Riscul se gaseste astazi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este functia cheie a bancilor moderne axate pe activitatea de piata.

Problemele care apar în sistemele bancare în urma a unei gestionari nereusite a resurselor si plasamentelor se regasesc în toate economiile.

Falimentele bancare pun în cauza stabilitatea sistemului bancar chiar si în tari în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat. Operatorii de pe pietele internationale se confrunta cu volatilitatea crescuta si cu repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul ca urmare a riscului sistemic.

Aparitia sa este pusa în legatura si cu cresterea semnificativa a volumului de tranzactii cu produse financiare derivate ( swaps, futures, options).

Riscul descrie situatiile prin care factorii externi sau interni bancii actioneaza de o maniera imprevizibila asupra valorii de piata a acesteia.

Cuantificarea moderna a riscului bancar presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark. ConformCambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark -ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparatii.

În relatie cu benchmark-ul notiunea de risc are doua acceptiuni:

  • pericolul aparitiei pierderii ( down-side risk );

  • sansa de cîstig ( up-side potential ).

Riscul nu este întotdeauna sinonim cu pericolul sau cu pierderea materiala. Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifica posibilitatea de modificare fata de acesta.

Dezvoltarea pietelor financiare, facilitata de explozia tranzactiilor cu produse derivate si de dezvoltarea tehnologiei informatiei a determinat trei tendinte importante:

  • cresterea expunerii la riscul de piata si de intermediere;

  • continuarea activitatii clasice de gestiune activ-pasiv si aparitia unor noi situatii de risc;

  • modelarea riscului de piata si a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-matematice.

Obiectivul managementului bancar performant vizeaza maximizarea valorii de piata a bancii sub constrîngerea mentinerii riscurilor la nivele rezonabile. Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:

  • identificarea riscurilor → presupune identificarea pozitiilor riscante care pot afecta rezultatul bancii;

  • cuantificarea riscurilor → presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte asupra profitului bancar.

  • elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor → prin aplicarea unor instrumente specifice.

Nivel de decizie

Cuantificare

Centrala bancii

Rentabilitate → Return on Equity (ROE)

Rating → agentii de rating

Lichiditate → rate de lichiditate

Valoare de piata → curs bursier, Duration GAP, Value at Risk

Centre de profit

Portofoliu de credite → echivalent credit

Evolutia ratei dobînzii →volatilitate, spread

Risc de tara → rating de tara

Activitate individuala

Solvabilitatea debitorului → credit scoring

Garantii → ipoteca, gaj, etc.

  • controlul riscurilor este necesar pentru a verifica daca reglementarile bancare sunt respectate si daca instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.

  • evaluarea performantelor → presupune masurarea performantelor obtinute în urma acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea evaluarii performantelor acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune. Masurarea performantelor acoperirii arata calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari si cele slabe ale acesteia. Evaluarea performantelor se realizeaza global si se axeaza pe explicarea ecartului fata de benchmark 1. Corectarea veniturilor cu riscurile asumate presupune calcului randamentului în functie de rata dobînzii fara risc, de randamentul anticipat precum si de volatilitatea portofoliului.

Riscul de credit

Analiza dosarului de creditare pentru Societati comerciale

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie sa raspunda la trei obiective:

    1. sa decida daca va finanta sau nu. Din informatiile furnizate bancii de catre întreprindere, analistul de credit trebuie sa le selectioneze pe acelea care îi permit sa aprecieze:

  • capacitatea de rambursare a întreprinderii: ce volum de datorie poate suporta si pe ce perioada;

  • capacitatea întreprinderii de a absorbi socuri în perioada derularii împrumutului. Sunt decelate eventualele amenintari care planeaza asupra societatii precum si marja de siguranta.

  • modalitatea de rambursare în situatia aparitiei falimentului înainte de rambursarea împrumutului.

    1. gasirea tipului de finantare care sa raspunda cel mai bine necesitatilor companiei. Analiza financiara permite identificarea punctelor tari si a celor slabe legate de ciclul de exploatare al întreprinderii si poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finantare propus. Sunt examinate:

  • nevoile de finantare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

  • formele de credit cel mai bine adaptate investitiilor pe termen lung;

  • tipurile de garantii solicitate si gradul lor de acoperire.

    1. utilizarea informatiilor pentru a face o propunere comerciala completa si personalizata nevoilor întreprinderii.

Sursele de informatii necesare în efectuarea analizei dosarului de creditare

Situatiile financiare ale companiei.

În cele mai dese cazuri, banca intra în posesia lor direct, de la conducerea companiei, însa le poate obtine si indirect, recurgînd la serviciile unor societati specializate în vînzarea de informatii financiare.

Analistul de credit solicita firmei bilantul anual si contul de rezultate, însotite de anexele lor care permit mai buna întelegere a operatiilor financiare derulate în decursul unui an. De asemenea, pentru a putea percepe cît mai detaliat situatia financiara a companiei, precum si pentru a observa cele mai recente evolutii, se solicita si ultima balanta de plati. Daca nu exista un istoric al relatiei cu banca, sunt solicitate starile financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de activitate. In cazul în care societatea este deja client al bancii vor fi solicitate doar documentele pentru anul contabil încheiat precum si previziuni pentru anul în curs.

Este recomandabil ca documentele contabile sa fie acceptate doar în cazul în care sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscuta de audit contabil si financiar.

Analizele economice si sectoriale

Pentru a evalua calitatea potentialului debitor, analistul de credit trebuie sa se asigure ca întelege bine modul sau de functionare:

  • tipul de produse si sevicii vîndute precum si modul lor de producere;

  • ciclul de fabricatie, cine sunt clientii si furnizorii;

  • vizibilitatea întreprinderii pe piata, oportunitatile si amenintarile;

  • nivelul de concurenta si modul de manifestare: pret, tehnologie si calitate;

  • factorii de influenta ai competitivitatii;

  • talia critica a întreprinderii.

Observam ca analiza riscului de credit nu se rezuma la calculul unor rate si indicatori, ci este o evaluare completa a mediului intern si extern al întreprinderii.

Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune, etc.) nu au nici un sens daca nu exista criterii care sa permita analiza calitatii lor.

Exista sectoare economice care genereaza în mod „natural” trezorerie si altele care o „distrug”… Astfel poate parea logic ca unele întreprinderi sa aiba deficit, iar altele excedent de trezorerie, asa ca se justifica cunoasterea sectorului economic în care se încadreaza întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule financiare.

De exemplu, scaderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamna nimic în sine daca ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale

Analizele sectoriale sunt furnizate de :

  • serviciile de studii economice ale bancilor;

  • organisme specializate: camerele de comert si industrie, banca centrala, asociatiile profesionale;

  • presa specializata.

Informatiile complementare.

Recurgerea la acest tip de informatii este justificata de faptul ca obiectivul în analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cît mai mult posibil. Intîlnirea cu directorul sau responsabilul întreprinderii poate furniza aceste informatii. Prin definitie nimeni nu cunoaste mai bine activitatea unei companii decît cel care o conduce. Aceasta are datele referitoare la strategia pe termen scurt, mediu si lung privind întreprinderea. Încrederea în responsabili este o data cheie a deciziei de finantare si doar întrevederile regulate si serioase permit judecarea calitatii relatiei de afaceri.

Nu se poate imagina o relatie bazata pe încredere fara transparenta uneia dintre parti. Înaintea întîlnirii, analistul trebuie sa pregateasca un chestionar preliminar în care sa listeze toate întrebarile al caror raspuns nu l-a gasit în analiza financiara si sectoriala.

Întelegerea si analiza bilantului societatii comerciale

Bilantul reprezinta o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum si a resurselor necesare dobîndirii acestuia.

Activul (patrimoniul) este constituit din:

  • bunuri conservate o perioada lunga în întreprindere si vom vorbi despre activul imobilizat. Acesta este constituit din:

  • imobilizari necorporale: brevete, licente si drepturi de comercializare (fondul de comert), care permit desfasurarea normala a activitatii.

  • imobilizari corporale: bunuri mobile si imobile.

  • imobilizari financiare, reprezentate de titlurile financiare si de participarile în cadrul altor societati.

  • bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurarii nevoilor de exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din:

  • stocuri de materii prime, materiale destinate productiei si/sau comercializarii;

  • creantele întreprinderii asupra clientilor sai si asupra statului (de exemplu rambursarile TVA si a altor taxe si impozite);

Pasivul contine resursele întreprinderii. Ele pot fi proprii sau împrumutate. In acelasi timp este important sa facem distinctia între resursele stabile, adica cele care pot fi utilizate o perioada lunga de timp si cele de exploatare care trebuie rambursate pe termen scurt.

Capitalul întreprinderii este constituit din subscrierea de actiuni precum si din încorporari ulterioare sub forma de rezerve.

In analiza trebuie identificati creditorii întreprinderii, care pot fi:

  • alte întreprinderi, de care aceasta este legata (avansuri si alte datorii financiare stabile);

  • banci si alti intermediari financiari (împrumuturi la banci, conturi debitoare si scont);

  • creditori de pe pietele financiare care detin obligatiuni emise de întreprinderea analizata;

  • furnizorii;

  • statul si alte organisme care pot acorda termene de plata pentru datoriile fiscale si sociale.

O atentie maxima în cadrul analizei dosarului de creditare este acordata lichiditatii, adica capacitatii întreprinderii de a face fata tuturor platilor imediate. Sunt studiate fluxurile de numerar si se urmareste corelarea resurselor cu utilizarile lor. Regula urmarita este ca resursele stabile ale întreprinderii sa acopere activul imobilizat. Diferenta dintre resursele stabile si activul imobilizat constituie fondul de rulment al întreprinderii.

FR=RS – AI

FR – fondul de rulment,

RS – resursele stabile,

AI – activul imobilizat

Daca FR > 0, întreprinderea dispune de o marja de siguranta pentru a face fata eventualelor riscuri. Invers, daca FR < 0, întreprinderea iti finanteaza o parte din patrimoniu recurgînd la resurse pe termen scurt.

Se manifesta astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucît nu exista resursele pe termen scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de creditare pune astfel în evidenta necesitatea unui credit de trezorerie.

Elemente de analiza financiara a întreprinderii

Analiza solvabilitatii întreprinderii este esentiala. Societatea este solvabila daca în orice moment valoarea totala a patrimoniului sau este superioara datoriilor. Vom analiza astfel activul net al întreprinderii.

AN= Total activ – Total datorii

Un AN negativ ne da informatii despre starea de insolvabilitate a întreprinderii. Insa exista situatii în care fondurile proprii sunt negative datorita vointei actionarilor de a-si distribui dividende superioare celor cuvenite în mod firesc.

Sistemul de rate

Ratele verticale si orizontale ale structurii capitalului constituie tipul forte de analiza. Daca sunt comparate cu ratele întreprinderilor din aceeasi ramura de activitate, ele devin si mai relevante. Modificarea unei rate în timp permite decelarea tendintelor. Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a debitorului. Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondata, printre altele, de ramura din care face parte.

Datele empirice au confirmat faptul ca rate precum profitul net/capital sau cash-flow/fonduri împrumutate, au o buna capacitate de previzionare a riscului debitorului. Aceste rate sunt completate de urmatoarele categorii de indicatori, fara a se limita însa la urmatoarele:

Rate de apreciere a profitabilitatii:

  • marja bruta a profitului, determinata ca raport între profitul brut si valoarea vînzarilor. Cresterea acestui raport releva o situatie pozitiva pentru societatea comerciala, prin aceea ca ritmul de crestere al cheltuielilor variabile este depasit de cel al preturilor de vînzare;

  • ritmul de crestere a vînzarilor, care trebuie urmarit comparativ cu cel al concurentilor;

Rate de apreciere a lichiditatii:

  • lichiditatea curenta = Active curente/Pasive curente

  • lichiditatea imediata = (Numerar+Echivalent numerar+Clienti)/Pasive curente

  • perioada de încasare a creantelor (receivables period) – indica eficienta colectarii creantelor si reprezinta, practic durata creditului furnizor pe care compania îl acorda clientilor sai; se masoara în zile, iar formula de calcul este creante/vînzari x 365

  • perioada medie de plata a furnizorilor (payables period) – este un indicator simetric cu cel anterior, exprimînd durata creditului furnizor pe care compania îl primeste de la furnizorii sai, formula de calcul fiind: furnizori/costul de productie x 365.

  • perioada de mentinere a stocurilor (inventory period) – acest indicator ofera o imagine asupra vitezei de rotatie a stocurilor. Se determina ca stocuri/costul marfurilor x 365, rezultatul exprimîndu-se în zile, iar o valoare ridicata a acestuia poate indica mentinerea unor stocuri uzate (moral sau fizic), precum si o supradimensionare a acestora generata de diverse motive.

Rate financiare:

  • gradul de acoperire a dobînzilor –evidentiaza capacitatea debitorului de a genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobînzile;

  • gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul total. În general, se poate considera ca exista o relatie directa între aceasta pondere si riscul financiar al respectivei companii.

Garantiile contribuie la cresterea solvabilitatii debitorului si diminueaza gravitatea pierderii. Ele nu împiedica producerea riscului însa servesc la compensarea pierderii. Garantiile solicitate sunt de tipul gajurilor, ipotecilor, etc.

Întelegerea si analiza contului de rezultate

Contul de rezultate traseaza modul în care întreprinderea a creat valoare în cursul anului financiar.

Ciclul de productie al companiei se descompune în trei faze:

  • întreprinderea cumpara marfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le revinde direct;

  • întreprinderea apeleaza la serviciile unor furnizori externi de utilitati: apa, energie electrica, încalzire. Aceste operatiuni dau nastere cheltuielilor externe. Volumul lor ne da informatii cu privire la dependenta de terti.

  • întreprinderea îsi vinde produsele si serviciile.

Cifra de afaceri reprezinta productia efectiv vînduta în cursul anului financiar. Volumul total al productiei include si stocurile. Cifra de afaceri înregistreaza tot ce s-a vîndut si facturat în cursul anului, chiar daca la momentul închiderii anului nu toti clientii au platit înca.

Facturile care urmeaza a fi încasate se vor regasi atît în cifra de afaceri din contul de rezultate cît si în postul „creante asupra clientelei” din activul bilantier.

In acelasi timp pentru stocurile existente se constituie provizioane.

Constatam ca se degaja doua categorii de fluxuri:

  • fluxuri monetare rezultate din veniturile obtinute si cheltuielile angajate (CA, cumparari de materii prime si materiale, plata utilitatilor, etc.)

  • fluxuri nemonetare reprezentate de amortizari si provizioane.

Cele mai multe banci utilizeaza programe informatice de analiza a principalilor indicatori.

Este esentiala determinarea capacitatii de autofinantare (CAF) care ne da informatii despre capacitatea întreprinderii de a-si rambursa împrumutul.

In acelasi timp analistul de credit trebuie sa determine si sa interpreteze trei rate:

  1. fonduri proprii/ total bilant

  2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu si lung > 1

  3. datorii pe termen mediu si lung / CAF < 3

În cele ce urmeaza este prezentat un model de determinare a CAF a unei companii, pornindu-se de la profitul din exploatare (EBE)

EBE

162750

+ transfer cheltuieli de exploatare

+ transfer cheltuieli financiare

+ transfer cheltuieli exceptionale

+ alte venituri din exploatare

18

+ beneficii atribuite sau pierderi transferate

+ venituri financiare din participatii

+ venituri din alte valori mobiliare

+ alte dobînzi si venituri asimilate

608

+ diferente de schimb favorabile

36

+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament

13

+ venituri exceptionale din operatiuni de gestiune

3998

-alte cheltuieli de exploatare

1251

-pierderi sau beneficii transferate

19639

-dobînzi si cheltuieli asimilate

18

-diferente de schimb nefavorabile

-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament

-cheltuieli exceptionale din operatiuni de gestiune

3526

-participari ale salariatilor

5067

-impozit pe profit

19394

-cheltuieli financiare din operatiuni de leasing

= CAF

1185

Analiza fluxului de numerar (cash flow)

Analiza de credit acorda o importanta ridicata acestei teme, deoarece cash flow -ul si nu profitul este cel care asigura serviciul datoriei sau plata salariilor si a obligatiilor comerciale. Desi cash flow-ul are la baza profitul contabil, obtinerea acestuia din urma nu ofera garantii asiguratorii ca împrumutatul va avea disponibile resursele necesare rambursarii creditului. Cash flow-ul poate fi calculat printr-o varietate de metode, însa toate se rezuma, într-un final la efectul cumulat al profitabilitatii operationale (masurata prin EBITDA) si la cel al variatiei (pozitive sau negative) capitalului circulant.

Importanta acestui indicator pentru banca este evidenta deoarece releva capacitatea companiei de a genera lichiditati. De asemenea, previziunea cash flow-ului este atent analizata, iar aceasta, considerata în contextul unei experiente pozitive a companiei în acest domeniu o face mult mai pertinenta si credibila decidentilor respectivei tranzactii.

Evaluarea riscurilor unei tranzactii

Desi teoria economica a evidentiat de-a lungul timpului o varietate foarte mare de riscuri cu care se confrunta agentii economici, analistul de credit trebuie sa se opreasca doar asupra acelor amenintari care pot pune în pericol capacitatea împrumutatului de a face fata obligatiilor de plata. De asemenea, se impune precizarea ca riscul de credit al bancii este o ponderare a tuturor riscurilor unui client sau a unei tranzactii. O simpla enumerare a acestora cuprinde riscuri precum:

  • riscul de piata - vizînd, în special concurenta împrumutatului;

  • riscul de clientela - surprinde riscul ca debitorul sa nu realizeze cifra de afaceri care sa-i asigure sustinerea serviciului datoriei;

  • riscul de furnizor – în masura în care desfasurarea în conditii normale a activitatii depinde în mod determinant de un numar restrîns de furnizori.

  • riscul de nefinalizare a proiectului finantat - urmareste evaluarea capacitatii împrumutatului si/sau a constructorului (daca este cazul) de a finaliza investitia în termenul si parametrii stabiliti;

  • riscul actionariatului – încerca sa surprinda posibilitatea modificarii structurii actionariatului si implicit modul în care aceasta ar putea influenta activitatea întreprinderii;

  • riscul de pret – care ar putea duce la obtinerea de venituri inferioare celor estimate la momentul aprobarii facilitatii de credit, periclitînd astfel capacitatea de rambursare a debitorului;

  • riscul valutar – se manifesta în situatia în care care nu exista o armonizare între moneda împrumutului si cea în care sunt denominate veniturile împrumutatului.

O atentie deosebita trebuie acordata nu numai identificarii riscurilor respectivei tranzactii, ci mai ales factorilor de atenuare a acestora, abilitatea analistului de credit rezidînd în gasirea cîtor mai multi astfel de factori pentru fiecare risc evidentiat.

Analiza multivariata - Functia Z a lui Altmann

Altmann (1968) a definit o metoda teoretica de a face previzibila insolvabilitatea viitoare a unui debitor bazîndu-se pe sisteme de criterii previzibile. Aceasta metoda matematica nu încearca sa defineasca stabilirea unor debitori necunoscuti în clase de solvabilitate cu ajutorul reperelor, ci cu ajutorul unei analize selective.

Bazîndu-se pe analiza ratelor financiare, Edwars I. Altmann a stabilit un indice pentru a determina solvabilitatea debitorilor:


PB = profitul brut înainte de plata dobînzilor si a impozitelor;

A = total active;

CA = cifra de afaceri;

CB = capitalizarea bursiera;

DAT = datorii;

Rl = rezerve legale;

PR = profit reportat;

K = capital.

Analiza selectiva urmareste definirea de rate si valori critice care permit constituirea unor clase pentru creditele de valori mari. Pentru a demonstra selectivitatea functiei Z, Altmann (bazîndu-se pe date statistice pe o perioada de 20 de ani) a putut stabili ca 94% dintre întreprinderile în stare de faliment aveau o valoare a lui Z mai mica de 2,7 (valoarea critica a lui Z) cu un an înainte de faliment, iar 97% dintre întreprinderile „bune” aveau o valoare a lui Z mai mare de 2,7. Cele doua erori posibile – de a acorda un credit care se va transforma în pierdere sau de a refuza un credit unei întreprinderi bune care s-ar fi putut dovedi a fi o afacere profitabila - sunt relativ mici.

Modelul cu cinci variabile publicat initial de catre Altmann a fost completat printr-un model cu sapte variabile de catre Altmann, Haldeman si Narayanan (1977). Noul model a îmbunatatit pertinenta sa pentru perioade mai lungi înainte de faliment (pîna la 5 ani) si a fost în anii ’90 un model cu o puternica selectivitate.

Formatul aplicatiei de credit

Majoritatea bancilor si a institutiilor financiare utilizeaza formate relativ tipizate pentru aplicatiile de credit, formalizarea avînd ca scop fluidizarea activitatii de urmarire pe care o fac membrii comitetelor de credit. Formatul aplicatiilor de credit poate, prin urmare varia, însa va trebui sa contina urmatoarele informatii:

    1. propunerea de credit – scopul si termenii facilitatii propuse;

    2. sumarul aplicatiei – care are rolul de a concentra riscul pe care banca trebuie sa si-l asume prin aprobarea respectivei facilitati.

    3. prezentarea societatii

  • nume social si numar la registrul comertului;

  • sector de activitate;

  • repartitia capitalului;

  • conducatori;

  • istoric;

  • organigrama grupului daca este cazul;

  • tipul si suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum si angajamentele bancilor concurente.

4) prezentarea sectorului de activitate, respectiv:

4.1.caracteristicile produselor/serviciilor ;

  • tipurile de produse/servicii;

  • modul lor de productie;

  • modul de aprovizionare si principalii furnizori – sunt efectuate comparatii cu termenele de plata uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.

4.2..caracteristicile concurentei ;

  • grad de concentrare;

  • modul în care se manifesta concurenta: prin preturi, produse, tehnologie, marci;

  • modul de distributie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vîndute, structura clientelei.

  • principalii concurenti: CA, rentabilitate, structura financiara, actionariat;

4.3. caracteristicile sectorului de activitate – amenintarile si oportunitatile sectorului, puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;

    1. pozitionarea întreprinderii pe piata ;

  • competitivitate, nivel tehnologic;

  • rentabilitate si soliditate financiara în raport cu concurenta.

5) analiza situatiei financiare a companiei, care trebuie sa includa cel putin urmatoarele aspecte:

  • riscul afacerii;

  • evolutia CA si a marjelor;

  • solvabilitate, lichiditate: aprecierea calitatii structurii financiare;

  • finantarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile si cum se poate implica banca;

  • finantarea imobilizarilor: care sunt nevoile si cum se poate implica banca;

  • analiza modului de gestionare al societatii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4 exercitii financiare;

  • evolutia rentabilitatii;

  • formarea profitului net: analiza provizioanelor si a elementelor exceptionale;

  • determinarea capacitatii de rambursare;

  • previziuni pentru anul în curs.

6) recomandarea finala a analistului de credit – acesta trebuie sa concluzioneze fiecare aplicatie printr-o recomandare bazata pe ponderarea avantajelor si a dezavantajelor respectivei tranzactii, dupa cum urmeaza:

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

pozitionarea economica aceleasi pozitii

concurenta

structura financiara

calitatea gestiunii

relatii bancare

AMENINTARI OPORTUNITATI

evolutii tehnologice

evolutii economice aceleasi pozitii

concurenta

actionariat

Reglementarea riscului de credit

În Romania, reglementarea riscului de credit este realizata în baza normelor metodologice privind aplicarea regulamentului BNR nr. 5/2002. Creditele si plasamentele se clasifica în urmatoarele categorii:

Standard

În observatie

Substandard

Îndoielnic

Pierdere

Aceasta clasificare se realizeaza aplicînd simultan criteriile:

a. Serviciul datoriei → capacitatea debitorului de a-si onora datoria la scadenta exprimata ca numar de zile de întîrziere la plata de la data scadentei.

b . Performanta financiara → reflectarea potentialului economic si a soliditatii financiare a unei entitati economice, obtinuta în urma analizarii unui ansamblu de factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc si profitabilitate) si calitativi (calitatea managementului, a actionariatului, a garantiilor). Categoriile de performanta financiara sunt notate de la A la E în ordinea descrescatoare a calitatii acesteia.

c. Initierea de proceduri judiciare → hotarîrea de catre instanta a începerii procedurii de faliment sau declansarea procedurii de executare silita fata de persoane fizice sau juridice.

Acesti coeficienti se aplica la o baza de calcul determinata prin deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor accceptate de catre BNR, însa aceasta deducere se calculeaza doar daca nu s-au initiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90 de zile.

Sunt considerate garantii acceptate pentru deducere urmatoarele:.

  • Garantii din partea administratiei centrale sau ale BNR (coeficient de deducere 1);

  • Titluri emise de administratia centrala sau BNR (coeficient de deducere 1);

  • Garantii din partea administratiilor centrale sau ale bancilor centrale din tari din categoria A sau ale Comunitatii Europene ( coeficient de deducere 1);

  • Titluri emise de administratiile centrale sau bancile centrale din tari din categoria A sau ale Comunitatii Europene ( coeficient de deducere 1);

  • Depozite colaterale plasate la banca însasi (coeficient de deducere 1);

  • Certificate de depozit emise de banca însasi (coeficient de deducere 0,8);

  • Garantii din partea bancilor de dezvoltare multilaterala sau BEI (coeficient de deducere 0,8);

  • Titluri emise de bancile de dezvoltare multilaterala sau BEI (coeficient de deducere 0,8);

  • Garantii ale administratiilor locale din Romania, ale bancilor Romanesti, ale administratiilor regionale sau locale din tari din categoria A sau ale bancilor din categoria A (coeficient de deducere 0,8);

Pe lînga obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR impune urmatoarele limite în procesul de acordare a creditelor conform Normelor nr. 12 din 15 decembrie 2003 privind supravegherea solvabilitatii si expunerilor mari ale institutiilor de credit modificate de Normele nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea si modificarea Normelor Bancii Nationale a Romaniei nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilitatii si expunerilor mari ale institutiilor de credit :

  • 1. O institutie de credit nu va înregistra fata de "un singur debitor" o expunere a carei valoare depaseste 25% din fondurile proprii. Aceasta prevedere nu se va aplica în cazul grupurilor reprezentînd "un singur debitor", care intra în componenta grupului de persoane aflate în relatii speciale cu institutia de credit sau în componenta personalului institutiei de credit.

  • 2. O institutie de credit nu va înregistra fata de grupul de persoane aflate în relatii speciale o expunere a carei valoare depaseste 25% din fondurile proprii.

  • 3. O institutie de credit nu va înregistra fata de ceilalti membri ai propriului grup o expunere a carei valoare depaseste 20% din fondurile proprii.

  • 4. O institutie de credit nu va înregistra fata de personalul propriu o expunere a carei valoare depaseste 25% din fondurile proprii.

  • 5. Valoarea cumulata a expunerilor mari ale unei institutii de credit nu va depasi 800% din fondurile ei proprii.La determinarea valorii cumulate, în cazul suprapunerii criteriilor de monitorizare a concentrarii riscului de credit, expunerea fata de un anumit grup reprezentînd "un singur debitor" va fi luata în calcul o singura data.

1 Aceasta tehnica presupune o comparatie între rezultatul real obtinut si obiectivul propus initial, dat de benchmark.

Back to Top