Moneda , valoarea de schimb, valoarea de întrebuinţare, echivalent general, moneda metalică, moneda de hîrtie, titlurile de credit, cambia, biletul la ordin, cecul, biletul de bancă, moneda electronică, teoria raţionalistă, teoria evoluţionistă, divizarea muncii.

Inventarea banilor a fost una din cele mai mari realizări ale civilizaţiei umane. Ei au apărut stihinic şi, pe parcursul dezvoltării producţiei de mărfuri, au suferit numeroase modificări. Extinderea schimbului de mărfuri s-a soldat cu desprinderea spontană de masa celorlalte mărfuri a unei mărfi specifice, căreia i-a fost atribuită funcţia de echivalent general. Prin urmare, banii au apărut o dată cu schimbul de mărfuri ca un derivat al acestui schimb (operaţiilor comerciale).

Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite etape ale dezvoltării societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi economică, banii sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar, marfă-semn de valoare.

Ca o categorie istorică, banii , din cele mai vechi vremuri şi pînă în prezent, se află în centrul atenţiei gîndirii umane. Din timpul Greciei antice, de la Xenophon, Platon şi Aristotel şi pînă la începutul secolului XX (adică într-o perioadă de circa 2300 de ani), potrivit calculelor făcute de cercetători, au fost publicate circa 6 mii de lucrări (monografii, manuale, articole ştiinţifice etc.) - toate consacrate problemei banilor. Se presupune că, în secolul trecut, numărul acestor publicaţii a sporit considerabil, iar în prezent creşte în progresie geometrică.

Un volum atît de mare de investigaţii, precum şi profunzimea cercetărilor ştiinţifice consacrate problemelor teoriei monetare au făcut să scadă simţitor numărul „petelor oarbe" din spaţiul cunoştinţelor acumulate. Cu toate acestea, în literatura economică persistă diverse interpretări ale originii şi esenţei banilor, lipsind unitatea de opinii şi asupra altor probleme fundamentale, conceptuale ale sistemului bănesc. Diversitatea şcolilor şi abordărilor soluţionării problemelor monetare, caracterul contradictoriu al sintezelor şi concluziilor ştiinţifice asupra cercetărilor teoretice, interpretărilor, conceptelor (definiţiilor), precum şi al recomandărilor practice confirmă actualitatea acestor probleme şi necesitatea continuării studierii şi perfecţionării sistemului bănesc. Totodată, este în afara oricăror dubii ideea utilităţii banilor pentru oameni, ca instrument de reglementare a vieţii individului, precum şi rolul lor în dirijarea societăţii umane, în general. Importanţa mereu crescîndă a banilor determină ideea ipotetică precum că banii ca atare vor exista întotdeauna, servind indivizilor şi comunităţilor umane ca instrument util de intermediere privind soluţionarea problemelor perfecţionării relaţiilor în domeniul schimbului.

În primul rînd, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă, deoarece, fiind cel mai important instrument de reglementare a asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rînd, nu e mai mică importanţa lor ştiinţifico-cognitivă, căci banii constituie unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, în general, şi ale teoriei financiar-bancare, în particular.

Aşadar, dacă banii, ca formă, reprezintă un document care oferă oficial dreptul de a procura orice bunuri vitale şi patrimoniale, apoi, după conţinut, ei reprezintă ceva mult mai esenţial, decît un simplu instrument pasiv, ce contribuie la dezvoltarea economiei.

Interpretarea originii banilor include două tipuri de abordări conceptuale: raţionalistă şi evolutivă.

Primul tip - abordarea raţionalistă explică - apariţia banilor ca rezultat al unui acord între oameni, ce favorizează mişcarea valorilor în cadrul operaţiunilor de schimb, efectuate cu ajutorul unui instrument ales special - o marfă deosebită, care îndeplineşte funcţia convenţională de echivalent general. Această teză conceptuală a fost enunţată pentru prima dată de către Aristotel în opera sa filozofică „Etica lui Nicomah": „toate lucrurile care participă la procesul de schimb au nevoie să fie cumva comparate cu ceva... Dacă acest ceva lipseşte, nu vor exista nici schimbul, nici relaţiile (sociale) dintre oameni... E necesar să existe o anumită unitate (de măsură), însă (bazată) pe convenţionalitate... Ea va face ca toate lucrurile să fie comensurabile, căci totul se va măsura cu moneda". (Vezi: Filozofia Greciei. Edit. „Foglio", 1955, pp.891-892).

Mai tîrziu, în lumea antică, această idee a lui Aristotel şi-a găsit întruchiparea legislativă într-una din formulele dreptului roman, prin care se declara stabilirea de către împărat, prin decret, a valorii banilor.

Accentul subiectiv-psihologic în problema originii banilor, condiţionat de abordarea conceptuală raţionalistă a interpretării naturii, esenţei lor, există şi în concepţiile şi opiniile unor economişti de vază contemporani. Astfel, de exemplu, economistul american Paul A. Samuelson întrevede în bani un convenţionalism social artificial (Самуэльсон П. Экономика. Вводный курс. Москва, 1964, стр.69), iar un alt economist de vază, John K. Galbrith, susţine că „atribuirea îndeplinirii funcţiilor de bani unor metale preţioase, precum şi altor obiecte scumpe este rezultatul unui acord între oameni (K.J. Galbrith - Money when it Came, when it Went. London: 1976, p.7). Prin urmare, reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt produsul unei convenţii încheiate între oameni, adică un instrument de schimb tehnic.

Abordarea conceptual-evolutivă a explicării originii banilor a fost formulată pentru prima dată de către K. Marx, a cărui merit constă în fundamentarea caracterului mărfar al provenienţei banilor. Conform teoriei sale, banii au apărut ca urmare a procesului evolutiv care, cu sau fără voia oamenilor, după o lungă perioadă de dezvoltare a relaţiilor de schimb, s-a soldat cu faptul că anumite mărfuri s-au desprins de masa celorlalte şi au căpătat proprietatea de marfă deosebită, specială, îndeplinind funcţia de bani.

În faza timpurie a evoluţiei societăţii umane, nu era nevoie de bani, căci tot ce se producea sau se dobîndea se şi consuma imediat de către membrii tribului. Doar în unele cazuri (bunăoară, dacă se nimerea vreun an deosebit de roditor) se iveau surplusuri de anumite produse, care erau schimbate pe alte produse necesare, propuse de triburile vecine. Schimbul în cazul acestor operaţii rare se făcea ocazional, fără să existe reguli, norme sau alte condiţii prestabilite.

De-a lungul dezvoltării societăţii umane, o dată cu ivirea unor surplusuri stabile de produse, apare necesitatea schimbului permanent de rezerve acumulate. În consecinţă, formă-valoare simplă evoluează în formă-valoare dezvoltată (ce se caracterizează prin aceea că o marfă poate fi schimbată pe o serie de alte mărfuri-echivalente), apoi aceasta formă-valoare din urmă cedează locul formei-valoare generale, cînd procesul de schimb este mijlocit de echivalentul general al valorii. De remarcat că, în etapa iniţială a evoluţiei formelor valorii, rolul echivalentelor a fost atribuit unei serii de mărfuri-intermediare ale schimbului. Mărfurile menţionate reprezentau ca şi cum prototipul echivalentului general, un fel de bani primitivi. Totodată, măsurarea valorii cu ajutorul lor se făcea într-un mod foarte convenţional, rudimentar, în fond - cu bucata, căci conţinutul material al mărfurilor destinate schimbului nu vădea nici un fel de caracteristici calitative sau cantitative, ce ar fi permis efectuarea unor operaţiuni de schimb cu caracter stabil sau normativ.

Dezvoltarea ulterioară a producţiei de mărfuri şi a schimbului s-a datorat separării meşteşugurilor de agricultură în urma avansării diviziunii sociale a muncii. Anume în aceste condiţii s-a cristalizat forma bănească a valorii, ce se caracterizează prin desprinderea unei mărfi speciale, cea mai potrivită pentru rolul de „unitate de măsură a tuturor mărfurilor" - echivalentul general. Acest fapt a fost favorizat şi de circumstanţa că celelalte mărfuri au încetat să mai corespundă rolului de obiecte de bază ale procesului de schimb, iar supremaţia în sfera elaborării mijloacelor de producţie începe să o deţină metalele. Astfel, treptat, pe cale firească, evolutivă, a apărut forma-valoare bani, ce pretinde la rolul de echivalent general şi se referă la o singură marfă specială - banii.

În ultimă instanţă, funcţia echivalentului general şi-a găsit cel mai bine expresia în două metale preţioase: aurul şi argintul. Aceasta a fost cu putinţă datorită faptului că, spre deosebire de celelalte echivalente, banii de metal posedă calităţi extrem de specifice şi au o serie de priorităţi, graţie cărora doar lor le-a putut reveni funcţia de bani universali: propria valoare înaltă, omogenitatea materialului monetar, care permitea divizarea lor în fragmente de orice mărime, siguranţa integrităţii (fiind inalterabili etc.). Aşadar, atribuirea funcţiei de echivalent general banilor de metal, în decursul istoriei civilizaţiei umane, a fost ca o consecinţă a unei selecţii naturale multiseculare, la a cărei bază stăteau însuşirile fizice ale mărfii, condiţiile naturale şi economice ale statului dat, poziţia geografică, istoria şi tradiţiile sale.

După cum s-a remarcat, însă, banii nu sunt doar o marfă ordinară, ce nu reprezintă decît întruchiparea valorii lor de consum. Orice marfă are şi o valoare a sa, specifică, unică, de întrebuinţare, ce rezidă în capacitatea ei de a satisface o anumită necesitate, bine determinată (de exemplu, pîinea satisface nevoia de hrană, paltonul - nevoia de îmbrăcăminte, automobilul - nevoia deplasării ş.a.m.d.). Toate acestea se referă întru totul şi la marfa monetară (aurul e întrebuinţat pentru confecţionarea bijuteriilor). Dar, în afară de aceasta, spre deosebire de celelalte mărfuri, banii, ca marfă, posedă o valoare generală de întrebuinţare, ce constă în posibilitatea de a putea fi schimbaţi pe orice marfă.

Pentru fiecare producător propria marfă serveşte drept valoare de schimb, reprezentînd o corelaţie cantitativă bine determinată, în care o marfă este schimbată pe o altă marfă, iar mărfurile celorlalţi producători servesc drept valori de întrebuinţare. Dar nu toate mărfurile pot servi concomitent şi ca valori de întrebuinţare, şi ca echivalente generale.

Deoarece banii sunt „marfa mărfurilor", ei posedă un caracter special privind funcţionarea valorii de întrebuinţare şi valorii ca atare. Contradicţia internă a mărfii dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea ei efectivă se manifestă în procesul schimbului şi-şi găseşte soluţionarea pe calea diviziunii mărfurilor în mărfuri propriu-zise şi bani. Anume banii reprezintă acea marfă specifică ce posedă calitatea de schimbabilitate generală nemijlocită, de valoare generală de întrebuinţare. Spre deosebire de celelalte mărfuri, doar banii pot apărea în calitate de întruchipare generală şi nemijlocită a valorii. Deci banii, ca marfă specifică, servesc drept echivalent general, fiindcă valoarea lor de întrebuinţare exprimă valoarea altor mărfuri.

Generalizînd rezultatele analizei evoluţiei trecerilor reciproce a diverselor forme ale valorii de la forma-valoare simplă la forma-valoare bani şi punînd accentul pe rolul important al banilor ca factor ce reflectă relaţiile sociale avansate, nu doar ca un mijloc tehnic de rulaj, se poate conchide că esenţa banilor constă în calitatea lor de a fi un tip specific de marfă, a cărui formă naturală fuzionează cu funcţia socială de echivalent general al valorii.

Conţinutul esenţial al banilor, ca o categorie economică independentă, dezvăluie trinitatea proprietăţilor fundamentale ale acestora:

  • imediata schimbabilitate generală;

  • cristalizarea valorii de schimb;

  • materializarea timpului total de muncă.

Rezultă deci că banii nu pot fi bunuri economice decît ca mijloc de schimb, nu de întrebuinţare sau de producţie: ei îşi gătesc utilitatea în sfera economică a operaţiilor de schimb intermediate (ca măsură a valorilor mijlocului de circulaţie şi a mijlocului de acumulare) în cazul recunoaşterii lor generale în această funcţie în cadrul unei asociaţii de plăţi.

Deci banii reprezintă un element activ necesar şi o componentă firească a activităţii economice a societăţii, servind drept echivalent general al relaţiilor comerciale (marfare) dintre participanţii şi verigile procesului de reproducţie.

Plenitudinea conţinutului esenţei economice a banilor e asigurată de caracteristicile participării lor la realizarea diverselor tipuri de relaţii sociale, la repartiţia produsului naţional brut şi la procurarea de bunuri imobiliare şi funciare, precum şi la stabilirea preţurilor, care exprimă valoarea mărfurilor. În condiţiile actuale ale cristalizării şi maturizării relaţiilor de piaţă, semnele monetare şi banii din circulaţia prin virament (fără numerar) îşi pierd treptat propria valoare, deşi pot fi folosiţi în continuare ca valoare (monedă) de schimb. Această tendinţă firească vădeşte faptul că banii din ce în ce mai mult diferă de celelalte mărfuri, pierzîndu-şi caracterul de marfă şi transformîndu-se într-o categorie economică independentă, ce nu-şi păstrează, în asemenea caz, decît unele proprietăţi specifice, care sunt inerente mărfii propriu-zise.

Generalizarea făcută mai sus ne permite să dăm definiţia banilor. Din toate definiţiile, cele mai frecvent folosite şi publicate în literatura economică sunt două:

  • Banii reprezintă o marfă deosebită care îndeplineşte funcţia de echivalent general;

  • Banii sunt un mijloc de schimb care favorizează producţia de mărfuri şi este acceptat de toţi în spaţiul dat de efectuare a plăţilor.

Prin urmate, cu ajutorul banilor, sub forma lor monetară, se calculează valoarea oricărei mărfi, garantîndu-se schimbul de bani pe orice marfă. Apariţia banilor a contribuit masiv la dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor social-economice în sfera producţiei de mărfuri. Cu alte cuvinte, banii sunt ceea ce folosim în calitate de monedă. Deci toate lucrurile care îndeplinesc funcţia de monedă se şi numesc bani.

Din cele de mai sus, rezultă că definiţia banilor completează esenţa lor, dar aceasta din urmă se manifestă cel mai bine în funcţiile îndeplinite de bani, care vor fi analizate mai detaliat în cadrul următorului capitol.

Pe parcursul evoluţiei lor, banii, în diverse stadii ale procesului diviziunii sociale a muncii, au avut diverse echivalente sau au fost reprezentaţi de diverse mărfuri speciale. Acelaşi popor, în diferite perioade ale istoriei sale, precum şi diferite popoare au folosit concomitent diferite echivalente pentru bani. De regulă, funcţia echivalentului era îndeplinită de marfa care se bucura de cea mai mare cerere sau care, în virtutea faptului că se afla din belşug, forma oferta.

Dar cel mai frecvent şi cea dintîi marfă-intermediar în multe din primele state au fost vitele. Acest adevăr e confirmat de faptul că în majoritatea limbilor lumii atît banii, cît şi vitele se numeau la fel, cu acelaşi cuvînt sau cu cuvinte apropiate ca sens, a căror rădăcină, fonetică era comună. De exemplu, bogăţia eroilor în eposul lui Homer şi a triburilor germanice se măsura cu numărul capetelor de vite. Drept mărfuri-echivalente intermediare serveau, de asemenea, blănurile, cerealele, sarea şi alte bogăţii naturale.

În perioadele mai tîrzii ale constituirii lor, pe măsură ce avansa diviziunea socială a muncii şi se perfecţionau relaţiile marfă-bani , întreaga diversitate a tipurilor monetare poate fi redusă la banii de metal.

La început, banii de metal aveau aspectul unor lingouri de diverse forme (bară, placă, sîrmă ş.a.). În Grecia antică (Sparta), în calitate de bani se folosea fierul, în Roma antică - bronzul. Iniţial lingourile de metal aflate în circulaţie aveau o anumită greutate, de aceea denumirile mai multor unităţi băneşti indicau o masă concretă de metal: liră sterlină, livră (funt), marcă (jumătate de funt) ş.a.m.d. În Rusia Kieveană (sec. XIII) grivna cîntărea o livră (funt) de argint, iar grivna tăiată în două se numea rublă (de la rus. rubiti - a tăia), fiindcă o bară din argint era tăiată cu dalta în bucăţi egale - ruble. Aproximativ, în aceeaşi perioadă, masa unui peni englezesc echivala cu greutatea a 32 de boabe de grîu.

Începînd cu sec. XIII, funcţia de bani o îndeplineau în egală măsură atît aurul, cît şi argintul, între care fusese stabilit prin lege un anumit raport de greutate - echivalent. De exemplu, în Franţa, pentru luidorul de aur şi pentru ecu-ul de argint exista o singură unitate monetară de calcul - livra. Însă, deja în sec. XIV, în istoria banilor începe o nouă perioadă - depăşirea treptată a dificultăţilor în sfera funcţionării bimetalismului, argintul cedînd teren în faţa aurului. În consecinţă, regimul monometalismului de aur a fost introdus în cele mai mari ţări ale lumii.

În decursul istoriei umane, banii metalici au suferit mutaţii esenţiale în urma trecerii rapide de la banii „cîntăriţi" la banii socotiţi, „număraţi", la baterea pretutindeni a monedelor, adică a semnelor băneşti, ale căror formă, aspect şi conţinut al masei metalice se stabileau prin lege. Primele monede (în fond, primii bani adevăraţi) au apărut într-o colonie a Greciei antice - statul Lidia (Asia Mică), în secolul VII î.Hr., fiind bătute dintr-un aliaj natural de aur şi argint (electrum). Baterea monedelor a marcat etapa care a încheiat procesul de constituire a banilor.

Pe la începutul secolului XX, în cele mai de frunte ţări industriale ale lumii s-a instaurat monometalismul de aur, cînd rolul principal aparţinea aurului, în vreme ce argintului i-a fost rezervat un rol mult mai modest, acesta avînd o valoare mai mică. Aurul a obţinut prioritatea datorită luării în considerare a proprietăţilor sale absolut specifice - este cea mai valoroasă bogăţie naturală, preţul lui neputînd fi influenţat decît de cantitatea aurului însuşi dobîndit în lume. Anume valoarea stabilă a aurului a făcut ca acesta să devină unitate de măsură pentru calcularea valorii tuturor celorlalte mărfuri şi, respectiv, a putut servi drept argument pentru utilizarea lui în calitate de monedă universală (bani mondiali).

Dar în anii 70 ai secolului XX s-a produs fenomenul demonetizării aurului - acest metal şi-a pierdut funcţiile monetare. Mai întîi aurul a încetat să îndeplinească funcţiile de mijloc de circulaţie şi plată în cadrul rulajului intern al ţărilor, apoi, mai tîrziu, începînd cu anul 1976, şi funcţiile de bani universali.

Astfel, în sistemele monetare ale principalelor ţări s-au produs schimbări radicale - banii cu valoare deplină (adică banii a căror valoare nominală corespundea valorii metalului nobil ce-l conţineau) au fost substituiţi de banii convenţionali, depreciaţi (adică bani de hîrtie şi de credit, care îndeplineau funcţiile de semne valorice).

Procesul demonetizării aurului a avut loc din pricina unor cauze obiective. În primul rînd, extragerea aurului a prins a rămînea în urmă faţă de ritmul creşterii economice a majorităţii ţărilor lumii şi, respectiv, faţă de procesul asigurării cu mijloace de circulaţie şi de executare a plăţilor. Utilizarea în continuare a monedelor de aur în acest scop frîna modernizarea şi introducerea metodelor progresiste în sistemul de organizare a decontărilor. Necesităţile sporite de aur pentru tehnologiile avansate ale industriei moderne au dus la limitarea resurselor destinate baterii monedelor.

Un alt motiv, mai puţin important, al preschimbării în semne valorice a banilor metalici cu valoare deplină, remarcat încă de K. Marx, a fost durata prea scurtă de funcţionare a banilor ca mijloace de circulaţie. Cauzele acestui fenomen constau în uzarea rapidă a monedelor, precum şi deteriorarea şi falsificarea acestora. Aceasta ducea la dezechilibrarea schimbului şi la deprecierea ulterioară a banilor, precum şi la emisiuni suplimentare de semne valorice cu scopul acoperirii propriilor cheltuieli, care aveau aceleaşi consecinţe dezastruoase de dezorganizare a procesului de schimb.

În fine, o cauză esenţială a substituirii banilor cu valoare reală (deplină) de către semnele monetare au fost aşteptările zadarnice privind reducerea considerabilă a costurilor de circulaţie, accelerarea circuitului economic şi prosperarea comerţului.

Banii de hîrtie (biletele de tezaur)

Trecerea la utilizarea în rulaj a semnelor valorice a marcat începutul unei noi etape în dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor monetare: aurul pe pieţele interne şi pe piaţa mondială a fost dezlocuit de banii de hîrtie şi de credit (bancnote). Banii de hîrtie, reprezentînd semne monetare sau bani cu valoare deplină, istoriceşte, au apărut ca urmare a circulaţiei banilor metalici şi participă la circulaţia monetară în calitate de înlocuitori ai monedelor de argint sau de aur.

Posibilitatea obiectivă a circulaţiei substituenţilor banilor reali a apărut datorită specificului funcţiei banilor ca mijloc de circulaţie, cînd aceştia joacă rolul de intermediar în schimbul de mărfuri. Evoluţia acestor operaţii de substituire reciprocă a fost un proces istoric destul de îndelungat şi a cunoscut trei etape:

  • etapa I - uzarea firească a monedelor şi scăderea lor în greutate, urmată de transformarea ulterioară a acestora în semne ale valorii;

  • etapa II - reducerea premeditată de către emitent a conţinutului metalic cu scopul de a obţine venituri suplimentare pentru vistieria statului;

  • etapa III - emiterea banilor de hîrtie (bilete de tezaur) cu un curs forţat în scopul obţinerii beneficiului de emisiune.

Cele trei etape sus-indicate de evoluare a posibilităţilor de circulaţie a substituenţilor monedelor de aur în posibilităţi reale de circulaţie ne permit să remarcăm o particularitate importantă a banilor de hîrtie: aceştia pierzîndu-şi în procesul evoluţiei valoarea lor iniţială, statul le atribuie un alt curs, forţat (nominal) şi, ca rezultat, capătă o valoare reprezentativă în sfera circulaţiei, iar o data cu aceasta şi posibilitatea de a îndeplini funcţia de mijloc de cumpărare şi plată.

Natura economică a introducerii în circulaţie a banilor de hîrtie este condiţionată de principala predestinare a acestora - obţinerea unor vărsăminte suplimentare în vistierie, necesare pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest scop, e lansată o emisiune directă de bani de hîrtie de către organul guvernamental de resort - Ministerul Finanţelor (administraţia financiară, trezoreria), care gestionează direct formarea şi executarea bugetului de stat sau indirect - banca centrală a ţării, care pune la dispoziţia guvernului creditele necesare, folosite de acesta din urmă pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Diferenţa dintre valoarea nominală a banilor de hîrtie emişi şi costul emiterii lor (cheltuielile pentru hîrtie şi tipar) constituie venitul de emisie - adevăratul obiectiv, final al emisiunii banilor de hîrtie.

Deoarece emiterea banilor de hîrtie (bilete de tezaur) de către guvern este condiţionată de nevoia de resurse financiare suplimentare, adică aceasta nu este reglementată de necesităţile de bani ale circulaţiei monetare şi marfare, în sistemul monetar apar posibilităţi şi premise reale ale instabilităţii circulaţiei banilor. Întrucît prima necesitate mereu creşte, iar cea de a doua, (de mărfuri), de regulă, rămîne pe loc (sau chiar scade - din cauza declinului economic), o emisiune excedentară ar putea provoca devalorizarea banilor de hîrtie. Situaţia se agravează şi din cauză că banii de hîrtie, neavînd valoare proprie şi neputînd fi acumulaţi funcţional şi nici păstraţi ca economii sau ca tezaur, încetează să mai circule, blocînd canalele rulajului şi provocînd devalorizarea inflaţionistă şi instabilitatea întregului sistem monetar.

Banii de hîrtie au apărut pentru prima dată în China - sec. XII, iar în Europa şi America - în sec. XVII-XVIII. În Rusia, hîrtia-monedă (asignaţia) este cunoscută din 1769.

Banii de credit

În condiţiile producţiei capitaliste, baza metalică a circulaţiei băneşti a devenit o adevărată frînă a sistemului monetar, fiindcă impunea o neîncetată creştere a costurilor nete ale rulajului pe măsură ce sporeau producţia şi volumul operaţiilor comerciale. Apăruse necesitatea înlocuirii banilor metalici cu mijloace de credit pentru asigurarea circulaţiei, care nu aveau valoare proprie, dar serveau ca semne de credit ale banilor cu valoare deplină.

După ce relaţiile marfă-bani au căpătat un caracter general în domeniul activităţii economice, s-a extins considerabil practica folosirii creditului comercial şi bancar. În condiţiile date, banii de credit devin o marfă universală, ce ţine de sfera superioară a procesului social-economic. De aceea sunt guvernaţi de cu totul alte legi.

În societatea capitalistă avansată, cînd, în locul circulaţiei mărfurilor, se intensifică circulaţia capitalului, acesta din urmă separă din mediul său un segment căruia îi atribuie funcţii monetare. Dacă în formaţiunea precapitalistă, în condiţiile simplei producţii de mărfuri (M-B-M1), circulaţia e separată de producţie, şi mărfurile nu sunt recunoscute public decît atunci cînd se transformă în bani, în formaţiunea dezvoltată a capitalismului (B-M-B1) nu e necesar ca marfa să fie recunoscută public, căci ea apare ca un capital ce reprezintă o relaţie socială.

O dată cu creşterea volumului circulaţiei, forma monetară este din ce în ce mai efemera, iar timpul lucrat inclus în mărfuri, se manifestă tot mai clar ca o necesitate socială abia în faza procesului de producţie. Prin urmare, posedarea capitalului de producţie a oferit premisele necesare pentru ca banii de credit să apară dintr-o formă modificată, specifică a producţiei, din rotaţia capitalului, nu din circulaţia.

Cambia (vecselul) reprezintă un titlu de creanţă a cărei bază o constituie creditul comercial. O dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, cambia devine un instrument universal de credit şi plată (decontare). Principala funcţie economică a cambiei constă în folosirea ei ca instrument în operaţiile de credit.

Există mai multe tipuri de cambii.

Cambia simplă reprezintă un titlu de creanţă, prin care emitentul se obligă să plătească înainte de scadenţă deţinătorului cambiei o anumită sumă de bani.

Cambia transferabilă (trata) conţine o dispoziţie în scris a deţinătorului (trasului) dată plătitorului (trăgătorului) ca acesta să plătească suma de bani indicată în cambie unei terţe persoane către care a fost transferată cambia - destinatarului (remitentului). Trăgătorul trebuie să accepte cambia, adică să confirme că este de acord să o plătească girînd-o.

Cambiile bazate pe tranzacţiile comerciale se numesc comerciale. Cambii de acest tip dacă se respectă toate cerinţele privind perfectarea lor, sunt acceptate de bănci în calitate de gaj sau se iau în calcul la garantarea împrumuturilor acordate.

Cambii financiare se numesc cambiile ai căror plătitori sunt băncile. O varietate a cambiilor financiare o reprezintă obligaţiile de tezaur, emise pentru acoperirea cheltuielilor bugetare.

Bancnota (biletul de bancă) este un titlu de creanţă al băncii şi reprezintă banii de credit. Bancnotele sunt emise prin efectuarea operaţiunilor de credit - pe calea scontării cambiilor de către banca emitentă.

Bancnota diferă de cambie, dar şi de banii de hîrtie.

Bancnota se deosebeşte de cambiile comerciale după:

  • durata termenului (urgenţa scadenţei) - cambia reprezintă un angajament (titlu de creanţă) pe termen scurt (de 3-6 luni), iar bancnota un angajament (titlu de creanţă) perpetuu;

  • tipul garanţiei - cambia este lansată în circulaţie individual, de către orice întreprinzător şi e garantată individual; bancnotele în prezent sunt emise de Banca Centrala şi sunt garantate de guvern.

În plus, bancnota se bucură de circulaţie universală, fiind lansată de Banca Centrală de emisiuni, a cărei solvabilitate nu poate fi pusă la îndoială.

Principalele căi de emitere a bancnotelor actuale sunt:

  • creditarea bancară a economiei , care asigură relaţia dintre circulaţia monetară şi dinamica reproducţiei capitalului public;

  • creditarea bancară a guvernului (cînd, în locul titlurilor de creanţă, sunt emise bancnote);

  • sporirea rezervelor de valută aur în ţările cu balanţa activă a plăţilor.

Din cauza suspendării schimbului de bancnote pe aur, acestea nu şi-au păstrat decît parţial fundamentala condiţie de marfă sau de credit, supunîndu-se, în temei, legităţilor circulaţiei banilor de hîrtie. Bancnotele emise în scopul creditării circulaţiei de mărfuri reprezintă bani de credit, iar dacă sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor de stat, se transformă de fapt din bani de credit în bani de hîrtie.

Cecul este un document întocmit după o anumită formă şi conţine dispoziţia necondiţionată a emiţătorului cecului către instituţia de credit, pentru ca această să-i plătească deţinătorului suma indicată în cec. Cecul poate fi folosit pentru a primi (banii respectivi) de la bancă, precum şi pentru plătirea mărfurilor cumpărate sau serviciilor prestate. Circulînd în cadrul ciclului comercial şi deservind operaţiile de cumpărare-vînzare a mărfurilor, cecurile îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie.

Caracterul economic al cecului constă în faptul că el poate fi folosit ca mijloc de circulaţie şi plată, ca mijloc de încasare a banilor cash din bancă, precum şi ca element al sistemului de decontări prin virament (fără numerar).

În condiţiile capitalismului dezvoltat, circulaţia cecurilor joacă un rol extrem de important, majoritatea plăţilor pentru mărfuri şi servicii executîndu-se fără numerar - prin intermediul cecurilor. Volumul operaţiilor cu cecuri îl depăşeşte considerabil pe cel cu bani cash.

Banii electronici. Aceştia sunt bani depuşi în conturile incluse în memoria computerelor băncilor şi pot fi gestionaţi cu ajutorul unui dispozitiv electronic special. Apariţia noilor metode de stingere sau de transferare a datoriilor a fost condiţionată de trecerea la utilizarea pe larg a calculatoarelor electronice, de mecanizarea şi automatizarea operaţiunilor bancare. Această etapă reprezintă o treaptă calitativ nouă în evoluţia circulaţiei monetare. Noile posibilităţi tehnice ce s-au ivit în activitatea bancară permit înlocuirea cecurilor cu cartele de material plastic - carduri (de debit şi de credit). Cardul este un mijloc modern de decontări, care vine în locul banilor cash şi cecurilor şi prin care posesorul poate lua de la bancă împrumuturi pe termen scurt. Cele mai răspîndite şi populare sunt cardurile comerciale.

Back to Top