La nivel microeconomic, cheltuielile de producţie şi costurile reprezintă informaţii necesare oricărui cadru de conducere. Pentru a fi utile procesului de management, informaţiile menţionate necesită:

  • organizarea evidenţei cheltuielilor de producţie pe obiecte de calculaţie (faze, comenzi, produse etc.), pe feluri de activitate şi mai ales pe categorii de cheltuieli;

  • calcularea costului unitar al produsului.

Conţinutul economic al cheltuielilor şi costurilor apare in urma efectuării unor calcule desfăşurate prin aplicarea unor metode specifice. Succesiunea calculelor efectuate este cunoscută sub denumirea de „calculaţie a costurilor”.

Metodele de calculaţie a costurilor – numite şi metode de conducere prin costuri – cuprind un ansamblu de procedee prin care se „asigură cuantificarea corelaţiei dintre cheltuieli şi producţia care le-a ocazionat, in calitatea lor de mărimi economice determinabile prin măsurare şi calcul”.

Metodele de conducere prin costuri se pot clasifica după o serie de criterii cum sunt: obiectul calculaţiei; sfera de cuprindere; modul de integrare a calculaţiei in sistemul de programare şi urmărire valorică a activităţii productive a organizaţiei economice; obiectivele urmărite; modalităţile de calculaţie şi de apariţie in timp (in acest capitol se prezintă clasificarea metodelor după ultimul criteriu). După modalităţile de calculaţie şi de apariţie in timp, metodele de conducere prin costuri se pot grupa in următoarele categorii:

Metode clasice (sau tradiţionale) de conducere prin costuri:

  • metoda globală;

  • metoda pe faze de fabricaţie;

  • metoda pe comenzi.

Metode evoluate de conducere prin costuri:

Fiecare metodă de conducere prin costuri prezintă etape distincte, iar aplicarea lor in cadrul organizaţiilor economice depinde de o serie de factori :

  • profilul şi mărimea organizaţiei;

  • specificul procesului tehnologic şi modul de organizare a producţiei;

  • complexitatea produselor fabricate;

  • nivelul de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;

  • periodicitatea şi momentul afectării calculaţiilor;

  • modul de formare, grupare şi evaluare a costurilor.

Din ansamblul metodelor şi tehnicilor folosite in managementul organizaţiei, cele care răspund direct cerinţelor de gestiune a resurselor sunt metodele conducerii prin costuri.

In funcţie de conţinutul informaţional şi, implicit, de posibilităţile oferite conducerii pentru fundamentarea deciziilor privind preintampinarea apariţiei şi manifestării unor dereglări in activitatea organizaţiei, precum şi eliminarea rapidă a disfuncţionalităţilor apărute, metodele de conducere prin costuri se clasifică in două grupe: metode clasice, metode evoluate. La organizaţiile cu profil industrial din ţara noastră, incă se folosesc cu preponderenţă metode clasice ale conducerii prin costuri, cum sunt:

metoda calculaţiei globale; metoda pe faze, metoda pe comenzi (prezentate detaliat, in special, la disciplina de contabilitate). Trăsătura dominantă a acestor metode este caracterul lor in special postoperativ, ceea ce reduce considerabil posibilităţile de intervenţie şi acţiune ale conducerii. Folosirea şi valorificarea superioară a resurselor, invederea creşterii capacităţii competitive a organizaţiei, impun folosirea pe scară largă a metodelor evoluate de conducere prin costuri. In cadrul acestui capitol al cursului accentul s-a pus tocmai pe aceste metode, dezvoltandu-se problematica metodelor: standard-cost, normativă, taxă-oră-maşină (T.H.M.), analiza valorii, GP. Aplicarea metodelor evoluate de conducere prin costuri trebuie să ţină seama de particularităţile tehnico-economice ale fiecărei organizaţii, de specificul obiectului de activitate, astfel incat prin introducerea lor in practică să asigure: operativitate, relevanţă, supleţe, exactitate. Deşi diferenţiate din punct de vedere informaţional, metodele evoluate de conducere prin costuri prezintă cateva elemente metodologice comune:

  • prezintă etape succesive de desfăşurare a acţiunilor specifice;

  • in cadrul fiecărei etape există procedee concrete de lucru, ceea ce le asigură operaţionalitate;

  • scopul final este determinarea şi analiza elementelor de cheltuieli ce alcătuiesc conţinutul costului de producţie.

Prezentarea metodelor clasice de conducere prin costuri

Metoda globală

In literatura de specialitate, metoda globală este cunoscută şi sub denumirea de „calculul diviziunii” sau „calculaţie simplă”. Scopul metodei globale este asigurarea colectării tuturor cheltuielilor de producţie, separatepe articole de calculaţie sau locuri de producţie şi apoi raportarea lor la cantitatea de producţie finită obţinută. In acest fel se obţin costuri pe unitate de produs, pe sector de activitate (secţie, atelier) sau la nivel de organizaţie economică.

Aria de aplicabilitate a metodei globale se limitează la nivelul organizaţiilor economice care au o producţie omogenă sau a căror activitate se concretizează in obţinerea mai multor produse ce se pot transforma, ţinand seama de anumite criterii de echivalenţă, intr-un singur produs convenţional.

Metoda globală prezintă in practica economică două variante de calculaţie: globală pe feluri de costuri şi globală pe locuri sau sectoare de costuri.

Metoda pe faze de fabricaţie

Metoda, aplicată la organizaţiile economice care au o producţie de masă, constă in determinarea şi controlul costurilor pe fiecare fază sau etapă unde se realizează produsul respectiv şi apoi pe intregul produs. In cadrul acestei metode se urmăresc:

  • stabilirea fazelor de calculaţie a costurilor . Procesul de producţie este secţionat intr-un număr de faze, care grupează uneori mai multe faze tehnologice, astfel incat producţia finală să fie măsurată şi exprimată calitativ. Pentru aceasta, este necesar ca pe fiecare fază să fie determinate cu exactitate toate cheltuielile.

  • determinarea costului efectiv al produselor prin folosirea a douăvariante: „cu semifabricate” sau „fără semifabricate”.

Varianta „cu semifabricate” presupune calculaţia costului fiecăruisemifabricat pe articole de calculaţie şi apoi pe produs la nivelul fazei respective. La costul fiecărei faze se adaugă costurile fazelor anterioare. In acest fel, totalul costurilor ultimei faze reprezintă costul produsului fabricat.

Varianta „fără semifabricate” se aplică atunci cand nu este necesarsă se determine costul semifabricatelor după fiecare fază. Costul pe unitate de produs se obţine raportand costul producţiei finite, care rezultă din insumarea costurilor fiecărei faze, la cantitatea produsă.

Metoda pe faze de fabricaţie este asemănătoare cu metoda globală insă prelucrările sunt adaptate la fazele tehnologice de obţinere a unui produs.

Metoda pe comenzi

Metoda pe comenzi , aplicată in organizaţiile cu producţie individuală sau de serie mică, are in vedere faptul că fiecare cheltuială de producţie poate fi prestabilită pe bază de norme sau documente efective de consumuri ce aparţin unei unităţi specifice care şi este cunoscută sub numele de comandă.

Obiectul comenzii este diferit in funcţie de tipul de producţie. Astfel, pentru producţia individuală se aplică varianta „fără semifabricate”, iar pentru producţia de serie se poate utiliza atat varianta „fără semifabricate” cat şi varianta „cu semifabricate”. In cazul producţiei „fără semifabricate”, comanda are ca obiect un produs sau lot de produse, iar in cazul unui produs mai complicat şi cu ciclu de fabricaţie de durată, o anumită parte asamblată a acestuia.

In cazul variantei „cu semifabricate”, determinarea costului unitar pentru produsul finit comportă următoarele lucrări: stabilirea calculaţiilor pentru determinarea costului semifabricatelor proprii; elaborarea calculaţiilor pentru determinarea costului operaţiilor de prelucrare şi finisare a semifabricatelor, subansamblurilor şi a altor piese; elaborarea calculaţiei privind costul produsului finit, care cuprinde pe langă costul semifabricatelor, al subansamblurilor şi al pieselor finisate şi cheltuielile cu asamblarea părţilor componente.

Back to Top