Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii Bancare, cînd băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.

Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de producţie. Termenul de creditare se majora treptat, o parte a resurselor Bancare a început să se învestească în capital fix, hîrtii de valoare ş.a., astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă şi-a pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al băncii, orientarea ei spre deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate.

În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al statului un rol important îl au Băncile comerciale. Ele sunt nişte organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite sectoare ale pieţei capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de bază a resurselor de creditare şi oferă clienţilor ei un complex de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea depozitelor, decontări, vînzarea-cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a valutei străine etc. În economia de piaţă modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major datorită legăturii lor cu toate sectoarele economiei. Scopul băncilor este de a asigura circulaţia continuă a capitalului şi a banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a statului şi a populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea economică.

Băncile comerciale moderne, avînd rolul de intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă, asigurînd redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului bănesc. Mecanismul Bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la restructurarea economiei.

Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent, Băncile comerciale ale unor ţări pot presta clienţilor lor pînă la cîteva sute de servicii.

O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul că scopul de bază al activităţii lor este obţinerea profitului. În aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de piaţă. În Republica Moldova crearea şi funcţionarea băncilor comerciale se bazează pe „Legea cu privire la instituţiile financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. În conformitate cu această lege, Banca – este o instituţie financiară care primeşte de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalentele lor, ce pot fi transferate prin intermediul diferitor instrumente de plată, şi care foloseşte total sau parţial aceste mijloace pentru acordarea de credite sau investire pe propriul său cont şi risc.


Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale

Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului Bancar. În calitate de persoană juridică, cu scopul de a obţine profit, Banca:

· atrage pe depozite mijloace băneşti ale persoanelor fizice şi juridice;

· plasează aceste mijloace din nume propriu şi pe cont propriu, în condiţii de rambursare, achitare, urgenţă;

· ţine evidenţa conturilor Bancare ale persoanelor fizice şi juridice.

Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu capital acţionar, adică în formă de societate pe acţiuni (SA).

Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni (BCA), se reglementează conform „Legii cu privire la instituţiile financiare” şi „Legii cu privire la societăţile pe acţiuni”.

Societatea pe acţiuni este organizaţia comercială al cărei capital social este divizat într-un număr anumit de acţiuni, care atestă drepturile obligatorii ale acţionarilor faţă de această societate. Acţionarii nu răspund de angajamentele societăţii şi poartă riscul legat de activitatea ei, în limita costului acţiunilor pe care le deţin. Acţionarii care nu au achitat pe deplin acţiunile, poartă responsabilitate solidară privind angajamentele întreprinderii în limita costului acţiunilor neachitate.

Banca pe acţiuni poartă răspundere pentru angajamentele sale în limita întregului său patrimoniu, dar nu este responsabilă pentru angajamentele acţionarilor săi.

Dacă falimentul băncii pe acţiuni este condiţionat de activitatea sau pasivitatea acţionarilor săi sau a altor persoane, care dădeau instrucţiuni obligatorii personalului băncii şi dirijau cu activitatea ei, atunci, în caz de insuficienţă de patrimoniu, asupra acestor acţionari sau altor persoane, se poate impune responsabilitatea subsidiară pentru angajamentele băncii.

Banca acţionară poate fi societate pe acţiuni de tip deschis sau închis, fapt determinat de statutul ei. Dacă Banca este o societate pe acţiuni de tip deschis, atunci ea este în drept să efectueze subscrierea deschisă la acţiunile emise şi să le realizeze liber pe piaţă. Acţionarii băncii pot vinde acţiunile pe care le deţin fără acordul celorlalţi acţionari. BCA de tip deschis i se permite şi subscrierea închisă. În acest caz acţiunile se repartizează doar fondatorilor băncii sau unui cerc restrîns de persoane dinainte stabilit. Cu toate acestea, dreptul de a petrece subscriere închisă la acţiunile emise trebuie să fie prevăzut în Statutul BCA deschise şi în actele legislative ale Republicii Moldova. Numărul de acţionari ai BCA deschise nu este limitat.

Banca creată sub formă de SA de tip închis nu are dreptul să petreacă subscriere deschisă la acţiunile emise sau să le ofere printr-o altă modalitate unui număr nelimitat de persoane. O BCA de tip închis nu poate avea mai mult de 50 acţionari. Dacă numărul acţionarilor depăşeşte cifra de 50, atunci Banca trebuie să se transforme în SA de tip deschis pe perioada de un an. În caz contrar, Banca va fi lichidată prin judecată. Acţiunile BCA de tip închis se repartizează doar fondatorilor săi sau unui cerc restrîns de persoane dinainte stabilit.

În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atît persoane juridice, cît şi fizice. Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea organelor centrale ale puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).

Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere ale subiecţilor Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de administraţie locală, pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt este prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de hotărîrea organului de administraţie locală.

Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent, ponderea lui în sistemul Bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează ca raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu investiţii străine şi a capitalului filialelor băncilor străine şi capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în RM.

Organele de conducere ale Băncii Comerciale

Organul suprem de conducere al băncii (în orice formă organizatoro-juridică a ei) este Adunarea Generală a Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru hotărîrea următoarelor întrebări:

· modificarea statutului băncii sau a capitalului social;

· aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;

· distribuirea profitului;

· alegerea Consiliului băncii etc.

În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează comisia de numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a activităţii băncii, executînd dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor şi îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.

Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de creditare, de investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi pe piaţa valutară. Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului de rezervă, crearea filialelor şi reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante, acordarea unor credite mari etc.

La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin 7 persoane; peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor este condusă de Preşedintele consiliului.

Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a subdiviziunilor structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei: creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea depozitelor.

Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director general) sau de Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii mai îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa organului executiv intră toate întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform statutului, sunt soluţionate de Adunarea Generală).

Numărul de secţii în bancă depinde de mărimea băncii şi caracterul activităţii ei, dificultăţii şi diversităţii serviciilor Bancare oferite clienţilor, şi include următoarele compartimente structurale:

1. Secţia de creditare

2. Secţia de investiţii şi valori mobiliare

3. Secţia depozite

şi operaţiuni de casă

4. Secţia operaţiuni economice externe

5. Secţia marketing

6. Secţia contabilitate

În scopul asigurării controlului activităţii economico-financiare a băncii, la Adunarea generală a acţionarilor, se alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori verifică rezultatele activităţii băncii în decursul anului şi mai mult, cît din iniţiativă proprie, atît şi conform hotărîrii Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea generală a acţionarilor stabileşte organul de audit al băncii şi costul serviciilor lui.

În conformitate cu legea, operaţiunile Bancare se realizează în funcţie de tipul de licenţă acordată de către BNM. BNM duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin intermediul normativelor economice şi a altor norme prudenţiale, pe care băncile trebuie să le respecte.

Funcţiile băncilor comerciale

Principalele funcţii ale băncilor sunt:

· acumularea şi mobilizarea capitalului bănesc;

· intermedierea în operaţiunile de creditare;

· efectuarea decontărilor şi plăţilor;

· crearea instrumentelor de plată;

· organizarea emisiunii şi plasării valorilor mobiliare;

· servicii de consulting.

1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi transformarea lor în capital este una dintre cele mai timpurii funcţii Bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor juridice şi fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc venit deţinătorilor lor sub formă de dobîndă, iar pe de altă parte creează baza operaţiunilor de creditare. Economiile acumulate pot fi utilizate pentru diferite necesităţi economice şi sociale. Astfel, în special prin intermediul băncilor are loc concentrarea mijloacelor băneşti şi transformarea lor ulterioară în capital.

2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea în operaţiunile de creditare. În faţa relaţiilor directe dintre deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital apare problema necoincidenţei dintre volumul de capital oferit şi cel cerut, precum şi diferenţa dintre termenul de rambursare a împrumutului termenul, necesar debitorului respectvei sume. Relaţiile de creditare directă dintre deţinătorii de capital şi debitori sunt împiedicate şi de riscul de nerambursare a creditului. Deţinătorul de capital nu dispune de informaţie despre situaţia financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrînd în rolul de intermediari financiari, înlătură aceste greutăţi. Creditele Bancare se îndreaptă în diferite sectoare ale economiei, asigurînd diversificarea producţiei. O economie stabilă nu poate exista fără un sistem de decontări băneşti organizat şi bine reglat. De aici rezultă şi importanţa mare a băncilor în efectuarea decontărilor şi plăţilor.

3. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile, deţinînd rolul de intermediari în plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani în cont şi ţin evidenţa tuturor întrărilor şi ieşirilor de mijloace băneşti.

Funcţionarea efectivă a sistemului de plăţi în ţările cu o infrastructură destul de dezvoltată necesită o performanţă a tehnicilor de plată. Din acest motiv, în astfel de ţări se creează diferite sisteme de plată. De exemplu, sistemele de „clearing” a marilor bănci comerciale cu o reţea densă de filialele şi sucursale, sau girosistemele în formă de societăţi pe acţiuni, create de băncile participante la decontări, inclusiv şi băncile centrale. Decontările se realizează şi prin intermediul băncilor corespondente, cînd între bănci se înfiinţează relaţii reciproce, ce presupun deschiderea conturilor corespondente. Centralizarea plăţilor în bănci duce la micşorarea cheltuielilor de circulaţie, iar pentru a accelera decontările şi a mări siguranţa plăţilor se introduc sistemele de decontare electronică.

O funcţie specifică băncilor comerciale este capacitatea lor de a crea sau lichida bani, adică de a majora sau micşora masa monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de activităţile de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul poate fi creat pe două căi: introducerea numerarului în bancă de către client sau acordarea creditului debitorului. Cu toate acestea, aceste operaţiuni influenţează diferit masa monetară în circulaţie. Astfel, dacă clientul a introdus în bancă 100000 USD şi a încredinţat băncii să depună această sumă în contul său la vedere, atunci rezultatul acestei operaţiuni va fi majorarea soldului de casă în activul bilanţului şi majorarea soldului depozitelor în pasiv cu aceeaşi sumă. Totodată, volumul total de mijloace băneşti în economie va rămîne neschimbat, deoarece s-a realizat un transfer de bani din formă de numerar în forma fără numerar. Alt exemplu, debitorul a primit un credit în valoare de 100000 USD şi Banca a depus această sumă în contul de depozit a clientului. Drept rezultat, în economie volumul total de mijloace băneşti s-a majorat cu 100000 USD, deoarece prin procesul de creditare Banca a creat mijloace noi de plată.

Totuşi, băncile pot nu doar să creeze ci şi să lichideze banii. Acest fapt se realizează prin rambursarea creditelor de către debitori prin decontarea banilor din conturile lor de depozite. În acest caz, totalul masei monetare din economie se diminuează.

Existenţa cererii la credite permite mecanismului modern de emisiune să lărgească limitele emisiunii monetare, fapt care se confirmă prin creşterea masei monetare în ţările industrial dezvoltate. Dar economia are nevoie de o cantitate optimală, nu excesivă de bani în circulaţie, fapt datorită căruia Băncile comerciale activează în limita anumitor restricţii (rezerve obligatorii), impuse de băncile centrale.

Băncile comerciale îndeplinesc şi funcţia emitent-constitutivă, realizînd emisia şi plasarea valorilor mobiliare, în special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lîngă aceasta, băncile au posibilitatea să direcţioneze economiile lor în scopuri de producţie. Piaţa valorilor mobiliare completează sistemul de creditare şi colaborează cu el. La ordinul întreprinderilor, care au nevoie de investiţii pe termen lung şi care recurg la emisiuni de acţiuni şi obligaţii, băncile îşi asumă determinarea mărimii, condiţiilor, termenului emisiei, alegerea tipului de valori mobiliare, precum şi obligaţiunea de plasare şi organizare a circulaţiei lor secundare. Băncile garantează cumpărarea valorilor mobiliare emise, cumpărîndu-le şi apoi vînzîndu-le din cont propriu sau creează în acest scop sindicate Bancare, care oferă credite cumpărătorilor de acţiuni şi obligaţiuni. Angajamentele cu privire la sume impunătoare, luate de companiile mari, pot fi distribuite de bancă prin vinderea lor directă clienţilor săi, dar nu prin metoda de vînzare liberă la bursa de valori.

Competenţa economică suficientă şi posibilitatea de control a situaţiilor economice permit băncilor să desfăşoare activitatea de „consulting” a clienţilor. Băncile efectuează analiza activităţii financiare a întreprinderilor, starea evidenţei lor contabile, apreciază strategia de dezvoltare şi depistează direcţiile posibile de majorare a veniturilor. Ocupîndu-se de operaţiunile cu valori mobiliare, băncile apreciază perspectiva de emitere a noilor acţiuni ale clientului şi posibilitatea plasării lor; consultă clienţii în alegerea firmelor, care sunt gata să-şi asume responsabilitatea privind plasarea noilor valori mobiliare. Băncile oferă următoarele servicii de consultanţă: acoperirea conturilor, activitate creditară şi de casă, recomandări privind efectuarea operaţiunilor pe pieţele valutară şi de mărfuri.

Lista serviciilor de consultanţă, oferite de Băncile comerciale în diferite sfere ale activităţii lor, poate include:

· în domeniul de creditare şi decontări – informaţii despre conjunctura pieţei monetare, modificarea ratei dobînzii, despre condiţiile şi formele de creditare, eliberarea de recomandări referitor la deservirea creditelor în diferite tranzacţii, analiza organizării decontărilor fără numerar, cercetarea modalităţilor de perfecţionare a lor;

· în sfera emisiunii valorilor mobiliare şi a operaţiunilor cu ele – informaţie despre conjunctura pieţei valorilor mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenţii de valori mobiliare, explicarea ordinii de emitere a valorilor mobiliare şi regulile de utilizare a lor;

· în sfera investiţiilor capitale – informaţii cu privire la conjunctura pieţei serviciilor de construcţie, preţurile la materialele de construcţie şi tarifele la diferite lucrări de montare şi de construcţie, efectuarea calculului eficienţei economice a investiţiilor capitale etc.

În prezent, Băncile comerciale se confruntă cu o intensificare a concurenţei din partea multor instituţii de creditare specializate, precum şi a corporaţiilor industriale mari, care au creat companii financiare proprii. Concurenţa stimulează băncile să găsească noi sfere de activitate, să mărească numărul serviciilor oferite clienţilor şi să îmbunătăţească calitatea deservirii.

Tendinţa de lărgire a spectrului de funcţii al băncilor comerciale evoluează în condiţiile contemporane. Pentru întărirea poziţiei pe piaţă, băncile tot mai des îndeplinesc operaţiuni necaracteristice băncilor, pătrunzînd în sferele netradiţionale ale antreprenoriatului financiar. Astfel, se măreşte rolul băncilor în funcţionarea economiei.

Operaţiunile băncilor comerciale

Băncile comerciale pot îndeplini un întreg complex de diferite operaţiuni. Să examinăm mai amănunţit caracterul operaţiunilor comerciale efectuate de bancă.

Definirea băncii ca instituţie, care acumulează mijloace băneşti libere şi le plasează în baza rambursabilă, permite să evidenţiem în activitatea ei operaţiuni pasive şi active.

Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în atragerea diferitor tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele băncii. Din punct de vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de cele active, astfel, pentru efectuarea operaţiunilor active o condiţie obligatorie este suficienţa resurselor.

Prin urmare, operaţiunile pasive includ:

· primirea depozitelor (plasamentelor);

· deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale băncilor corespondente;

· emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii, certificate de depozit şi de economii);

· primirea creditelor interBancare, şi resurselor creditare centralizate;

· operaţiunile REPO;

· creditele eurovalutare.

O formă specială a resurselor Bancare îl reprezintă capitalul propriu al băncii. Capitalul propriu avînd un suport legislativ bine conturat şi o determinare funcţională, este baza financiară de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor de compensaţie investitorilor şi creditorilor în caz de pierderi sau falimentul băncii; menţine volumul şi diversitatea operaţiunilor în conformitate cu scopurile băncilor.

Capitalul propriu al băncii include:

· capitalul social;

· capitalul de rezervă;

· fonduri speciale;

· profitul nedistribuit timp de un an.

Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul social. El se formează diferit, în funcţie de forma organizaţională a băncii. Dacă Banca este societate pe acţiuni, atunci capitalul ei social se formează din mijloacele acţionarilor, acumulate în rezultatul vînzării acţiunilor. Banca formată ca SRL îşi creează capitalul social din contul cotei de participare a membrilor. Indiferent de forma organizatorico-juridică a băncii, capitalul ei social se formează totalmente din contul depunerilor membrilor (persoanelor fizice şi juridice) şi asigură respectarea de către bancă a obligaţiunilor sale.

Capitalul de rezervă are scopul de acoperire a pierderilor posibile ale băncii în urma operaţiunilor efectuate. Mărimea lui se determină ca cotă procentuală din capitalul social. Sursa de formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.

Băncile creează şi alte fonduri speciale, precum: „Uzura mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum şi fondurile stimulării economice create din profit. La fondurile speciale Bancare se atribuie şi mijloacele, primite din supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărîrilor guvernului; mijloacele acumulate din vînzarea acţiunilor primilor posesori la un preţ mai mare decît valoarea nominală etc.

Structura modernă a bazei de resurse a băncilor comerciale de regulă se caracterizează printr-o pondere mică a mijloacelor proprii. În ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată cota mijloacelor proprii în total resurse constituie 15-20%, ceea ce permite asigurarea stabilităţii şi siguranţei băncilor. Capitalul propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de 10%.

Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele atrase, care acoperă de la 80% la 90% din tot necesarul de mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilor Bancare active. Mărimea maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul propriu al băncii. În diferite ţări există mai multe normative de corelaţie dintre capitalul propriu şi mijloacele atrase. Aceste normative variază de la raportul 1:10 la 1:100. D e exemplu, în Elveţia, acest raport este de 1:12, iar în Japonia de 1:83.

Banca comercială are posibilitatea de a atrage mijloacele întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, populaţiei şi altor bănci. După fixarea termenului resursele atrase se divizează în resurse dirijate şi în pasive curente. Resursele dirijate includ depozite la termen, atrase de bancă, şi credite inter Bancare. Pasivele curente se formează din soldurile conturilor de decontare, curente şi corespondente.

Depozitul – mijloacele băneşti (în numerar sau fără numerar, în monedă naţională sau valută străină), transferate băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite condiţii. Operaţiunile legate de atragerea mijloacelor fixe în depozite se numesc operaţiuni de depunere. Pentru bănci, depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi, prin urmare, resursa de bază pentru desfăşurarea operaţiunilor active de creditare.

Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În funcţie de depunător, depozitele se clasifică în depozite ale persoanelor juridice şi depozite ale persoanelor fizice; depozitele se mai clasifică conform termenului de retragere în: depozite la termen şi la vedere.

Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite conturi deschise de client. Ele sunt utilizate pentru realizarea decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în forma decontărilor fără numerar.

Depozitele la vedere sunt, în general, instabile, ceea ce îngustează sfera lor de utilizare de către Băncile comerciale. Din acest motiv, deţinătorilor de conturi li se oferă o dobîndă mică sau nu li se plăteşte deloc. În condiţii de concurenţă aprigă, în vederea atragerii depozitelor, Băncile comerciale tind să atragă mai mulţi clienţi şi stimulează sporirea depozitelor la vedere prin acordarea serviciilor suplimentare deţinătorilor de conturi, precum şi prin îmbunătăţirea calităţii deservirii.

Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în conturile de depozit pe un termen stabilit cu o plată a dobînzii. Rata dobînzii depinde de mărimea şi termenul depozitului.

Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi banii doar la scadenţă nu exclude posibilitatea de retragere a mijloacelor băneşti înainte de termen. Dar, în acest caz, la client se micşorează volumul mijloacelor în depozit. Banca este interesată în atragerea depozitelor la termen, deoarece ele sunt stabile şi permit băncii să utilizeze mijloacele depunătorilor termen îndelungat.

O varietate a depozitului la termen este şi certificatul de depozit, destinat să atragă mijloace pe un termen exact stabilit. Pentru prima dată el a fost introdus în 1961 de o bancă americană. Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat nominal special, în care este indicată scadenţa şi rata dobînzii. Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în bancă a unei sume de bani suficient de mari, în care se indică termenul obligatoriu de rambursare de către bancă şi mărimea supraplăţii.

Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice. Ele pot fi nominale sau la purtător. Dreptul de primire a depozitului conform certificatului de depozit poate fi transferat unei terţe persoane. Certificatele de depozit se emit de către bănci cu o rată a dobînzii stabilită în contract, pe un termen fixat sau la vedere. Pentru persoanele fizice se utilizează certificatele de economii, oferite de către bănci pe termen stabilit sau la vedere.

Un rol important în resursele băncii îl joacă depozitele de economii ale populaţiei, în special, depozitele cu destinaţie specială. Ele se plasează şi se retrag în suma totală sau parţială şi se confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea pot fi depozitele, plata cărora este legată de concediu, zi de naştere, aşa-numitele depozite de sărbători. Aceste depozite sunt deosebit de populare în ţările înalt dezvoltate.

Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale. Structura lor în bancă este flexibilă şi stabilită în dependenţă de conjunctura pieţei valutare. Totuşi, acestei surse de formare a mijloacelor Bancare îi sunt caracteristice şi unele neajunsuri. În primul rînd, este vorba despre cheltuielile considerabile ale băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni. Pe lîngă aceasta, mobilizarea mijloacelor în depozite depinde considerabil de depunători şi nu de bancă, şi totuşi, lupta concurenţială dintre bănci pe piaţa resurselor de credit, le impune să ia măsuri de diversificare a serviciilor care contribuie la atragerea depozitelor.

În condiţiile actuale, pentru atragerea operativă a mijloacelor băneşti suplimentare, Băncile comerciale folosesc posibilităţile pieţei interBancare de resurse, unde are loc vînzarea mijloacelor băneşti, mobilizate de alte instituţii creditare. Creditul inter Bancar se oferă, de regulă, în condiţiile relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul relaţiilor corespondente interBanca re presupune deschiderea conturilor corespondente de către o bancă în alta, pentru realizarea operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.

Operaţiunea pasivă a băncilor comerciale este primirea resurselor de credit centralizate. Creditele băncilor centrale se oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.

O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile REPO. Acestea reprezintă un acord încheiat între o bancă şi o firmă sau dealer-ii hîrtiilor de valoare de stat. Cînd firma vrea să investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea cumpără de la bancă hîrtii de valoare de stat cu condiţia răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate rambursa mijloacele chiar în ziua următoare şi poate primi o dobîndă puţin mai mică decît cea la certificatele de depozit. Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de atragere a mijloacelor băneşti temporar libere.

Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate ale băncii cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.

Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:

1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;

2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;

3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;

4. alte operaţiuni.

Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare reprezintă baza activităţii Bancare în plasarea resurselor ei. Ele aduc băncilor o parte importantă din venituri. Băncile comerciale oferă clienţilor lor diferite tipuri de credite, care pot fi clasificate conform următoarelor criterii:

· după debitor: credite întreprinderilor, guvernului şi organelor administraţiei publice locale, populaţiei, băncilor;

· după termenul de utilizare: credite pe termen scurt (pînă la un an), pe termen mediu (1-5 ani), pe termen lung (peste 5 ani);

· în funcţie de sfera de funcţionare: credite în sfera productivă şi credite pentru circulaţie;

· după ramura economiei în care activează debitorul: credite pentru industrie, comerţ, agricultură, transport;

· după caracterul de asigurare: credit ipotecar, garantat şi negarantat (credit în alb), asigurat;

· după modul de rambursare: credite rambursate total sau în tranşe.

Băncile oferă credite în conformitate cu respectarea următoarelor principii (adică condiţiile de oferire a creditelor), care se folosesc în comun şi stipulează realizarea lor în comun: garanţie, rambursare, termen, solvabilitate şi destinaţie.

Organizarea activităţii de creditare presupune diferite forme de acordare a creditului. În majoritatea ţărilor creditele se acordă, de regulă, prin deschiderea liniei de credit. Astfel, în SUA, Germania, Olanda, Belgia şi alte ţări este larg răspîndită forma de impunere a limitei la contul curent, deschis debitorului de credit. Contul curent reprezintă îmbinarea contului de creditare cu contul de decontare. Soldul debitor al acestui cont înseamnă acordarea creditului clientului, iar soldul creditor – existenţa resurselor proprii în cont. Acest fel de credit este legat de satisfacerea necesităţii curente de mijloace împrumutate şi se caracterizează prin scurtă durată. Prin prezenţa contractului corespunzător acordarea unui astfel de credit se face practic automat, fără analiza cauzelor apariţiei necesităţii lui, ceea ce asigură operativitatea satisfacerii lui.

Băncile altor ţări (Marea Britanie, Canada, SUA etc.) folosesc overdraft-ul ca formă de creditare pe termen scurt. Prin overdraft Banca acordă credit, eliberînd clientului banii prin cec sau plătind diferenţa de sold a contului lui curent, în limita restricţiilor impuse. Drept rezultat, în contul curent apare un sold debitor. Suma maximă a overdraft-ului se indică în contract la deschiderea contului curent. Această formă de creditare, fiind o varietate a contului curent, permite satisfacerea nevoilor clientului în mijloace, în momentul insuficienţei lor pentru finisarea decontărilor curente. Plata pentru credit se încasează doar pentru folosirea de facto a creditului.

Reglarea volumului creditului acordat se realizează în multe ţări prin stabilirea limitei liniei de credit. În acest caz între bancă şi client se încheie o înţelegere, conform căreia Banca se obligă să-i ofere debitorului credit într-o sumă anumită pe termen stabilit. Linia de credit se deschide de obicei pe termen de un an. Pe parcursul termenului stabilit, debitorul poate primi credit în orice moment, fără convorbiri adiţionale sau oarecare alte înregistrări. Totuşi, Banca are dreptul să anuleze înţelegerea pînă la scadenţa, dacă situaţia financiară a clientului se înrăutăţeşte. Linia de credit se foloseşte doar în cazul debitorilor fideli băncii cu un grad înalt de încredere. Încheierea contractului, de regulă, este însoţită de condiţia de menţinere de către client a unei sume minime de compensaţie, în valoare de 20-30% din limita liniei de credit.

O formă de organizare a activităţii de creditare Bancare în alte ţări este eliberarea împrumutului prin contul de credit. În acest caz suma creditului acordat se transferă din debitul contului de împrumut în creditul contului de decontare al clientului. Este posibilă şi achitarea directă a documentelor de plată a debitorului din contul de credit.

În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi operaţiunile de factoring şi leasing. Factoring-ul reprezintă cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi reprezintă o variaţie a operaţiunilor comerciale ce se îmbină cu creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen scurt. Banca procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al producţiei. Concomitent ea creditează capitalul circulant al beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit.

La hotărîrea întrebării privind acordarea creditului, Banca analizează solvabilitatea clientului şi informaţia despre starea debitorilor lui. Deoarece tot riscul de insolvabilitate şi-l asumă Banca (factor), ea, de obicei, plăteşte debitorului doar 80-90% din suma totală, iar restul (rezerva) i se rambursează după achitarea întregii sume a creditului. Băncile comerciale, utilizînd acest fel de credit, obţin posibilitatea suplimentară de diversificare a operaţiunilor sale, mărind volumul profitului şi intensificînd relaţiile cu clienţii.

Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe termen lung a maşinilor, echipamentelor, imobilelor şi a altor elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare. Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite forme. Cea mai răspîndită dintre ele este creditarea de către bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să crediteze şi întreprinderile producătoare, care dau în arendă maşini şi echipamente, şi care efectuează deservirea lor tehnică. Pe lîngă aceasta, Banca poate singură să ofere în arendă maşinile şi echipamentele proprii.

Băncile şi companiile de leasing din toată lumea folosesc leasing-ul financiar. El se caracterizează prin termenul mediu şi lung al contractelor, nivelul înalt de amortizare, care presupune, practic, costul total al bunului dat în arendă. La sfîrşitul termenului contractului arendatorul poate răscumpăra obiectul de leasing la valoarea rămasă.

Eficacitatea operaţiunilor de credit ale băncii este determinată de politica ei de creditare. Politica de creditare formează direcţiile de bază de acordare a creditelor. Plasamentele de credit trebuie să fie rentabile şi sigure pentru bancă. Nivelul riscului de credit poate fi determinat ca mărimea maximă admisibilă de risc la un debitor. Scopul băncii constă în atingerea corelaţiei optime dintre risc şi profitul operaţiilor de credit.

Direcţiile principale ale politicii de credit sunt: alegerea posibililor clienţi debitori şi a tipurilor de credite oferite, organizarea optimală a activităţii de creditare. În procesul de creditare nu trebuie de încălcat aşa-zisa „regulă Bancară de aur”, conform căreia termenul creditelor acordate nu trebuie să întreacă termenul resurselor băncii.

Operaţiunile băncilor cu valori mobiliare

O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea ei investiţională, în procesul căreia Banca apare drept investitor, investind resurse în valori mobiliare sau procurînd drepturi de activitate economică comună. Astfel de valori mobiliare pot fi acţiunile simple şi privilegiate, obligaţiunile, obligaţiunile de stat, cambiile etc. De exemplu, operaţiile active cu cambii includ: operaţiile de scontare şi de rescontare, cele de creditare, operaţiile de acceptare, de încasare, oferirea cauţiunilor cambiale etc. Operaţiile cu valorile mobiliare includ şi operaţiile cu valorile mobiliare cotate la bursă.

Investind în valori mobiliare, băncile urmează, în primul rînd, scopul obţinerii profitului.

Profitabilitatea activităţii investiţionale ale băncilor este influenţată de următorii factori:

· starea economiei;

· structura sistemului financiar-creditar;

· nivelul de dezvoltare al pieţei valorilor mobiliare;

· starea bazei normativ-legislative, care reglează emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare;

· existenţa valorilor mobiliare cu o lichiditate înaltă;

· structura portofoliului valorilor mobiliare, care la rîndul său, depinde de modificarea dividendelor la acţiuni, dobînzilor la obligaţiuni şi cambii.

Profitabilitatea valorilor mobiliare depinde de scadenţa lor. Cu cît scadenţa valorii mobiliare este mai mică, cu atît preţul ei de piaţă este mai stabil. Cu cît scadenţa este mai mare, cu atît mai des se va modifica preţul valorii mobiliare. Din acest motiv, pentru Băncile comerciale, sunt mai favorabile investiţiile în valori mobiliare pe termen scurt decît în cele pe termen lung.

Investind în valori mobiliare, băncile se conduc nu numai de interesul profitabilităţii şi siguranţei depunerilor, dar urmăresc şi un alt scop – dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii lor. Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi permit să le vîndă uşor în caz de necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de corespondenţă.

Back to Top