.

Serviciile publice sunt organizate şi funcţionează fie ca organe ale administraţiei publice, fie ca instituţii publice, fie ca servicii publice exploatate în regie, adică regii autonome de interes public, denumite şi stabilimente publice.

Necesitatea serviciilor publice decurge din cerinţele generale ale membrilor societăţii care trebuie satisfăcute şi depăşesc posibilitatea unui singur agent, organism sau persoană fizică, ceea ce determină implicarea statului şi pentru satisfacerea acestor necesităţi ale societăţii.

Există următoarele tipuri de servicii publice:

  • servicii publice organizate sub forma ministerelor;

  • servicii publice pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii;

  • servicii publice pentru satisfacerea intereselor economice şi sociale ale membrilor societăţii;

  • servicii publice pentru satisfacerea intereselor specifice unor categorii de persoane (handicapaţi, şomeri etc.)

Stabilimentul public este acel tip de serviciu care are caracter de specialitate, competenţa sa fiind limitată la un anumit serviciu tehnic. Sunt stabilimente publice:

  • regiile autonome (SNCFR, RATB, Romtelecom) care întrunesc trăsăturile stabilimentelor publice;

  • regiile autonome de interes public care întrunesc trăsăturile serviciului public (R.A. a Drumurilor, R.A. a Poştelor etc.).

Serviciul public se reorganizează şi se desfiinţează, de regulă, tot de către organul administraţiei publice, prin acte de acelaşi nivel cu acelea prin care s-a înfiinţat.

Managementul serviciilor publice nu posedă caracteristici unice în totalitate, astfel că managerii nu sunt izolaţi faţă de dezvoltările sectorului privat sau modelele operaţionale din acest sector. Această precizare este oportună în condiţiile în care serviciile publice trec prin schimbări de context şi presiuni exterioare, care determină noi încercări de a găsi cele mai bune căi de conducere.

Mai mult, nu toate organizaţiile pot fi cu uşurinţă clasificate strict în două clase: „integral – privat” sau „public – fără concurenţă”. Mai degrabă există un continuum între aceste două extreme: de exemplu, privat cu o parte în proprietatea statului; asocieri între public şi privat; privat cu reglementări de natură guvernamentală, publică; infrastructură publică – operare privată; contractări externe etc.

De asemenea, este posibil să existe paralele destul de apropiate, cel puţin la nivelul exercitării funcţiilor manageriale şi a comportamentelor, de pildă între organisme de servicii publice şi departamentele de afaceri comunitare ale firmelor mari; între anumite firme private şi departamentele de management al serviciilor din cadrul unor organizaţii publice mari.

Cu toate acestea, este important să stabilim că, în special pentru serviciile publice, există deosebiri semnificative de context , atât în privinţa factorilor de natură internă, cât şi externă, şi în privinţa presiunilor ce acţionează asupra managementului public faţă de cel privat.

Este motivul pentru care, „importul” de abordări manageriale din sectorul privat spre cel public ar trebui limitat, în sensul de a se face într-o manieră selectivă şi nu globală.

Diferenţele semnificative dintre cele două sectoare, public şi privat, se pot grupa în trei categorii majore: factori de mediu, „schimburile” între mediu şi organizaţie şi structuri interne şi proceduri.

În munca lor, managerii din sectorul public trebuie să facă faţă mai puţin expunerii la constrângerile pieţei şi mai mult la constrângerile de natură formală, în comparaţie cu colegii lor din sectorul privat. Ei sunt subiectul unei mai mari diversităţi şi intensităţi a influenţelor de natură externă informală; o exigenţă publică mai mare în privinţa probităţii acţiunilor lor şi, nu în ultimul rând, un grad mai mare de nedeterminare şi intangibilitate a obiectivelor. Comportamentele lor arată o mai mare precauţie şi rigiditate, iar subordonaţii demonstrează la rândul lor o mai slabă angajare faţă de organizaţie în comparaţie cu cei din sectorul privat.

Back to Top