Sistematizarea componentelor chimice din produsele alimentare  

Din punct de vedere chimic, produsele alimentare sunt constituite din substanţă uscată (SU) şi apă. În componenţa substanţei uscate intră substanţe anorganice, (minerale) şi substanţe organice (SO) reprezentate de proteine, lipide (grăsimi), şi glucide; în afara acestor macro-componente, în mod curent sunt evidenţiate o serie de substanţe care, din punct de vedere chimic fac parte din substanţele organice amintite dar datorită importanţei lor sunt determinate/analizate distinctiv: vitamine, enzime, acizi organici şi altele. 

În funcţie de provenienţa lor, componentele unui produs alimentar pot fi: 

  •  substanţe originare (native), care se găsesc în mod natural în materiile prime şi care în general sunt cunoscute şi controlabile; 
  •  substanţe adăugate, reprezentate de regulă de aşa numiţii aditivi alimentari; adăugarea lor se face în scop tehnologic, nutriţional sau comercial, fiind admise în anumite doze şi la anumite categorii de produse, conform standardelor sau altor reglementări în domeniu; sunt substanţe controlabile, cunoscându-se cu exactitate ce produs a fost adăugat şi în ce cantitate.  
  •  contaminanţi - substanţe străine produsului normal, care îi afectează negativ calitatea şi îndeosebi inocuitatea (calitatea produsului de a nu fi periculos pentru organism, de a fi inofensiv/sigur); sunt substanţe ajunse de regulă accidental în materii prime sau produse micotoxine, substanţe eliberate din utilaje sau ambalaje, substanţe medicamentoase, substanţe din aer cum ar fi: emisii de gaze, metale grele, pulberi etc); unele dintre aceste substanţe se pot forma în procesele de degradare/alterare a produselor. De menţionat că există standarde şi reglementări care precizează nivelul maxim admis de astfel de substanţe. 

Exprimarea conţinutului unui produs alimentar într-o substanţă oarecare se poate realiza diferit, în funcţie de tipul acesteia: 

  •  în valori relative (%)(echivalent a x grame substanţă în 100 grame produs); 
  •  gravimetric (g sau mg de substanţă în 100 grame produs); 
  •  în părţi pe milion (ppm, echivalent a 0,1 mg substanţă în 100 grame produs ); 

Pentru unele substanţe se folosesc unităţi de măsură speciale, specifice: 

  • unităţi internaţionale (UI, pentru unele vitamine, substanţe medicamentoase etc);
  • în unităţi de activitate enzimatică, pentru enzime (după metoda folosită) etc.

Apa şi rolul său în stabilirea calităţii produselor alimentare

Apa reprezintă un component important al produselor alimentare de origine vegetală şi animală.

Ea se găseşte în proporţii foarte variabile (0,1...peste 95 %) în toate produsele alimentare. Astfel: zahărul conţine 0,1-0,15 % apă; untura, untul topit: sub 1 % (dar untul de masă are 15-40% apă); produsele deshidratate (uscate artificial): 2-5 % (ex. lapte praf, praf de ouă etc.); seminţele (cereale, leguminoase, oleaginoase): 10-15 %; pâinea: 25-45 %; carnea şi preparatele din carne: 55-75 %; legumele şi fructele: 65-95 %; laptele, berea: 87-90 %; ceaiurile, băuturile răcoritoare: 95-98 % apă etc.

Apa din produsele alimentare are ca surse de provenienţă materiile prime, vaporii din atmosferă şi adaosurile tehnologice. În procesele tehnologice trebuie folosită apă potabilă, care să întrunească anumite condiţii precum: să fie incoloră, inodoră, relativ insipidă, clar transparentă, fără substanţe toxice şi bacterii patogene, cu un conţinut admis de impurităţi (inclusiv săruri minerale, gaze dizolvate) şi microorganisme.

Apa influenţează direct calitatea produselor, atât prin cantitate cât şi prin starea în care se găseşte; în produsele alimentare apa se găseşte în stare liberă şi în stare legată.

Având rolul de a dizolva în masa ei celelalte substanţe chimice, apa reprezintă un mediu nutritiv necesar activităţii enzimelor bacteriene. De aceea, conţinutul în apă al produselor alimentare este urmărit şi precizat în standarde, ca element esenţial în funcţie de care sunt stabilite condiţiile şi durata de păstrare a alimentelor.

De asemenea, conţinutul în apă influenţează percepţia consumatorului faţă de unele caracteristici ale produselor (ex: prospeţime).

Conţinutul în apă (respectiv, în substanţă uscată - prin diferenţă) este un indicator de calitate, îndeosebi pentru produsele la care corectarea umidităţii la valori optime este posibilă şi necesară (ex. cereale, brânzeturi, preparate din carne, produse zaharoase etc)

Pentru organismul uman apa este indispensabilă (vitală), îndeplinind diverse roluri precum: solvent şi mediu transportor (permite absorbţia substanţelor solubile şi eliminarea unor produşi metabolici); participă la numeroase reacţii biochimice; rol în termoreglare; rol de lubrifiant (ex: lichidul sinovial); rol de protecţie (ex. lacrimi) etc.

Substanţele minerale

Produsele alimentare conţin substanţe minerale în cantităţi variabile atât în ceea ce priveşte felul elementelor cât şi proporţia faţă de celelalte componente chimice. Substanţele minerale se găsesc în toate organismele vegetale şi în toate ţesuturile animale, rolul lor în metabolism fiind bine precizat.

Deşi reprezintă doar cca. 6% din greutatea corpului omenesc, rolul lor în roganism este foarte important, concretizându-se prin funcţii precum:

  • constituie suportul structural pentru schelet (îndeosebi Ca, P, Mg);
  • asigură menţinerea echilibrului acido-bazic în organism;
  • asigură presiunea osmotică specifică intra/extra celulară;
  • asigură excitabilitatea neuro-musculară
  • activează numeroase sisteme enzimatice etc.

Produsele alimentare au un conţinut variabil de substanţe minerale, în concordanţă cu repartiţia acestora în materiile prime de origine vegetală şi animală din care se obţin respectivele produse. Astfel, părţile vegetative aeriene ale plantelor şi părţile periferice ale seminţelor sunt mai bogate în substanţe minerale decât tuberculii, rădăcinile şi bulbii. Carnea animalelor tinere conţine o cantitate de substanţe minerale mai redusă decât cea provenită de la animalele adulte; la animalele de aceeaşi vârstă, carnea slabă conţine mai multe substanţe minerale decât carnea grasă.

De asemenea, în carnea vietăţilor marine şi în ţesuturile plantelor marine există o mai mare varietate de substanţe minerale decât la cele de apă dulce, aspect explicat prin bogăţia în substanţe minerale a apei marine.

După proporţia/cantitatea în care se găsesc în organism substanţele minerale se clasifică în:

  • macroelemente (peste 100 ppm) : calciul (Ca), fosforul (P), magneziul (Mg), natriu (Na), potasiu (K), clor (Cl), sulf (S);
  • microelemente, numite şi oligoelemente (sub 100 ppm) : Fe, Cu, Co, Cr, Zn, Se, I, F, Mn, Mo etc.
  • ultramicroelemente (elemente de radioactivitate naturală, care se găsesc în ţesuturi în cantităţi infime) : uraniu, radiu etc.

Unele minerale pot fi toxice pentru organismul uman (As, Pb, Mo, Zn, Cu, F, Se, Hg) în condiţiile în care prezenţa lor depăşeşte anumite limite cantitative.

Conţinutul produselor alimentare în substanţe minerale se determină prin calcinare (ardere la +550oC, timp de 8-10 ore). Cenuşa totală rezultată prin calcinare exprimă conţinutul global de substanţe minerale existente în produse; ea include pe lângă substanţele minerale native (proprii produsului alimentar) şi substanţe minerale încorporate sau de impurificare.

Calciul este elementul mineral care se găseşte în cantitatea cea mai mare în organism (1,5-2%, din care 99 % se află în ţesuturile osoase şi dentare).

Fixarea Ca în organism este dependentă de prezenţa vitaminei D şi influenţată negativ de prezenţa în hrană a unor acizi (ex. ac. oxalic, fitic, malic etc.) care conduc la formarea unor săruri din care calciul nu poate fi metabolizat (oxalaţi, malaţi etc.) şi de excesul de P. Eliminarea Ca din organism este accelerată în prezenţa unor substanţe cum este cofeina. Nivelul Ca din sânge este reglat prin intervenţia a doi hormoni: parathormon şi calcitonină. Asimilarea normală a calciului de către organism depinde şi de cantitatea de fosfor existentă în hrana ingerată, raportul Ca/P trebuind să fie de 1,3...1,5 / 1.

Dintre principalele funcţii ale calciului în organism amintim:

  • component structural al oaselor şi dinţilor; insuficienţa calciului în alimente provoacă unele disfuncţii grave (rahitism, osteoporoză);
  • rol în excitaţia şi contracţia musculară; insuficienţa sa conduce la hipocalcemie/spasmofilie, manifestată prin tetanie);
  • rol în coagularea sângelui (carenţa în Ca creşte timpul de coagulare);
  • rol în activitatea sistemelor enzimatice, la nivel celular.

Excesul de Ca (hipercalcemia) conduce la depuneri aberante de depozite minerale (calculi biliari/renali, osteofite articulare etc)

Cele mai importante surse alimentare de calciu sunt laptele şi brânzeturile, care conţin cantităţi mari din acest element şi care întrunesc condiţiile necesare unei bune asimilări; dintre produsele alimentare vegetale (care conţin cantităţi mai mici de calciu şi cu un coeficient de utilizare digestivă mai redus) mai importante sunt: seminţele de leguminoase, pătrunjelul, spanacul, varza, guliile, andivele etc.

Fosforul reprezintă circa 1% din greutatea organismului uman, aproximtaiv 80% din acesta fiind localizat în oase şi dinţi (conţin 17-18% P); restul de circa 20% se găseşte în ţesuturile moi, unde îndeplineşte un rol plastic şi numeroase roluri funcţionale.

Fosforul îndeplineşte numeroase funcţii în organism, dintre care menţionăm:

  • rol multiplu în structura ţesuturilor osoase;
  • este constituient al acizilor nucleici (ADN - acid dezoxiribonucleic şi ARN - acid ribonucleic) care intervin în sinteza proteinelor, în multiplicarea celulară şi în transmiterea caracterelor ereditare;
  • intră în componenţa ATP (adenozintrifosfat), principalul depozit de energie necesar în travaliul muscular, activitatea nervoasă, procesele vitale din organism;
  • sub formă de fosfolipide intră în structura celulelor şi membranelor celulare reglând transportul soluţiilor prin acestea;
  • intervine în metabolizarea glucidelor, a acizilor graşi şi aminoacizilor etc.

Fosforul este larg răspândit în produsele alimentare, riscul aportului insuficient în

acest element fiind destul de rar. Regimurile alimentare care satisfac necesarul de calciu satisfac şi necesarul de fosfor.

Peştele, tărâţa de grâu, laptele, brânzeturile, ouăle ficatul contribuie cu cantităţi mari de fosfor uşor asimilabil de către organismul uman.

Magneziul este un macroelement prezent în toate ţesuturile organismului uman, cea mai mare cantitate fiind regăsită în oase (cca 0,7%).

Magneziul catalizează numeroase reacţii metabolice: este activator al unor enzime care intervin în sinteza proteinelor, în metabolismul glucidelor şi lipidelor.

Cele mai bogate surse de Mg sunt legumele verzi (fiind constituient al clorofilei) dar şi fructele, carnea, ficatul, leginoasele, derivatele cerealiere etc.

Potasiul se găseşte concentrat mai ales în lichidele intracelulare. El este necesar pentru buna desfăsurare a proceselor metabolice.

În condiţii obişnuite, alimentele furnizează suficient potasiu care este uşor asimilat de către organism. El este larg răspândit în produsele alimentare, mai bogate în acest element fiind: carnea, peştele, legumele (tomate, cartofi etc), fructele (mere, struguri, portocale etc), boabele de cereale, seminţele de floarea soarelui.

Sodiul se găseşte în special în spaţiul extracelular şi împreună cu potasiul participă la reglarea echilibrului apei în organism, la păstrarea echilibrului acido-bazic; contribuie la menţinerea presiunii osmotice; este un stimulator al tonusului neuromuscular.

Sodiul se găseşte în special în produsele alimentare de origine marină dar şi în unele legume cum sunt: sfecla, morcovul etc. Aportul suplimentar se sodiu se realizează prin suplimentarea alimentaţiei cu NaCl (sare de bucătărie).

Clorul este prezent numai în lichidele extracelulare. Participă la menţinerea echilibrului acidobazic iar prin combinaţie cu hidrogenul formează HCl cu rol în digestie.

Clorul se găseşte în cantităţi relativ mari în algele marine precum şi în alte surse. Necesarul de Cl este acoperit printr-o alimentaţie obişnuită, mai ales în calitate de component al sării de bucătărie.

Sulful este un component important al organismului uman. El este necesar pentru sinteza aminoacizilor sulfuraţi (metionină, cistină), intrând în alcătuirea proteinelor, îndeosebi a cheratinelor (care se găsesc în păr, unghii); participă şi la sinteza unor vitamine (tiamină, biotină). Cele mai bogate surse de sulf sunt alimenatele de origine animală, leguminoasele, cerealele, nucile.

Fierul - se găseşte în organism sub diverse forme şi combinaţii:

  • ca fier activ preponderent în sânge; intră în compoziţia hemoglobinei din eritrocite şi a unor enzime oxidante, îndeplinind rolul de transportor al O2 şi CO2;
  • este un component al mioglobinei, miozinei şi actiomiozinei din muşchi;
  • în plasma sanguină este transportat legat de o proteină specifică: transferina;
  • este stocat - în ficat, splină, măduvă - sub formă de feritină, hemosiderină etc.

Insuficienţa fierului, datorată aportului alimentar deficitar sau pierderilor exagerate se manifestă prin anemie (scăderea numărului de globule roşii din sânge).

Cele mai bogate produse alimentare în fier sunt: organele (ficat), carnea macră, peştele, spanacul, urzicile etc.

Cuprul se găseşte sub formă de urme în toate ţesuturile, cantităţile cele mai mari fiind concentrate în ficat, rinichi, măduva osoasă, inimă, creier.

Are rol în formarea melaninei, elastinei, colagenului, în protecţia sistemului nervos central etc.

Carenţa cuprului în organism se manifestă prin anemie hipocromică (pete depigmentate), deprecierea părului, încetinirea creşterii etc.

Cobaltul este constituent al vitaminei B12 (ciancobalamina), intervenind în hematopoeză şi în diverse procese metabolice.

Alimentaţia obişnuită furnizează cantităţi suficiente de cobalt în organism. Se găseşte în carne, lapte şi alte produse de origine animală.

Cromul este concentrat mai ales în păr, splină, rinichi. Principalul său rol în organism este cel de activitor al unor enzime implicate în metabolismul glucozei, în sinteza acizilor graşi şi ai colesterolului. Prezenţa şi asimilarea sa corespunzătoare în organism poate preveni diabetul, obezitatea etc.

Zincul este implicat în numeroase sisteme enzimatice din organismul uman. Sunt relativ bogate în zinc boabele cerelelor, seminţele de dovleac, drojdia de bere etc.

Seleniul este un element chimic descoperit în anul 1817 şi numit astfel după denumirea greacă a lunii, Selena. Anterior anului 1957 seleniul era considerat un element toxic. El este un component esenţial al enzimei glutationperoxidaza, care neutralizează peroxizii şi previne formarea radicalilor liberi, fiind unul dintre cei mai puternici antioxidanţi. Seleniul are şi un important rol în buna funcţionare a sistemului imunitar; de altfel, s-a confirmat faptul că suplimentarea hranei cu seleniu previne apariţia cancerului. Asociat cu vitamina E, seleniul intervine în susţinerea creşterii normale şi a fertilităţii; efectele sale benefice sunt amplificate şi atunci când este asociat cu aminoacizi sulfuraţi (ex. selenometionină), vitaminele E şi A.

Ca surse de seleniu menţionăm produsele de origine animală, unele legume şi fructe, derivatele cerealiere.

Iodul este un oligoelement necesar pentru sinteza hormonilor tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina), cel mai important rol al său fiind de a asigura buna funcţionare a glandei tiroide. Prin intermediul hormonilor tiroidieni, iodul participă la stimularea ritmului metabolic (lipidic, bazal) la producerea de energie şi promovarea creşterii.

Carenţa de iod în organism se manifestă prin reducerea cantităţii de hormoni tiroidieni, glanda tiroidă îşi măreşte volumul (apre guşa endemică), se încetineşte ritmul metabolic, funcţiile mentale scad (cretinism), apare obezitatea şi numeroase tulburări nervoase. Deficienţa iodului poate fi cauzată şi de prezenţa anumitor compuşi chimici (factori goitrogeni, care blochează utilizarea iodului în organism) în produsele alimentare consumate în stare crudă (ex: în varză).

Cele mai bogate surse alimentare de iod sunt produsele comestibile provenite din apa mărilor şi oceanelor: peştele, scoicile, algele marine.

Conţinutul în iod al produselor vegetale depinde de conţinutul solului pe care acestea au fost cultivate, respectiv în cazul produselor de origine animală, de conţinutul în iod al furajelor administrate animalelor. În România solul din zonele muntoase şi subcarpatice are un conţinut mai redus de iod, apa fiind şi ea săracă în acest element; pentru a corecta acest deficit se utilizează în alimentaţie sare iodată.

Fluorul este localizat aproape în întregime în oase şi dinţi, având rol în prevenirea cariei dentare dar şi a osteoporozei. Sursa principală de fluor este apa de băut.

Manganul este esenţial pentru sinteza matricei oaselor; de asemenea are rol de activator enzimatic, intervine în metabolismul lipidic (sinteza colesterolului, a acizilor graşi), în dezvoltarea urechii interne, funcţionarea normală a glandelor sexuale şi utilizarea corespunzătoare a vitaminei Bi. Principalele surse de Mn sunt produsele alimentare cerealiere, leguminoasele, nucile, cafeaua etc.

Molibden. Rolul său în organism a fost evidenţiat după anul 1950, ca şi component al unor enzime, participând la procesele de oxidare a grăsimilor, de mobilizare a fierului din rezervele hepatice etc. Produse alimentare bogate în Mo sunt: ficatul, rinichii, leguminoasele şi derivatele cerealiere cu grad mare de extracţie.

Substanţele azotate

Analiza chimică uzuală vizează determinarea totalităţii substanţelor cu azot din produsele alimentare, reunite sub denumirea de "proteină brută" (metoda Kjeldahl).

Proteinele conţin în medie 16% N; determinarea conţinutului în proteină brută vizează în fapt, determinarea cantităţii de azot din proba analizată şi estimarea proteinei prin înmulţire cu factorul 6,25 (unui g de N îi corespund 100/16 = 6,25 g de proteină).

Deşi proteinele sunt definite ca fiind substanţe organice cu azot (conţin obligatoriu C, H, O şi N), nu toţi

compuşii azotaţi aflaţi în produsele alimentare sunt de natură proteică.


Proteidele (proteinele propriu-zise) sunt formate din unul sau mai multe lanţuri de aminoacizi. Ele se clasifică în:

  • holoproteide (alcătuite numai din aminoacizi);
  • heteroproteide (formate din aminoacizi + alte grupări).

Cele mai importante holoproteide sunt:

  • Albumine: lactalbumina (în lapte), ovalbumina (în albuşul de ou), leucozina (grâu), legumelina (boabele de mazăre etc.);
  • Globuline: miozina, fibrinogenogenul (în carne), lactoglobulina (lapte), ovoglobulina (în ouă) faseolina (în boabele de fasole), legumina (în mazăre) etc.;
  • Gluteline: se găsesc numai în plante, mai ales în frunze şi seminţe: gluteina (în grâu), glutenina (în secară), orizeina (în orez);
  • Prolamine: sunt proteine de origine vegetală care se găsesc în seminţele cerealelor: gliadina (în grâu, secară), zeina (în porumb), hordeina (în orz) etc.
  • Protamine şi histone, care intră în componenţa ADN cromozomial;
  • Scleroproteidele: colagenul (în piele, tendoane), elastina (în ţesutul conjunctiv, cartilagii, pereţii vasculari), oseina (în oase), cheratina (în păr, pene, unghii, copite, coarne; este nedigestibilă) etc.

Heteroproteide conţin alături de aminoacizi şi un grup prostetic neazotat (glicidic,

lipidic, mineral); sunt grupate în:

  • Nucleoproteide: formate din histone sau protamine în combinaţie cu aczii nucleici (în carne, peşte, drojdii, bacterii etc);
  • Fosfoproteide: alcătuite din proteine şi acid fosforic: cazeina (în lapte), vitelina (în gălbenuşul ouălor), ihtulina (în icrele de peşte) etc;
  • Cromoproteide:, formate dintr-o proteină şi un pigment: cel mai important reprezentant pentru această grupă este hemoglobina formată din globină şi hematină;
  • Glicoproteide: au ca parte neproteică o glucidă simplă: mucoproteide
  • Lipoproteide: au ca parte neproteică un compus lipidic lecitina).

Aminoacizii reprezintă elementele structurale de bază ale proteinelor, ca şi stadiul lor

final de scindare digestivă. Se clasifică în mod curent în:

  • esenţiali: aportul lor prin hrană este obligatoriu deoarece nu sunt sintetizaţi în organism în cantităţile necesare (sau în unele cazuri chiar deloc); la mamifere întâlnim 10 aminoacizi esenţiali: arginina, fenilalanina, histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, treonina, triptofanul,valina; unele lucrări de specialitate recunosc doar 8 aminoacizi ca esenţiali, neincluzând în această categorie histidina şi arginina, pe motiv că în absenţa lor creşterea nu se opreşte (ca în cazul celorlalţi opt) ci doar încetineşte;
  • semiesenţiali: pot fi sintetizaţi în organism pe baza unor precursori esenţiali: cistina (se sintetizează pe baza metioninei) şi tirozina (pe baza fenilalaninei);
  • neesenţiali: aceştia pot fi sintetizaţi în organism în cantităţile necesare, fără restricţii: glicina, serina, prolina, alanina, acid aspartic, acid glutamic etc.

Valoarea biologică a proteinelor unui aliment este dată de conţinutul în aminoacizi esenţiali şi de raportul dintre aceştia, prin comparaţie cu cerinţele organismului. Ca atare, conţinutul de aminoacizi şi structura acestora trebuie să reprezinte un factor principal de apreciere şi evaluare a calităţii produselor alimentare.

Se poate spune că sinteza proteică în organismul uman este practic continuă şi că aportul de aminoacizi trebuie să fie suficient, în special în ceea ce priveşte aminoacizii esenţiali. Necesarul zilnic minim de aminoacizi la om este apreciat la 44-56 grame, organismul având nevoie continuă de aminoacizi pentru a fabrica în fiecare secundă aproximativ 2,5 milioane de globule roşii, ca şi pentru a înlocui alte celule.

Principalele funcţii ale proteinelor în organism sunt:

  • rol plastic: sunt constituenţi structurali ai celulelor, ţesuturilor, asigurând creşterea organismului;
  • rol energetic: atunci când aceste substanţe abundă, sau când hrana este săracă în lipide şi glucide, furnizează circa 4,1 kcal/g;
  • rol biologic activ : funcţia catalitică se manifestă prin aceea că intră în constituţia enzimelor şi a unor vitamine).

La un anumit pH (specific), proteinele precipită (ex: coagularea cazeinei din lapte pentru producerea brânzeturilor).

Proteinele pot fi denaturate sub acţiunea unor factori fizici (temperatură ridicată, radiaţii) sau chimici (acizi, baze, metale grele), reversibil sau - dacă acţiunea este puternică - ireversibil.

În produsele alimentare proteinele se găsesc în proporţii variabile:

  • practic lipsesc în majoritatea băuturilor, cu excepţia berii şi a unor stimulente (energizante tip Red Bull care conţin alcaloizi de tipul cafeinei, taurinei etc.);
  • proporţii foarte mici (1-3 %) în tuberculi, rădăcini, legume, fructe;
  • proporţii reduse (8-15%) în seminţele de cereale (porumb, orez, orz, secara, grâu);
  • proporţii medii (20-30%) în seminţele de leguminoase (soia, fasole, mazăre);
  • proporţii ridicate în produsele de origine animală (în lapte 3,5-5% dar cca 20% în SU, în ouă cca 13% dar cca 50% în SU, în carne 15-20% dar 40-60% în SU etc.).

Lipidele (grăsimile)

Lipidele sunt esteri ai alcoolilor cu acizi graşi. Ele sunt insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici (proprietate folosită pentru extragerea lor cu eter, benzen, acetonă etc., respectiv determinarea indirectă prin metoda Soxhlet, ceea ce rezultă fiind "grăsime brută").

În funcţie de compoziţia lor chimică, lipidele se împart în:

  • lipide simple (formate din carbon, hidrogen şi oxigen): acizi, graşi, gliceride (esteri ai glicerolului - îndeosebi trigliceride), steride (steroli, ex: colesterol), ceride etc.
  • lipide complexe (alături de C, H şi O mai conţin şi alte substanţe): fosfolipide (ex: cefaline, lecitine) etc.

Gliceridele sunt esteri ai glicerolului cu un singur acid gras (butiric, palmitic, stearic etc.) sau cu doi sau trei acizi graşi diferiţi (digliceride, trigliceride). Asemenea gliceride sunt răspândite în toate organismele vegetale şi animale, acumulându-se ca substanţe de rezervă. În organismul animal se găsesc depozite în ţesuturile adipoase (subcutanate, în jurul organelor interne etc), iar dintre vegetale, cele mai bogate în grăsimi sunt seminţele de oleaginoase (floarea soarelui, soia), măslinele, arahidele, nucile etc.

Steridele sunt esteri ai alcoolilor monovalenţi, aromatici (steroli) cu acizi graşi. Cele mai importante steride sunt ergosterina şi colesterina; colesterina participă la formarea acizilor biliari, neutralizează acţiunea toxinelor etc. iar ergosterina este precursor al vitaminei D.

Dintre lipidele complexe, cele mai importante sunt fosfolipidele (ex. lecitine, cefaline). Lecitinele favorizează creşterea organismelor tinere. De asemenea, sunt folosite ca emulgatori la fabricarea ciocolatei, a margarinei etc. Cele mai importante surse pentru lecitină sunt: boabele de cereale şi soia, seminţele plantelor oleaginoase, creierul, gălbenuşul de ou etc.

Acizii graşi sunt compuşi organici cu lanţul molecular mare, conţinând un număr par de atomi de carbon: între 2 (acid acetic) şi 24 (acid lignoceric). Ei pot fi:

  • saturaţi: acid acetic, butiric, caprilic, miristic, palmitic, stearic etc;
  • nesaturaţi (în structura lor sunt prezente una sau mai multe duble legături de carbon -C=C-, unde atomul de H poate fi înlocuit): acidul oleic, linoleic, linolenic, arahidonic. Acizii linoleic şi linolenic - şi chiar şi cel arahidonic - sunt consideraţi acizi graşi esenţiali, pe de o parte pentru că nu pot fi sintetizaţi în organism iar pe de altă parte şi datorită rolului/efectelor lor în organism.

Lipidele îndeplinesc în organism mai multe funcţii:

  • au rol plastic (unii acizi graşi sau fosfolipide intră îi alcătuirea membranelor celulare şi a unor hormoni);
  • au rol energetic (9,5 kcal/g - cea mai mare valoare dintre substanţele organice);
  • sunt vectori pentru vitaminele liposolubile;
  • ţesuturile adipoase ajută la fixarea unor organe interne rinichi).

În produsele alimentare, lipidele se găsesc în proporţii variabile:

  • proporţii reduse în legume, fructe (sub 1%, excepţie nuci, alune - cu peste 60%);
  • 20-50% în seminţele de oleaginoase (soia, floarea soarelui, rapiţă, arahide etc.);
  • proporţii variate în produsele de origine animală (ouă 1-5%, lapte 2-7%, carne 2­45%, peşte 2-25% etc.)

În cazul în care produsele menţionate nu sunt păstrate în condiţii optime, grăsimea suferă transformări (procese de oxidare) cu formare de produşi care imprimă alimentelor gust şi miros neplăcut, ajungând în stare de alterare (râncezire) şi devenind improprii consumului.

Glucidele

Glucidele sunt cele mai răspândite substanţe organice şi reprezintă componentul principal în substanţa uscată a produselor vegetale. În funcţie de complexitatea lor chimică, ele se clasifică în grupe şi subgrupe.

Un alt sistem de clasificare împarte glucidele în două grupe:

  • fibre (sau celuloză brută): celuloză, hemiceluloză, lignină, pentozani, arabino-xilani;
  • substanţe extractive neazotate: amidon, zaharuri (hexoze, oligozaharide), glicogen.

Monoglucidele sunt glucidele simple, practic formate dintr-o singură moleculă glucidică, ca de ex. glucoza, fructoza, galactoza.

Glucoza este forma comună de utilizare a glucidelor în organism ca sursă de energie. Se găseşte în stare liberă în legume, fructe, boabe de cereale, făină, carne etc.

Fructoza se găseşte ca atare în fructele coapte şi miere.

Galactoza se întâlneşte în lapte, creier şi în unele produse vegetale numai sub formă combinată. Prin hidrolizarea zahărului din lapte (lactoza) se obţine galactoză.

Dintre hexoze, cea mai uşor asimilabilă de către organismul uman este fructoza.

Oligoglucidele sunt formate din reuniunea a două (diglucide) sau trei (triglucide) simple, într-o moleculă complexă; cele mai răspândite sunt diglucidele.

Zaharoza este formată dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză. Se găseşte în cantitate mare în sfecla de zahăr (18-20%), în trestia de zahăr (14-24%) şi în cantităţi reduse în fructe, legume şi alte produse vegetale.

Maltoza (zahăr de malţ) este formată din două molecule de glucoză. Se găseşte în cantitate mare în orzul germinat (malţ) şi în alte cereale încolţite.

Lactoza (zahărul din lapte) este formată dintr-o moleculă de glucoză şi una de galactoză. Se găseşte în cantităţi mari (3-6%) în lapte (de vacă, oaie etc.). Sub acţiunea bacteriilor lactice, lactoza este descompusă în acid lactic, însuşire care stă la baza obţinerii produselor lactate fermentate (iaurturi, brânzeturi etc.).

Rafinoza este mai rar întâlnită; prin descompunerea sa rezultă glucoză, fructoză şi galactoză. Se găseşte în boabe de porumb, cicoare, sfeclă.

Poliglucidele sunt substanţe complexe, cu masă moleculară mare, alcătuite dintr-un

număr mare de monoglucide legate chimic între ele. Sub acţiunea unor acizi sau enzime, poliglucidele sunt scindate treptat până la monoglucidele care le compun.

Amidonul se prezintă sub formă de granule şi este alcătuit din amilopectină (în înveliş) şi amiloză (în interior); în prezenţa iodului şi a apei dă o culoare albastră ce dispare la cald şi reapare la rece; la microscop prezintă o granulaţie specifică plantei; la cald se cleifică. Amidonul se găseşte în proporţii ridicate în multe produse alimentare de origine vegetală: 65­70% în grâu, 12-27% în cartofi, 50-60% în boabele de mazăre etc.

Celuloza este componentul de bază al membranelor celulare vegetale. Are un rol nutritiv mai redus în organismul uman deoarece nu este degradată digestiv (lipsesc enzimele) dar este important rolul său dietetic, de favorizare a tranzitului digestiv (stimulează peristaltismul intestinal). Conţinutul în celuloză al produselor vegetale este variabil: cereale 1,6-2,7%; legume 2,2-2,8%; fructe 0,5-1,3%.

Inulina se găseşte în napi (topinambur); prin hidroliza inulinei se obţine fructoza.

Glicogenul este singura formă de depozitare (redusă) a glucidelor în organismul uman/animal, în urma digestiei, absorbţiei şi metabolizării glucidelor la nivelul ficatului; indicator este nivelul glicogenului din sânge.

Hexozele şi diglucidele au gust dulce, etalonul pentru această senzaţie fiind zaharoza (1); glucoza 0,74; maltoza 0,4; lactoza 0,16; fructoza 1,7; îndulcitori sintetici: zaharina şi aspartamul 200x, xylitol 1000x, taumatina 3000x.

În organism, glucidele au rol preponderent energetic (deşi valoarea lor energetică este de doar 4,2 kcal/g), deoarece au o pondere mare în alimentaţie.

În produsele alimentare glucidele se găsesc în proporţii variabile: 1-5 % în legume, 5­18 % în fructe, 50-85 % în seminţele de cereale şi leguminoase, 4-5 % în lapte (preponderent lactoză), sub 1% în carne (preponderent glicogen), cca 1% în ouă.

Vitaminele

Denumirea vitaminelor, funcţiile pe care acestea le îndeplinesc în organism precum şi sursele lor de provenienţă sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1 Vitaminele - denumire, funcţii în organism şi surse de provenienţă

Vitamina

Funcţii în organism

A (retinol)

Rol în protecţia integrităţii epiteliilor (antiinfecţioasă), în procesul de creştere (vitamină de creştere), în procesul vederii (antixeroftalmică), în reproducţie şi în metabolismul proteic. Se sintetizează în organism din provitamine A (ex. caroten, xantofile etc.) Surse: pentru caroten: morcov, spanac, ţelină, salată , caise, piersici etc. ; alte surse: lapte, ficat, icre, creier, gălbenuş de ouă etc.

D2 (ergocalciferol )

D3 (colecalciferol)

Rol în metabolismul calciului şi fosforului, respectiv mineralizarea normală a oaselor (antirahitică). Se sintetizează în organism sub acţiunea radiaţiilor UV din provitamine: ergosterol (din ciuperci, porumb) şi colesterol (din grasimi animale). Surse: untură de peşte, unt, gălbenuş de ou, icre, ficat.

E (tocoferol)

Rol: antioxidant biologic, rol în funcţia de reproducţie (antisterilică), în sinteza acidului arahidonic, intră în alcătuirea membranelor celulare. Rezistă la temperaturi ridicate (până la 200oC). Surse: cantităţi importante se găsesc în germenii de cereale şi moderate în gălbenuş de ou, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline, legume etc.

K

Rol în coagularea sângelui (antihemoragică). Surse: spanac, conopidă, urzici, tomate, morcov, ficat etc.

Tiamină (B1)

Rol: coenzimă (ca tiaminpirofosfat), rol în metabolismul glucidic şi proteic, are inluenţă asupra creşterii, protecţie anti Beri-Beri. Surse: drojdii, germenii şi învelişul cerealelor, pâine de secară, carne, ficat, gălbenuş de ou, fasole etc.

Riboflavină (B2)

Rol: coenzime flavinice, rol în metabolismul lipidic, glucidic, protidic (reţinerea azotului), inluenţă asupra creşterii. Surse: drorjdie de bere, conopidă, spanac, pâine integrală, ficat, gălbenuş de ou etc.

Acid pantotenic

(B3 / B5)

Rol: component al coenzimei A (CoA), rol în metabolismul lipidic (sinteza acizilor graşi, a colesterolului, a sterolilor).

Colină (B4)

Rol în sinteza metioninei, precursor al acetilcolinei (asigură transmiterea influxului nervos), cofactor enzimatic

Piridoxină (B6)

Rol: coenzimă în diverse sisteme enzimatice, implicată în metabolismul proteic. Surse: drojdia de bere, salată, gălbenuş, morcov, ficat, muşchi etc.

Biotină (B7)

Rol: componentă a unor enzime cu rol în carboxilări, cu rol general în metabolismul glucidic, lipidic, protidic. Surse similare cu celelalte proteine din grupul B.

Ac. folic (B8)

Rol: component al unor coenzime implicate în sinteza unor aminoacizi (ex. metionina), rol în metabolismul acizilor nucleici. Surse similare cu celelalte proteine din grupul B.

Ciancobalamină

(B12)

Rol: componentă a unor coenzime, rol în sinteza metioninei, în general în metabolismul proteic, în hematopoeză, în absorbţia digestivă. Surse: ficat, rinichi, lapte de vacă etc.

Acid ascorbic (vit. C)

Rol: Antiscorbutică. Rol în metabolismul substanţelor nutritive. Are o stabilitate redusă, fiind distrusă la temperaturi ridicate, lumină, O2, radiaţii UV. Cerinţe organismului pentru această vitamină sunt cele mai ridicate. Sursele principale sunt legumele şi fructele proaspete; surse foarte importante sunt cătina şi măcieşele.

Vitaminele sunt compuşi organici cu structură chimică variată, indispensabili vieţii omului. Prima vitamină a fost descoperită abia în anul 1911, când Cazimierz Funk a izolat din tărâţele de orz o substanţă care vindeca boala beri-beri şi care a primit denumirea de vitamină ("amină vitală") deoarece conţinea azot aminic şi se arăta indispensabilă vieţii (numită mai apoi tiamină sau vitamina Bi).

Uzual, vitaminele sunt clasificate după solubilitatea lor în:

- liposolubile: vitaminele A, D, E şi K (mai nou şi vit. F - acizii graşi esenţiali);

- hidrosolubile (complexul de vitamine B şi vitamina C).

În organism, vitaminele au rol funcţional, deoarece alături de enzime şi hormoni, fac parte din grupa catalizatorilor biologici, controlând diferite procese metabolice.

Cerinţele zilnice ale omului variază în funcţie de vitamină şi individ, valorile medii fiind cuprinse între 0,2-5 mg/zi, cu excepţia vitaminei C, pentru care necesarul se ridică la 30-60

mg/zi.

Aportul vitaminic anormal determină tulburări specifice numite vitaminoze: avitaminoză în cazul lipsei totale a unei vitamine, hipovitaminoză în cazul insuficienţei unei vitamine sau hzpervitaminoză în cazul excesului unei vitamine; aceste tulburări afectează sănătatea, creşterea şi reproducţia.

Conţinutul alimentelor în vitamine este foarte variabil.

De precizat şi faptul că vitaminele sunt în general sensibile la oxidări, lumină şi temperaturi ridicate, dar stabilitatea lor diferă de la caz la caz.

Pe lângă sursele naturale de vitamine, în prezent este extinsă la scară industrială producţia de vitamine de sinteză (pe cale chimică sau biotehnologică), ceea ce permite echilibrarea cu uşurinţă sau suplimentarea lor în hrană/alimente, conform cerinţelor sau scopurilor urmărite (ex. "margarina... cu 3-8-12 vitamine", diverse sucuri etc.)

Acizii organici

Majoritatea produselor alimentare au o reacţie acidă datorită acizilor şi sărurilor lor.

Acizii folosiţi în industria alimentară se împart în:

  • acizi anorganici: acid fosforic, acid carbonic - folosiţi pentru acidularea unor băuturi;
  • acizi organici: acid citric (în citrice), tartric (în struguri), succinic (fructe necoapte), acid formic (în fragi, zmeură, miere), acid acetic, acid lactic etc.

Acizii organici sunt specifici unor produse alimentare. Felul acizilor depinde de natura produselor; astfel în produsele vegetale predomină acizii organici: malic, citric, tartric, oxalic, lactic etc. iar în produsele animale acidul lactic. Acizii anorganici nu se găsesc în mod natural în produsele alimentare.

Efectul gustativ al acizilor este dat de gustul de acru (aciditatea gustativă). Cantitatea minimă de acid dizolvat în apă care provoacă percepţia de acru se numeşte prag de percepţie a gustului de acru, şi este specific pentru fiecare acid.

Acizii se deosebesc între ei din punctul de vedere al efectului gustativ; astfel, cel mai puternic gust acru îl are acidul citric, urmat de acidul tartric, succinic, izosuccinic, lactic, acetic.

Experienţele efectuate au demonstrat că există substanţe care intensifică gustul de acru, cum sunt taninurile, precum şi substanţe care atenuează această senzaţie, cum sunt mono şi diglucidele.

Acizii sunt folosiţi în industria alimentară în scopuri precum:

  • ca agenţi de conservare: acidul acetic pentru conserve în oţet), acidul lactic (de exemplu pentru murături) etc.; acidul lactic inhibă dezvoltarea microorganismelor nedorite, care preferă un mediu cu pH mai ridicat:
  • ca aditivi alimentari: acidul citric ("sare de lămîie"), acidul tartric;
  • pentru gustul de "acid" : acidul fosforic sau acidul carbonic în băuturi răcoritoare.

Procesele de fermentaţie nedorite care pot avea loc în unele produse alimentare

conduc la creşterea anormală a acidităţii, respectiv la "acrirea" produselor (lapte, pâine, prăjituri etc.); acest proces este un indicator al noncalităţii produselor respective. De aceea, cunoaşterea unor limite normale de aciditate (prevăzute în standarde, norme) prezintă o mare importanţă îm aprecierea calităţii produselor alimentare.

În majoritatea produselor alimentare, conţinutul în acizi este redus (sub 1,5%): de exemplu, în tomate 0,45% (acid malic), în varza murată 1,2% (acid lactic) etc.

Enzimele

Enzimele sunt substanţe organice de natură proteică, secretate de celula vie şi care au rol de biocatalizatori (iniţiază şi măresc viteza de desfăşurare a reacţiilor chimice intra sau extracelulare din organism de mii/milioane de ori). Caracteristic enzimelor este faptul că au specificitate de acţiune, în sensul că o enzimă catalizează numai o anumită reacţie (de degradare sau de asociere) şi numai pentru o anumită substanţă pe care o recunoaşte chimic (denumită substrat).

Ca orice catalizator, enzimele nu se consumă în reacţia chimică pe care o catalizează. Acţiunea lor este optimă la anumiţi parametrii de mediu (temperatură, pH), dar ca orice proteine sunt termolabile fiind denaturate la temperaturi înalte (de peste 100oC) şi de durată.

Cele mai importante grupe de ezime sunt:

  • cu rol major în procesul de respiraţie celulară, realizând transferul de oxigen (oxidazele) şi hidrogen (hidrogenazele); de exemplu, catalaza, peroxidaza sunt indicatori de calitate microbiologică a laptelui, prezenţa lor indicând multiplicarea microorganismelor;
  • hidrolazele sunt enzime de digestie cu rol de scindare a macromoleculelor substanţelor nutritive complexe până la monomeri ce pot traversa peretele intestinal şi pot fi metabolizaţi; ele acţionează numai în prezenţa apei şi poartă numele substanţei pe care celulază, protează, lipază, amilază, pectinază etc.);
  • izomerazele sunt enzime care transformă un izomer în altul (de transformarea glucozei în fructoză).

În produsele alimentare se întâlnesc numeroase enzime, activitatea lor manifestându- se cu diferite grade de intensitate, atât în timpul producerii cât şi pe perioada păstrării lor.

Alte substanţe

În produsele alimentare pot fi evidenţiate şi alte substanţe înafara celor prezentate, cum ar fi: pigmenţi (naturali sau artificiali), edulcoranţi, emulsifianţi şi alte substanţe din grupa aditivilor alimentari precum şi substanţe de impurificare (contaminanţi) etc.

Back to Top