Apariţia băncilor centrale. În prima perioadă a dezvoltării capitalismului nu exista o deosebire clară între băncile centrale (de emisiune) şi băncile comerciale. Băncile comerciale practicau pe larg emiterea bancnotelor ca sursă de mobilizare a mijloacelor băneşti. Pe măsură ce se dezvolta sistemul creditar, evolua procesul de concentrare a emisiunii biletelor de bancă într-un număr restrîns de bănci comerciale mari, pentru ca, în consecinţă, dreptul de monopol asupra emiterii bancnotelor să se atribuie doar unei singure bănci.

Apariţia băncilor centrale a fost condiţionată istoriceşte de concentrarea emisiunii biletelor de bancă în mîinile cîtorva bănci comerciale dintre cele mai fiabile, care se bucurau de încrederea generală şi ale căror bancnote puteau îndeplini cu succes funcţia de instrument de credit universal în sfera circulaţiei. Statul, promulgînd o serie de legi corespunzătoare, sprijinea activ acest proces, căci bancnotele emise pentru împrumuturi de o sumedenie de bănci mărunte, în cazul falimentarii emitenţilor, îşi puteau pierde capacitatea de mijloc de circulaţie. La finele sec.19 – începutul sec.20, în majoritatea ţărilor emisiunea tuturor bancnotelor se concentrase într-o singură bancă, care a început să fie numită Bancă Centrală de Emisiune, iar în etapa actuală se numeşte simplu – Bancă Centrală. Această denumire reflectă rolul băncii pe care îl joacă în sistemul de credit al ţării. Banca Centrală îndeplineşte într-un fel funcţia de subdiviziune organizatorică de bază a sistemului naţional de credit.

De-a lungul istoriei, au existat două căi (metode) de înfiinţare a băncilor centrale. Unele dintre bănci au devenit centrale ca urmare a îndelungatei evoluţii istorice. Acest fenomen s-a produs, în primul rînd, în ţările ale căror relaţii capitaliste s-au constituit relativ devreme (la mijlocul sec.19 – începutul sec.20). Astfel, Banca Engleză a devenit centru de emisiune în anul 1844, Banca Franceză – în 1848, Banca Spaniolă – în 1874.

În epoca capitalismului monopolist de stat, a prins a evolua rapid procesul de naţionalizare a băncilor centrale, care mai înainte aveau statut de bancă acţionară. Naţionalizarea băncilor centrale au grăbit Marele Crah din anii 1929-1933 şi izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, care au făcut să crească tendinţele reglementării monopoliste de stat a economiei. În 1938, a fost naţionalizată Banca Canadiană, în 1942 – Banca Niponă, în 1946 – Banca Engleză şi Banca Franceză.

Alte bănci (băncile federale ale S.U.A., fundate în 1913, băncile centrale ale multor state latinoamericane) au fost întemeiate chiar de la bun început ca centre de emisiune.

După Primul Război Mondial, au apărut instituţii de emisiune de stat în R.F.G. – Bundes bank (1957) şi în Austria – Banca de Rezervă a Austriei (1960).

În condiţiile actuale, în majoritatea ţărilor, băncile centrale sunt, în fond, bănci naţionale, pînă şi în cazurile în care, din punctul de vedere formal, nu aparţin statului. De exemplu, doar o parte din capitalul Băncii Naţionale a Elveţiei, 55% din capitalul Băncii Nipone, 50% din capitalul Băncii Naţionale a Bulgariei sunt capitaluri de stat.

Formele de organizare a băncilor centrale. Istoria dezvoltării instituţiilor bancare demonstrează că, în funcţie de caracterul proprietăţii asupra capitalului, băncile centrale pot fi clasificate în: bănci de stat, bănci pe acţiuni şi bănci mixte – societăţi pe acţiuni, o parte a capitalului cărora aparţine statului. După cum am remarcat mai sus, unele bănci centrale au fost de la bun început înfiinţate ca bănci de stat, altele – ca bănci pe acţiuni, fiind naţionalizate ulterior. Însă, indiferent de faptul dacă statul era sau nu era posesorul capitalului băncii, istoriceşte, între bancă şi stat s-au constituit relaţii strînse, care în etapa actuală au devenit deosebit de puternice. Statul este interesat în fiabilitatea Băncii Centrale – datorită rolului extrem de important al acesteia din urmă în sistemul de credit al ţării, în procesul de promovare a politicii sale economice.

Totuşi, strînsele relaţii dintre Banca Centrală şi stat nu indică faptul că acesta din urmă îşi poate exercită fără nici o limită influenţa asupra politicii băncii. Banca Centrală, indiferent de cine-i posesorul capitalului, este, din punct de vedere juridic, independentă: proprietatea ei se consideră separată de cea a statului. Banca Centrală dispune de ea ca proprietar. Gradul de independenţă a Băncii Centrale faţă de organele executive ale puterii diferă de la ţară la ţară. De cea mai mare independenţă beneficiază acele bănci care, conform legii, sunt subordonate Ministerului Finanţelor. În această categorie intră majoritatea băncilor.

Un anumit grad de independenţă faţă de guvern a Băncii Centrale este o condiţie obligatorie a eficacităţii activităţii sale de menţinere a stabilităţii valutare băneşti şi de credit, care nu arareori ajunge în contrazicere cu obiectivele de scurtă durată ale guvernului, acesta fiind preocupat, bunăoară, de problemele în legătură cu apropierea campaniei electorale. Acest fapt e deosebit de important, de asemenea, şi sub aspectul limitării posibilităţilor statului de a beneficia de resursele Băncii Centrale pentru a acoperi deficitul bugetar. De remarcat că în anii (80-(90, tendinţele de obţinere a independenţei faţă de guvern ale băncilor centrale au crescut.

Totodată, independenţa Băncii Centrale are un caracter relativ, fiindcă politica economică a guvernului nu poate fi promovată cu succes, fără o corelare strînsă a principalelor sale elemente: politica bănească şi de credit şi politica financiară. Din acest motiv, în planul pe termen lung de realizare a politicii Băncii Centrale sunt indicate nemijlocit priorităţile cursului macroeconomic al guvernului. În definitiv, orice Bancă Centrală, într-o anumită măsură, îmbină în sine şi trăsături de bancă, şi trăsături de instituţie (organ) de stat.

Funcţiile băncilor centrale. Fiecare bancă centrală are o sarcină prioritară – să menţină puterea de cumpărare şi cursul valutar al monedei naţionale şi să asigure stabilitatea şi lichiditatea sistemului bancar, eficienţa şi fiabilitatea sistemului de plăţi. Pentru a realiza aceste obiective, Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii de bază: reglementarea sistemului bănesc şi de credit, emiterea cu drept de monopol a bancnotelor, precum şi funcţiile – economică externă, de bancă a băncilor, de bancă a guvernului, de control şi supraveghere (monitorizare) a activităţii instituţiilor de credit.

În sistemul măsurilor de exercitare a influenţei managementului bancar asupra implementării politicii băneşti şi de credit a statului, funcţia de reglementare a sistemului bănesc şi de credit este cea mai eficientă şi ocupă un loc prioritar. Tocmai de aceea aici o vom menţiona doar printre celelalte funcţii, consacrîndu-i un spaţiu mai larg în cadrul unei prelegeri speciale.

Funcţia de emitere cu drept de monopol a bancnotelor. Băncii Centrale, în calitate de reprezentant al statului, i se atribuie monopolul doar asupra emisiunii bancnotelor, adică a monedei naţionale de credit, unanim acceptată în ţară ca mijloc de stingere a creanţelor.

Aceasta este una dintre cele mai vechi şi importante funcţii ale băncilor centrale. O dată cu dezvoltarea capitalismului, ea a suferit o serie de modificări esenţiale: dacă în prima perioadă de constituire a sistemelor de credit atît băncile comerciale, cît şi băncile centrale înfăptuiau emisiunea bancnotelor, apoi, în urma procesului de centralizare (concentrare) a emiterii bancnotelor în mîinile celor mai mari bănci şi transformării acestor bănci în bănci centrale, monopolul asupra emisiunii biletelor de bancă a fost atribuită doar unei singure bănci – Centrală.

În epoca monometalismului-aur, bancnotele Băncii Centrale erau garantate dublu: în aur şi în cambii comerciale. După renunţarea la sistemul standardului-aur, emisiunea bancnotelor este înfăptuită cu precădere în bonuri de tezaur ale guvernului. În această situaţie, legătura nemijlocită dintre bancnote şi circulaţia mărfurilor a slăbit evident.

Actualmente, Banca Centrală e abilitată cu dreptul exclusiv de lansare a banilor lichizi în circulaţie, drept exercitat în procesul creditării băncilor comerciale, bugetului de stat, cumpărării titlurilor de valoare în valută.

În unele ţări, Banca Centrală asigură cu drept de monopol emisiunea banilor în monedă, însă, de regulă, de baterea acestora se ocupă Ministerul Finanţelor. În ce priveşte cazul din urmă, Banca Centrală cumpără monede de la vistieria statului după valoarea lor nominală, iar diferenţa dintre valoarea nominală şi costul de producţie a monedelor este inclusă în veniturile bugetului de stat. Monedele cumpărate sunt lansate în circulaţie de către Banca Centrală o dată cu bancnotele emise de ea.

Bancnotele, după cum s-a menţionat deja, alcătuiesc doar o parte neînsemnată a masei monetare a ţărilor puternic industrializate, însă emisiunea de bancnote continuă să rămînă absolut necesară – pentru efectuarea plăţilor în sfera comerţului en-detail, precum şi pentru asigurarea lichidităţii sistemului de credit. Monopolul (dreptul exclusiv) de emitere a banilor a făcut ca Banca Centrală să devină centru de emisiune-casă al sistemului bancar, deoarece obligaţiunile (titlurile) emise de B.C. pot servi drept rezervă de casă pentru orice bancă comercială.

Funcţia de realizare (implementare) a politicii valutare. Banca Centrală este promotorul politicii valutare de stat, ce prevede un complex de măsuri al căror scop constă în consolidarea poziţiilor economice externe ale ţării. Obiectivele (direcţiile) politicii valutare sunt determinate de situaţia economică şi politică din ţară, de starea balanţei de plăţi şi circulaţiei băneşti, precum şi de angajamentele sale pe plan extern, asumate ca participant (membru) al organizaţiilor internaţionale valutare şi de credit.

În linii generale, politica valutară constă în:

  • reglementarea cursului valutar pe calea menţinerii cursului de schimb al monedei naţionale;
  • înfăptuirea reglementării (gestiunii) valutare şi a controlului valutar pe calea reglementării decontărilor internaţionale, balanţei plăţilor, controlului circulaţiei valorilor valutare atît în propria ţară, cît şi dincolo de frontierele ei, participarea la elaborarea prognozei şi organizarea procesului de întocmire a balanţei de plăţi;
  • formarea rezervelor valutare şi administrarea acestora, realizînd operaţiuni în sfera circulaţiei rezervelor valutare în aur;
  • înfăptuirea colaborării valutare internaţionale şi participarea la lucrările de pregătire a acordurilor (convenţiilor) internaţionale asupra problemelor respective, colaborării cu băncile centrale ale altor ţări, precum şi cu organizaţiile valutare şi de credit internaţionale şi regionale, reprezentînd ţara dată în aceste organizaţii.

Instrumentele politicii valutare constau în intervenţiile valutare şi în mulţimea de mecanisme ale reglementării monetare şi de credit (politica scontului, tranzacţiile pe piaţa deschisă, instituirea cerinţelor de rezervă faţă de bănci ş.a.).

Funcţia de bancă a băncilor. Spre deosebire de băncile comerciale, Banca Centrală nu se implică în relaţii directe cu oamenii de afaceri şi populaţia. Clientela sa de bază o alcătuiesc băncile comerciale, care acţionează ca un fel de intermediari între sfera economică şi Banca Centrală. Aceasta din urmă păstrează numerarul disponibil al băncilor comerciale, adică rezervele lor de casă. Istoriceşte, băncile comerciale plasau aceste rezerve în Banca Centrală cu titlu de fond de garanţie pentru amortizarea depozitelor. În sec.20, băncile comerciale din majoritatea ţărilor, conform legii, erau datoare să-şi păstreze o parte din rezervele de casă la Banca Centrală. Aceste rezerve se mai numesc rezerve bancare obligatorii. Banca Centrală stabileşte raportul minimal dintre rezervele obligatorii şi obligaţiile depozitare (norma rezervelor obligatorii).

Preluînd spre păstrare rezervele de casă ale băncilor comerciale, Banca Centrală le acordă asistenţă de credit. Ea organizează decontările interbancare, coordonează şi reglementează organizarea sistemelor de decontare, serveşte drept centru de decontare al sistemului bancar.

Funcţia de bancă a guvernului. După cum s-a remarcat, indiferent de cui aparţine capitalul, băncile centrale sunt strîns legate de instituţia statului. În calitate de bancher al guvernului, Banca Centrală se prezintă şi în calitate de casier, creditor, consultant financiar. Banca Centrală îşi deschide conturile pentru guvern şi departamentele guvernamentale. În majoritatea ţărilor, una din atribuţiile Băncii Centrale este executarea de casă a bugetului de stat. Veniturile guvernului, provenite din impozite, taxe şi împrumuturi, sunt trecute într-un cont fără dobîndă al trezoreriei din Banca Centrală, toate cheltuielile guvernului fiind acoperite din acest cont.

Banca Centrală creditează statul, oferă consultaţii Ministerului Finanţelor în problemele alegerii zilei pentru organizarea emisiunilor şi calcularea gradului de rentabilitate al efectelor de stat în funcţie de situaţia pe piaţa hîrtiilor de valoare, gestionează datoria publică. Prin gestiunea datoriei publice se au în vedere operaţiunile Băncii Centrale de plasare şi amortizare a împrumuturilor, organizarea achitării dobînzilor pentru ele, conversiunilor şi consolidării acestor împrumuturi. Banca Centrală aplică diverse metode de gestionare a datoriei publice:

  • cumpără sau vinde titluri (obligaţiuni) de stat cu scopul de a influenţa cursul şi rentabilitatea lor;
  • modifică condiţiile vînzării;
  • prin diverse metode, sporeşte atractivitatea titlurilor de stat pentru mobilizarea (atragerea) investitorilor privaţi.

Funcţia de control şi supraveghere (monitoring). În majoritatea ţărilor lumii, Banca Centrală exercită controlul şi supravegherea băncilor în scopul menţinerii stabilităţii şi fiabilităţii sistemului bancar, apărării intereselor deponenţilor şi creditorilor. Într-o serie de ţări (Australia, Italia, Rusia) funcţia de control şi supraveghere o îndeplineşte în mod exclusiv Banca Centrală; în alte ţări (Germania, Elveţia, Franţa) – Banca Centrală, în colaborare cu de alte organisme (trezoreria, comisia bancară etc.), iar în unele ţări (Canada, Austria, Danemarca, Norvegia) – alte organisme, nu Banca Centrală.

Principalele obiective ale funcţiei de supraveghere şi control, exercitată de Banca Centrală asupra băncilor comerciale, sunt:

· eliberarea licenţelor pentru activitatea bancară şi efectuarea anumitor tipuri de operaţiuni (valutare, cu hîrtii de valoare, cu metale preţioase);

· verificarea şi analiza dărilor de seamă financiare, prezentate de instituţiile bancare, efectuarea reviziilor pe teren;

· stabilirea normativului pentru rezervele obligatorii şi instituirea sistemului de normative economice, controlul respectării lor.

În ultimele decenii ale secolului 20, sistemul de control bancar, treptat, a căpătat un caracter internaţional, fapt condiţionat de internaţionalizarea băncilor (activităţii bancare). În 1975, preşedinţii băncilor centrale a 10 ţări europene puternic industrializate au înfiinţat la Basel Comitetul pentru problemele controlului şi reglementării bancare, sau „Comitetul lui Cook”, numit astfel în cinstea directorului Băncii Engleze Piter Cook – iniţiatorul creării acestui organism internaţional de control (supraveghere).

În aprilie 1977, Comitetul din Basel a prezentat documentul „Principiile fundamentale de supraveghere eficientă a activităţii bancare”, conţinînd 25 de principii care stau la baza organizării unui control şi gestiuni bancare eficiente. „Principiile de la Basel” au fost elaborate de grupul „celor zece” ţări, în colaborare cu reprezentanţii organelor de control bancar din 15 ţări. Aceste principii au fost aprobate de conducerea băncilor centrale ale „celor zece”, iar organelor de control bancar din toate ţările li s-a propus să se conducă după respectivele principii. În fond, ele conţin o serie de cerinţe standard, aplicate în statele cele mai dezvoltate ale lumii.

Toate funcţiile Băncii Centrale sunt strîns corelate între ele. Creditînd statul şi băncile, Banca Centrală creează instrumentele necesare de credit pentru circulaţie, asigurînd totodată emisiunea şi stingerea titlurilor (obligaţiunilor) guvernamentale. Ea îşi exercită influenţa asupra ratei dobînzii pentru împrumutul acordat.

Această situaţie determină poziţia specială ocupată de Banca Centrală în sistemul bancar şi creează premise obiective pentru exercitarea funcţiei sale principale – de reglementare bănească şi de credit.

Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a ţării, a cărei sarcină principală constă în asigurarea şi menţinerea stabilităţii monedei naţionale. Urmărind acest scop. B.N.M. stabileşte şi susţine (menţine) condiţiile impuse de pieţele monetară, de credit şi valutară, care contribuie la dezvoltarea consecventă şi stabilă a ţării, elaborează şi realizează principalele obiective ale politicii monetare (valutare) şi de credit bazate pe relaţiile de piaţă.

Structura organizatorică a Băncii Naţionale include departamente, direcţii, servicii, alte subdiviziuni. Banca Naţională este condusă de Consiliul Administrativ, alcătuit din cinci membri: Preşedintele Băncii Naţionale (preşedintele Consiliului Administrativ), prim-vicepreşedintele (locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ), trei vicepreşedinţi.

Preşedintele Băncii Naţionale este desemnat de Parlament. Toţi membrii Consiliului Administrativ sunt numiţi pe un termen de 7 ani.

Preşedintele prezintă Consiliului Administrativ propunerile cu privire la politica monetară şi valutară şi asigură implementarea lor, reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu alte instituţii, este abilitat cu o serie de atribuţii care nu sunt de competenţa Consiliului Administrativ.

Consiliul Administrativ determină regulile de funcţionare a Băncii Naţionale. În cadrul îndeplinirii funcţiilor sale, participă la discutarea rapoartelor despre situaţia economică şi politică a ţării, în care scop, locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ asigură prezentarea periodică de către departamente, direcţii şi secţii (filiale) a dărilor de seamă asupra următoarelor probleme:

· administrarea operaţiunilor Băncii Naţionale şi a efectuării lor;

  • situaţia sistemului financiar, inclusiv a băncilor;
  • alte dări de seamă conform deciziei Consiliului Administrativ.

Consiliul Administrativ îndeplineşte funcţiile ce urmează:

· determină politica monetară a statului, inclusiv restricţiile asupra operaţiunilor pe piaţa liberă, efectuate de Banca Naţională, rata dobînzii pentru depozitele din Banca Naţională, condiţiile de acordare a creditelor, tipurile şi volumul rezervelor pe care instituţiile financiare sunt obligate să le păstreze la Banca Naţională, stabileşte valoarea nominală, modul de prezentare grafică a bancnotelor şi monedelor, procedura de lansare în circulaţie şi condiţiile de retragere din circulaţie;

· determină politica valutară a ţării, inclusiv regulile de stabilire a cursului monedei naţionale, primeşte şi aprobă actele de uz general ale Băncii Naţionale, aprobă rapoartele, dările de seamă financiare anuale (gestiunea financiară) şi recomandările ce urmează să fie prezentate de către Banca naţională Guvernului şi Parlamentului. De asemenea, adoptă deciziile cu privire la colaborarea Băncii Naţionale cu organizaţiile internaţionale;

· aprobă fiecare credit acordat Guvernului în limitele stabilite de politica monetară; aprobă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile membrilor Consiliului prezenţi la şedinţă, punerea la dispoziţie a altor instrumente financiare bancare, prezintă propuneri cu privire la sporirea capitalului Băncii Naţionale;

· adoptă decizii cu privire la noi emisiuni de titluri (obligaţiuni) ale Băncii Naţionale, volumul şi condiţiile emiterii lor, defineşte titlurile de creanţă, aprobă devizul (planul de cheltuieli) al Băncii Naţionale;

· aprobă Statutul (Regulamentul) Băncii Naţionale şi stabileşte regulile de administrare şi de funcţionare a băncii, determină structura Băncii Naţionale, procedura şi condiţiile de angajare a personalului Băncii Naţionale, influenţează şi desfiinţează secţii şi reprezentanţe ale Băncii Naţionale.

Organul de control intern al Băncii Naţionale este condus de controlorul-şef, desemnat pe o perioadă de cinci ani de către Consiliul Administrativ. Controlorul-şef, în colaborare cu experţii controlului intern, stabileşte regulile de control intern; efectuează controlul asupra operaţiunilor Băncii Naţionale, modului de verificare a conturilor şi registrelor contabile, procedurilor de gestiune contabilă şi executării devizului băncii, prezintă Consiliului Administrativ rapoarte de expertiză şi recomandări (sugestii) asupra rezultatelor controlului; efectuează verificarea contabilă a dărilor de seamă contabile şi a documentelor contabile necesare şi prezintă concluzii asupra lor.

Banca Naţională colaborează cu Guvernul Republicii Moldova în vederea realizării obiectivelor sale, reprezintă ţara la consfătuirile (forurile) interguvernamentale, în consiliile şi organizaţiile pentru soluţionarea problemelor politicii monetare şi de credit, licenţierea activităţii bancare şi controlului bancar. B.N.M. cooperează cu organizaţii internaţionale care au ca obiectiv asigurarea stabilităţii financiare şi economice pe calea colaborării internaţionale. În limita competenţei sale, îşi asumă obligaţii şi execută operaţiuni legate de participarea R.Moldova în organizaţiile internaţionale.

Banca Naţională , periodic, informează asupra indicatorilor analizei macroeconomice, datelor monitorizării pieţei monetare şi gestiunii statistice, inclusiv asupra masei monetare, acordării creditelor, balanţei de plăţi şi situaţiei pe piaţa valutară.

Banca prezintă Parlamentului comisiilor sale permanente note explicative asupra problemelor politicii promovate de ea şi, la cererea Parlamentului, avizează proiectele de legi.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională emite decizii, regulamente, instrucţiuni şi dispoziţii, care au forţă obligatorie (putere de lege) pentru instituţiile financiare, alte persoane juridice şi fizice. Conform sarcinii şi funcţiilor sale de bază, Banca Naţională, în colaborare cu Guvernul, determină şi implementează politica monetară şi valutară a ţării. În fiece an, nu mai tîrziu de 1 februarie, B.N.M. prezintă Parlamentului şi Guvernului şi publică ulterior un raport de evaluare a situaţiei economice şi financiare a statului, o expunere a politicii monetare şi valutare dirijate pentru anul următor şi pentru o perioadă mai lungă, precum şi condiţiile de la care a pornit pentru determinarea acestei politici, întocmirea bilanţului şi evaluarea politicii monetare şi valutare pe anul trecut.

În colaborare cu Guvernul, Banca Naţională prezintă Parlamentului prognoza îndeplinirii balanţei de plăţi a ţării pe anul în curs şi pe anul viitor. Capitalul Băncii Naţionale poate fi sporit prin decizia Consiliului Administrativ, aprobată de Parlament. Statul alocă întregul capital şi este posesorul lui. Capitalul băncii nu poate fi micşorat decît cu condiţia introducerii modificărilor necesare în Legea Băncii Naţionale.

În cazul scăderii valorii activelor din balanţa Băncii Naţionale faţă de suma pasivelor şi a capitalului disponibil, Ministerul Finanţelor, în timp de 60 de zile după publicarea balanţei, transferă B.N.M. cantitatea de capital care lipseşte sub forma unor titluri de valoare ale Guvernului, care prevăd achitarea dobînzilor, calculate după rata pieţei.

Venitul net (beneficiul) Băncii Naţionale, pe fiecare an financiar, se calculează după scăderea costurilor operaţionale din anul respectiv şi acoperirea datoriilor riscante şi compromise, minus cotele de amortizare; răscumpărarea hîrtiilor de valoare păstrate în Banca Naţională, transmise acesteia de Ministerul Finanţelor în contul capitalului care lipseşte; după prelevarea a 20% din suma de venituri rămasă, în fondul de rezervă, pînă în momentul în care acesta va depăşi de două ori volumul de capital de care dispune. Suma venitului net este trecută în contul de venituri al Bugetului de Stat.

Controlul devizului, aprobat de Consiliul Administrativ al Băncii Naţionale, este efectuat de Curtea de Conturi.

În afară de funcţiile principale deja enumerate ale băncilor centrale, banca Naţională a Moldovei:

  • efectuează analiza economică şi monetară (financiară) şi, în baza rezultatelor, prezintă Guvernului propunerile sale, aducîndu-le totodată la cunoştinţa opiniei publice;
  • emite (acordă) licenţe şi reglementează activitatea instituţiilor financiare, monitorizează sistemul naţional de plăţi, contribuind la funcţionarea eficientă a sistemului de achitări interbancare;
  • în numele guvernului (statului), îşi asumă obligaţii, execută operaţiuni legate de participarea Republicii .Moldova la activitatea organizaţiilor publice internaţionale în sfera bancară, de credit şi monetară, în conformitate cu condiţiile convenţiilor internaţionale, întocmeşte balanţa de plăţi a statului.

Banca Naţională a Moldovei stabileşte pentru băncile comerciale norme de rezerve obligatorii în raport cu volumul depozitelor şi altor active similare destinate acestui scop. Rezervele obligatorii sunt menţinute prin metoda de reţinere a numerarului în case sau în conturile corespondente ale băncilor ori în conturile speciale ale conturilor din Banca Naţională. Aceasta din urmă plăteşte (acoperă în numerar) o mică parte din rezervele obligatorii, ce depăşeşte 5% din suma pasivelor pe a căror bază sunt calculate aceste rezerve, sau chiar partea majoritară.

În cazul nerespectării de către băncile comerciale a cerinţelor privind rezervele obligatorii, banca Naţională le administrează o amendă în mărime de un salariu de bază pe o zi, existent la data fixării lipsei de capital, pentru întreaga perioadă a acestei încălcări. Amenda este încasată la Bugetul de Stat prin decontarea peremptorie a banilor din contul băncii sancţionate în contul Băncii Naţionale.

Creditele pot fi acordate de Banca Naţională sub formă de avans, împrumut, vînzare, evaluare şi reevaluare a instrumentelor (pe bază de concurs şi fără concurs). Creditele negarantate nu sunt acordate decît în cazuri excepţionale, cînd e nevoie să fie păstrată integritatea sistemului bancar. Periodic, Banca Naţională aduce la cunoştinţa opiniei publice rata minimă a dobînzii pentru creditele acordate băncilor, criteriile obiective după care sunt admise băncile la concursul de obţinere a creditelor.

Banca Naţională poate acorda băncilor credite garantate cu:

  • hîrtii de valoare, care au fost emise de Guvern şi fac parte din emisiunea de stat, avînd un termen de rambursare de maximum un an din ziua procurării lor de Banca Naţională;
  • hîrtii de valoare emise de Banca Naţională;
  • cambii simple şi trate, emise şi prezentate pentru scopuri comerciale, industriale sau agricole oneste, cu două sau mai multe andosamente cambiale, dintre care măcar unul aparţine uneia dintre bănci, cu termenul de rambursare nu mai lung de nouă luni din ziua procurării lor de Banca Naţională;
  • documente prevăzute în lista de titluri, emise pe baza valorilor în mărfuri şi materiale, asigurate contra riscurilor, în volumul stabilit de Banca Naţională;
  • depozite şi alte conturi în Banca Naţională sau într-o altă instituţie financiară acceptată de bancă. Banca Naţională funcţionează în calitate de bancher şi agent fiscal al statului şi organelor acestuia. Însă, nici o tranzacţie sau operaţiune (exceptînd acordarea de credite statului) nu poate servi ca asistenţă financiară pentru organele respective. Banca prezintă Guvernului explicaţiile de rigoare cu privire la problemele băneşti şi financiare ce ţin de competenţa ei, iar Guvernul se consultă cu B.N.M. în problemele de competenţa sa.

La intervenţia Guvernului, Banca Naţională primeşte depozite de la trezorerie şi de la alte organisme de stat; în funcţie de depozitariu, primeşte şi eliberează sume de bani, ţine evidenţa pe conturi şi prestează alte servicii financiare; execută plăţi în limitele soldurilor aflate pe conturi; abilitează alte bănci să primească depozitele respective în condiţiile stabilite după principiul înţelegerii mutuale.

Impozitele, taxele şi alte plăţi obligatorii încasate de la contribuabili şi intrate în conturile Bugetului de Stat şi în fondurile extrabugetare din băncile care le deservesc pe acestea sunt trecute în contul unic al trezoreriei din Banca Naţională sau într-un alt cont corespunzător al bugetului local nu mai tîrziu de sfîrşitul zilei care urmează după ziua încasării lor.

Banca Naţională exercită funcţia de agent fiscal al statului în organizaţiile de servire a efectelor de stat sub formă de înscrisuri în conturi, vizînd următoarele domenii:

  • marketingul hîrtiilor de valoare emise de stat şi de organismele sale;
  • achitarea sumei majoritare pentru hîrtiile de valoare, dobînzilor şi altor comisioane;
  • alte domenii care corespund sarcinilor şi funcţiilor principale ale Băncii Naţionale.

Banca Naţională acordă statului credite doar în lei, care sunt garantate cu titluri de creanţă negociabile, emise şi eliberate de către stat Băncii Naţionale cu dobînzi la nivelul ratelor de piaţă şi cu termene de rambursare corespunzătoare termenului respectiv al creditului garantat de ele. Pentru fiecare credit, se perfectează un acord între Guvern (în persoana Ministerului Finanţelor) şi Banca Naţională, în care se indică suma creditului, termenele, rata dobînzii pentru ele şi alte comisioane.

Banca Naţională este în drept să cumpere şi să vîndă hîrtii de valoare emise de stat, dacă acestea sunt pasibile de stingere în termen de 180 de zile, sau dacă sunt necesare pentru acordarea de credite băncilor.

În scopul licenţierii (emiterii licenţelor), exercitării controlului (supravegherii) şi reglementării activităţii instituţiilor financiare, Banca Naţională are dreptul să:

  • editeze actele normative necesare şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a-şi exercita împuternicirile şi a-şi îndeplini obligaţiile;
  • să controleze (inspecteze) toate instituţiile financiare;
  • să ceară instituţiilor financiare să prezinte Băncii Naţionale informaţia necesară pentru a-şi desfăşura activitatea; să ceară instituţiilor financiare să adopte măsuri în vederea ameliorării situaţiei în care s-au pomenit sau să aplice faţă de acestea sancţiunile prevăzute de lege.

Banca Naţională exercită funcţia de agent al statului la aplicarea legislaţiei controlului valutar. Prin intermediul B.N.M., se transmit dări de seamă, informaţii şi alte date prevăzute de legislaţie.

Referitor la problemele de reglementare valutară, Banca Naţională editează acte normative, eliberează şi retrage licenţe, monitorizează şi reglementează activitatea instituţiilor care practică schimbul valutar; determină metodele de stabilire a cursului valutar al leului moldovenesc în raport cu alte monede naţionale; în bilanţul său, ţine cont de rezervele internaţionale de valută ale statului, prezentîndu-le: în aur, valută străină, în bancnote şi monede sau conturi bancare în valută străină plasate în străinătate; oricare alte active recunoscute pe plan internaţional; poliţe (cambii) cu achitarea în valută străină, emise şi garantate de alte state, de băncile centrale ale acestora sau de organizaţii publice financiare internaţionale, precum şi în acorduri încheiate de ele asupra operaţiunilor forvard şi de răscumpărare (a titlurilor).

Rezervele valutare internaţionale sunt menţinute de Banca Naţională la nivelul necesar realizării politicii monetare şi valutare a statului. Dacă rezervele valutare scad la nivelul care pune în pericol politica valutară a statului sau realizarea în termenul convenit a tranzacţiilor internaţionale, banca prezintă Parlamentului şi Guvernului un raport asupra situaţiei rezervelor valutare internaţionale, indicînd cauzele care au condiţionat reducerea acestora. Raportul va conţine, de asemenea, o serie de recomandări cu privire la modul de ameliorare a situaţiei. Banca va prezenta raporturi şi recomandări de acest gen pînă se va constata că situaţia s-a redresat.

În termen de patru luni după încheierea anului financiar, Banca Naţională prezintă Parlamentului:

  • darea de seamă financiară aprobată prin avizul organizaţiei de control intern;
  • raportul asupra activităţii sale şi operaţiunilor efectuate în decursul anului precedent;
  • raportul asupra situaţiei economice a statului.

În afară de aceasta, pînă la data de 25 a fiecărei luni, Banca Naţională prezintă Parlamentului şi Guvernului o scurtă sinteză asupra situaţiei financiare din luna precedentă.

Banca Naţională nu este în drept să acorde nici un fel de sprijin financiar, fie prin acordare de credit directă sau indirectă, fie prin procurare de credit, participaţie la credit, fie prin utilizarea oricăror instrumente care implică diverse genuri de obligaţii, fie prin asumarea datoriei sau a altor acţiuni analogice; nu i se permite să practice nici o activitate comercială, în special, să achiziţioneze acţiunile subiecţilor economiei, inclusiv ale instituţiilor financiare, să cumpere (dobîndească) dreptul de proprietate cu caracter financiar, comercial, agricol, industrial.

Totodată, Băncii Naţionale i se permite:

  • să investească nu mai puţin de 29 la sută din capitalul propriu şi din fondurile sale în organizaţii care se obligă să presteze servicii de evaluare, gestionare, păstrare a bunurilor gajate, procesare şi transmitere a informaţiei, editare a instrumentelor financiare, efectuare a operaţiunilor cliring, prestare a serviciilor de curier şi vînzare a patrimoniului, însă – doar Băncii Naţionale şi altor instituţii financiare;
  • să-şi investească mijloacele financiare în titluri lichide, emise de emitenţi fiabili;
  • să dobîndească, în scopul achitării datoriei sale, orice drepturi în sfera operaţiunilor pe care banca nu este abilitată să le efectueze, cu condiţia înstrăinării lor cît mai urgente;
  • să acorde credite oricărui salariat în baza regulamentului aprobat de Consiliul Administrativ al băncii.

Banca Naţională adună informaţia statistică primară, de care are nevoie pentru activitatea sa, de la organele de stat competente, instituţiile financiare, alte persoane juridice şi fizice; contribuie la sistematizarea regulilor şi practicii de culegere, procesare şi utilizare a datelor statistice în limitele competenţei sale, determină genurile şi procedura prezentării informaţiei statistice primare de care are nevoie de către organizaţiile care sunt datoare să o prezinte băncii, stabileşte condiţiile de păstrare a secretului privind această informaţie.

Banca Naţională , proprietatea, bunurile şi veniturile sale, precum şi tranzacţiile şi operaţiunile efectuate de ea sunt scutite de plata impozitelor, taxelor vamale şi altor taxe.

Dacă se constată că au fost încălcate legile sau nerespectate cerinţele prevăzute de actele normative ale Băncii Naţionale, aceasta din urmă este abilitată:

  • să pedepsească cu avertizare în scris;
  • să încheie cu instituţia, ce şi-a permis să încalce legea, un acord care să prevadă o serie de măsuri pentru înlăturarea respectivelor încălcări (abateri);
  • să aplice amenzi şi să le încaseze în mod forţat (peremptoriu) într-o proporţie de trei ori mai mare decît venitul obţinut sau paguba cauzată;
  • să suspendeze pe un timp sau pentru totdeauna activitatea vinovatului;
  • sa retragă licenţe.

Litigiile apărute între Banca Naţională şi alţi subiecţi sunt judecate în instanţă sau examinate de judecata arbitrală (arbitraj).

Back to Top