Modificările principiilor conceptuale de bază ale teoriilor monetare sunt determinate de condiţiile social-economice şi politice din fiecare ţară, într-o etapă sau alta a dezvoltării sale. Totodată, însă, premisele metodologice fundamentale ale acestor teorii au o singură tendinţă - orientarea lor spre elaborarea recomandărilor practice privind perfecţionarea politicii economice, ce trebuie să fie adecvată situaţiilor concrete şi fazelor ciclului economic sau specificului economiei tranzitorii.

În teoriile monetare, este necesar să remarcăm trei orientări de bază: metalistă, nominalistă şi cantitativă.

Metalismul (teoria monetară metalistă).

Principiile primare ale metalismului timpuriu s-au format în perioada acumulării primitive a capitalului, adică în secolele XVI-XVII, în Anglia - una din cele mai dezvoltate ţări din acea epocă. Fondatorul metalismului a fost W.Stafford (1554-1612). Pentru metalismul timpuriu era caracteristică identificarea banilor, ca avuţie a societăţii, cu metalele nobile (aurul şi argintul), cărora li se atribuia îndeplinirea exclusivă (pe bază de monopol) a tuturor funcţiilor banilor. Reprezentanţii acestei teorii (T. Man, D. Nors, A. Mocretien) s-au postat pe aceeaşi poziţie de luptă împotriva deteriorării monedelor.

Metalismul exprima, în primul rînd, interesele capitalului comercial şi se baza pe una din orientările politicii economice a acelei epoci - mercantilismul. Conform acestei premise teoretice iniţiale, izvorul avuţiei societăţii este comerţul exterior (operaţiile de export), al căror sold activ favorizează afluxul de metale nobile în economia naţională.

Deficienţele metalismului timpuriu constau într-o serie de principii greşite.

În primul rînd, reprezentările despre avuţia societăţii ale adepţilor acestei teorii erau mărginite, căci ei nu înţelegeau faptul că bogăţia unei comunităţi nu constă în cantitatea de aur sau de argint, ci în totalitatea relaţiilor materiale de producţie precum şi celor spirituale.

În al doilea rînd, metaliştii nu prevedeau oportunitatea şi caracterul firesc al procesului de substituire a banilor efectivi (cu valoare deplină) de către banii de hîrtie.

Mai tîrziu, în sec. XVIII - prima jumătate a sec.XIX, teoria metalistă a banilor, care anterior exprimase interesele comerţului, nu pe cele ale burgheziei industriale, îşi pierde adepţii şi poziţiile.

După încheierea epocii de acumulare primitivă a capitalului, s-au schimbat concepţiile asupra izvoarelor avuţiei societăţii: se considera că acestea nu erau comerţul exterior şi metalele nobile, ci producţia manufacturieră în plină dezvoltare şi agricultura, deci, cu alte cuvinte, capitalul funcţional (pus în funcţiune). Se acorda prioritate pieţei interne, iar circulaţia banilor de metal se considera prea costisitoare pentru bugetul statului. În stadiul de dezvoltare atins în acea perioadă, metalismul servea pentru argumentarea reformelor băneşti, al căror obiectiv prioritar era stoparea inflaţiei.

În cea de-a doua jumătate a sec. XIX, economistul german K. Knis (1821-1898) nu numai că a contribuit la renaşterea concepţiilor metaliştilor din prima perioadă a metalismului, ci şi a implementat un nou principiu conceptual. Dînsul a modernizat esenţial opiniile precedesorilor săi asupra noilor condiţii, impuse de introducerea standardului-aur monedă în Germania (aa.1871-1873). E vorba de cea dintîi metamorfoză a metalismului, ce consta în faptul că economiştii germani începuseră a fi de părerea că material bănesc poate fi nu numai metalul (nobil), ci şi bancnotele Băncii Centrale. De menţionat că, între timp, creditul a prins a juca un rol important în economia naţională, iar acest fapt, la rîndul său, era un argument solid pentru noi emisiuni de bancnote. Dar, recunoscînd rostul bancnotelor, K. Knis se pronunţa contra banilor de hîrtie, ce nu puteau fi convertiţi în bani de metal.

Cea de a doua metamorfoză a metalismului s-a produs după Primul Război Mondial, cînd adepţii teoriei metaliste, dîndu-şi seama de imposibilitatea restabilirii standardului-aur monedă, încercau să-şi adapteze teoria pentru implementarea unor noi standarde - aşa-numitele forme „reduse" - standardul-aur lingouri şi standardul-aur devize.

În anii '60, s-a produs a treia metamorfoză a teoriei metaliste a banilor, cunoscută cu denumirea de neometalism. Mai tîrziu, economistul american M. Halperin şi economistul francez Ch. Ristte promovau ideea refacerii standardului-aur şi în cadrul circulaţiei interne a banilor. Economiştii francezi A. Toullemone, J. Rueffe şi M. Debres, susţinînd politica guvernului Franţei de convertire a în aur a părţii majoritate a avuarelor păstrate în dolari, au lansat ideea necesităţii introducerii standardului-aur.

După prăbuşirea Sistemului valutar Bretton-Vood la începutul anilor 70, au fost făcute noi încercări de argumentare a necesităţii restabilirii standardului-aur. Partizanii reanimării acestei idei erau reprezentaţi de o seamă de savanţi, consultanţi (consilieri) şi funcţionari americani - autori ai politicii economice Regan („regonomica"). Ajungînd, însă, preşedinte al S.U.A., R.Regan a înfiinţat o Comisie specială pentru problema dată, care a decis definitiv că reintroducerea standardului-aur nu este raţională şi nici oportună.

Nominalismul (teoria monetară nominalistă). Cei dintîi reprezentanţi ai nominalismului timpuriu, care negau valoarea intrinsecă (de marfă) a banilor, pentru a justifica deteriorarea premeditată a monedelor în vederea sporirii veniturilor vistieriei statului, au fost economiştii englezi J. Barkly (1685-1753) şi J. Stuart (1712-1780). Această teorie s-a constituit în perioada pătrunderii masive în sfera circulaţiei băneşti a monedelor depreciate. La baza nominalismului stăteau trei principii fundamentale: banii sunt fabricaţi (emişi) de stat, valoarea lor este indicată de nominal, esenţa banilor se rezumă la etalonul ideal al preţurilor. Cu alte cuvinte, potrivit acestei teorii, banii erau consideraţi un fel de scară a preţurilor cu gradaţii egale.

Eroarea nominaliştilor constă în principiul lor teoretic precum că valoarea banilor o stabileşte statul, negînd astfel teoria valorii muncii. Renunţarea la ideea naturii (caracterului) de marfă a banilor îi lipseşte pe aceştia din urmă de valoarea lor independentă, pierzîndu-şi astfel capacitatea de etalon al valorii mărfurilor şi fiind consideraţi doar un simplu instrument tehnic în relaţiile de schimb.

Ulterioara evoluţie a nominalismului (în special, în Germania) s-a produs în perioada de la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX:

Esenţa nominalismului s-a manifestat cel mai pregnant în teoria monetară a economistului german G. Knapp (1842-1926). Banii, în opinia sa, au o anumită putere de cumpărare, a căror valoare reprezentativă le-o atribuie statul. Dar, spre deosebire de nominalismul timpuriu, G. Knapp, la bază teoriei sale, nu punea moneda cu valoare deplină, ci hîrtia-monedă (biletul de tezaur). Totodată, analizînd conceptul de masă monetară, nu lua în calcul decît biletele de tezaur şi monedele divizionare (de schimb) ale statului. Banii de credit (cambii, bancnote, cecuri) au fost excluşi din studiul său, fapt care a condiţionat caracterul nefondat al concepţiei sale, ce se adeverea pe măsură ce se răspîndeau şi creştea popularitatea banilor de credit.

În opinia lui G. Knapp, banii reprezintă un mijloc de plată de hîrtie sau, altfel-zis, semne monetare înzestrate de către stat cu putere de cumpărare, şi de aceea esenţa banilor nu constă în materialul din care sunt confecţionate aceste semne, ci în normele de drept care reglementează utilizarea lor.

Economistul austriac F. Bendicsen a încercat să fundamenteze din punct de vedere economic teoria monetară de stat (oficială), apreciind banii ca o dovadă a prestării unor servicii membrilor societăţii, care acordă dreptul de a beneficia de alte servicii în schimbul celor dintîi. Tentativa sa de a argumenta din punct de vedere economic nominalismul a eşuat, deoarece cînd a încercat să aprecieze esenţa banilor, a ignorat teoria valorii.

Nominalismul a evoluat, ca bază teoretică pentru justificarea renunţării la standardul-aur, în perioada crahului economice din anii 1929-1933. De exemplu, J.M. Keynes considera banii de aur „un vestigiu al epocii barbariei", „a cincea roată la căruţa". El a declarat ca ideali doar banii de hîrtie, fiind mai „elasici" decît aurul, şi, prin urmare, ei ar asigura continua prosperitatea societăţii, iar eliminarea din circulaţie a aurului de către banii de hîrtie considera că e o emancipare a banilor faţă de aur.

Astfel, obiectivul practic al nominalismului lui Keynes se rezuma la fundamentarea teoretică a trecerii la circulaţia banilor de hîrtie şi reglementarea economiei prin gestionarea procesului inflaţiei. În opinia lui J.M. Keynes, toţi banii civilizaţi sunt de hîrtie, fapt care, în ultimă instanţă, conduce la identificarea banilor cu etalonul preţurilor şi unitatea ideală de calcul.

E foarte aproape de această opinie punctul de vedere al economistului contemporan american P. Samuelson, care consideră că banii reprezintă o convenţionalitate socială artificială şi de aceea nu sunt decît nişte semne convenţionale.

Principala eroare a nominaliştilor consta în faptul că, separînd hîrtia-monedă nu numai de aur, ci şi de costul mărfii, ei le atribuiau acestora „valoare", „putere de cumpărare" prin adoptarea unor decrete de stat. În opinia lor, banii sunt un produs al ordinii de drept a statului, o creaţie a puterii de stat, a căror funcţie de bază este cea de mijloc de plată, nu de măsură (etalon) a valorii.

Nominalismul a jucat un rol important în economia politică a Germaniei, care a făcut uz pe larg de emisiunile băneşti (pe suport de hîrtie) pentru a-şi finanţa necesităţile sale militare în Primul Război Mondial. Însă, perioada hiperinflaţiei din Germania anilor 20 a pus capăt supremaţiei nominalismului în domeniul teoriilor monetare.

O serie de economişti contemporani nu împărtăşesc concepţiile fundamentale ale economistului G. Knapp şi adepţilor săi. Preluînd de la nominalişti negarea concepţiei metaliste a teoriei muncii, ei nu consideră că valoarea banilor poate fi stabilită printr-un decret guvernamental, iar în sfera relaţiilor de plată, determinau această valoare pe calea estimării subiective a „utilităţii" banilor, a capacităţii lor de cumpărare. În consecinţă, poziţia dominantă în teoriile monetare a fost deţinută de teoria cantitativă.

Teoria monetară cantitativă.

Această doctrină economică ne explică nivelul preţurilor la mărfuri şi valoarea banilor prin cantitatea lor (masa monetară) aflată în circulaţie. Ipoteza privind teoria monetară cantitativă, care a apărut în secolele XVI-XVII, a fost lansată pentru prima dată de economistul francez. J. Bodens (1530-1596). Dînsul explica pricina scumpetei mărfurilor de pe piaţa europeană prin creşterea afluxului de metale nobile. Noua teorie a fost preluată şi dezvoltată de englezii David Hume (1711-1776), James Mill (1773-1836), precum şi de francezul Charle Montesquieu (1689-1755), care, însă, remarcau proporţionalitatea dintre schimbarea cantităţii banilor aflaţi în circulaţie şi valoarea lor. Încercînd să stabilească legătura cauzală şi proporţională dintre afluxul de metale nobile din America şi majorarea preţurilor în secolele XVI-XVII, D. Hume a emis teza: „Valoarea banilor este determinată de cantitatea lor."

Un reprezentant remarcabil al teoriei monetare cantitative în sec. XVIII a fost David Ricardo (1772-1823). Totodată, e necesar să se ţină cont de caracterul duplicitar al concepţiilor sale: pe de o parte, el recunoştea faptul că valoarea banilor este determinată de consumul de muncă necesar pentru fabricarea lor, iar pe de altă parte, considera că, în anumite „perioade, valoarea unei unităţi monetare se schimbă în funcţie de schimbarea cantităţii banilor". Astfel, Ricardo explica, în special, care sunt cauzele deprecierii bancnotelor Băncii Engleze după anularea în 1797 a legii convertirii lor în aur.

Adepţii teoriei cantitative, după cum se poate vedea din cele relatate mai sus, porneau de la ideea că banii nu sunt decît mijloc de circulaţie, susţinînd în mod greşit că în procesul circulaţiei, datorită apariţiei situaţiei de echilibru între masa monetară şi volumul de mărfuri, s-ar putea stabili preţurile şi determina valoarea banilor.

O altă eroare a lor constă, pe de o parte, în concepţia precum că întreaga masă monetară se află în circulaţie, iar pe de altă parte - în ignorarea legii economice obiective, prin care se determină cantitatea de bani necesară în circulaţie, în vreme ce, dacă există monede cu valoare deplină, în circulaţie nu e pusă decît cantitatea de bani necesară către momentul dat pentru asigurarea rulajului, cu luarea în calcul a decontărilor prin virament, vitezei circulaţiei unităţilor băneşti şi termenelor de prorogare a plăţilor.

Punctul vulnerabil al teoriei monetare cantitative era nerecunoaşterea tezaurului ca regulator spontan al circulaţiei metalice, deşi trebuie să ţinem cont de faptul că în prima perioadă a existenţei sale nu circulau bani de hîrtie, ci doar de metal.

La începutul secolului XX, teoria monetară cantitativă prinde a cuceri poziţii dominante în gîndirea economică occidentală ca element important al teoriei neoclasice a reproducţiei.

În etapa contemporană a evoluţiei teoriei cantitative, putem remarca faptul că ea este pe deplin bazată pe banii de credit şi pe circulaţia banilor de hîrtie.

Cea mai mare popularitate o au două variante ale acestei teorii:

  1. „varianta tranzacţionară" a lui Irving Fisher (englez. transaction - tranzacţie, afacere);

  2. „varianta Cambridge" sau concepţia „soldurilor de casă" a lui Alfred Marshall şi Artur Pigou.

Prima variantă a teoriei monetare cantitative, elaborată de către economistul american I. Fisher (1867-1947), nega valoarea muncii şi pornea de la „puterea de cumpărare a banilor". Această variantă e bazată pe expresia dublă a sumei tranzacţiilor de schimb de mărfuri pentru o anumită perioadă. În acest scop, I. Fisher evidenţia patru factori de care depinde „puterea de cumpărarea a banilor":

M - masa monetară în circulaţie;

V - viteza circulaţiei băneşti;

P - nivelul mediu ponderat al preţurilor (preţul mediu);

Q - cantitatea mărfurilor.

Prezentînd tranzacţiile de schimb de mărfuri ca produs al înmulţirii masei monetare M cu viteza medie a circulaţiei banilor şi ca produs al înmulţirii cantităţii mărfurilor vîndute Q cu preţul lor mediu P, Irving Fisher, admite egalitatea lor şi, în felul acesta, determină ecuaţia sau „formula schimbului":

MV = PQ

Ulterior, I. Fisher, procedînd în spiritul teoriei monetare cantitative, a admis că în decursul unor perioade de scurtă durată, mărimile sus-indicate rămîn neschimbate, viteza circulaţiei banilor este determinată de factorii de lungă durată (gradul de dezvoltare a creditului, starea mijloacelor de telecomunicaţie etc.), producţia de mărfuri poate fi sporită, întrucît, potrivit doctrinei neoclasice, capitalismului îi este proprie utilizarea completă a resurselor.

Eliminînd, în felul acesta, din procesul de analiză V şi Q, Fisher trage din relaţia funcţională a formulei (ecuaţiei) concluzia că preţurile mărfurilor P sunt direct proporţionale cu masa monetară din circulaţie M, ceea ce şi constituie esenţa teoriei cantitative a banilor. Eroarea lui I. Fisher consta în faptul că el nu considera mărimi variabile decît două mărimi - cantitatea banilor (masa monetară) şi preţurile. În activitatea economică efectivă, cantitatea (volumul) mărfurilor şi viteza circulaţiei unităţilor monetare se schimbă (din cauza caracterului ciclic al economiei şi specificului etapei de tranziţie a constituirii pieţei) şi influenţează în mod esenţial circulaţia bănească şi formarea preţurilor. Practica economică confirmă faptul că orice creştere a preţurilor nu este condiţionată doar de masa monetară, ci şi de o serie de alţi factori, în special de politica producătorilor monopolişti.

Varianta Cambridge a teoriei monetare cantitative (sau a teoriei „soldurilor de casă") a fost preluată şi dezvoltată de economiştii englezi A. Marshall, A. Pigou, D. Robertson. Dacă în „varianta tranzacţionară" a lui I. Fisher banii nu apar decît în funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, apoi, spre deosebire de acesta, A. Pigou le atribuia o deosebită importanţă ca mijloc de acumulare la subiecţii economici. Totodată, în ambele variante ale teoriei monetare cantitative se ignoră funcţia banilor ca măsură a valorii şi rolul lor de echivalent general al valorii.

A doua deosebire nu mai puţin importantă constă în faptul că, dacă teoria monetară cantitativă a lui I. Fisher se baza iniţial pe analiza ofertei de bani, Şcoala din Cambridge punea la baza cercetărilor sale cererea de bani, pe care o considera egală cu cererea de mărfuri şi servicii. În plus, dacă pentru I. Fisher elementul determinant este aflarea nemijlocită a banilor în circulaţie, pentru adepţii Şcolii din Cambridge principalul constă în ideea că banii se bucură de o cerere specifică şi rămîn în afara circulaţiei (la anumite persoane juridice şi fizice) sub formă de „solduri de casă". Spre deosebire de I. Fisher, care analizează cuantumurile globale ale întregului capital public şi nivelul general al preţurilor, A. Pigou accentuează importanţa capitalurilor individuale şi a comportării proprietarilor lor, atrăgînd atenţia asupra preţurilor „relative", nu asupra nivelului lor „absolut". Totodată, după A. Pigou, „soldurile de casă" includ banii în numerar şi resturile de fonduri disponibile din conturile curente, adică dînsul defineşte cantitatea banilor ca pe o sumă totală a numerarului (soldurilor) de casă al populaţiei şi întreprinderilor.

Deşi modul de abordare al lui A. Pigou diferă de cel al lui I. Fisher, totuşi acesta, în esenţă, rămîne în limitele teoriei monetare cantitative, căci stabileşte o relaţie directă între bani şi preţuri. Acest lucru e confirmat prin formula lui A. Pigou: M=KPQ sau P=M/Q, care este analoagă cu „ecuaţia (formula) schimbului" a lui I. Fisher, întrucît în ea:

M - exprimă masa monetară,

P - nivelul preţurilor,

Q - cantitatea (volumul) mărfurilor (sau volumul fizic al circulaţiei mărfurilor),

K - partea venitului anual pe care participanţii la rulaj sunt dispuşi să o păstreze sub formă de bani lichizi.

Formula cambridgiană, în fond, este identică cu „ecuaţia schimbului", deoarece K exprimă mărimea inversă (coeficientul) a indicatorului vitezei circulaţiei banilor : K=1/V

Diferenţa dintre cele două abordări constă în faptul că I. Fisher lega caracterul constant al vitezei circulaţiei unităţii băneşti V de invariabilitatea factorului rotaţiei, iar A. Pigou prezenta coeficientul K drept mărime inversă (ca semnificaţie) indicatorului V şi îl lega de factorul psihologic, adică de abilităţile şi deprinderile partenerilor de circulaţie. Dacă în formula lui Pigou se va schimba coeficientul K, vom obţine formula lui Fisher.

Aşadar, similaritatea variantelor teoriei monetare cantitative se manifestă prin faptul că ambii teoreticieni păstrau aceleaşi variabileM şi P, deducînd cauzalitatea creşterii preţurilor (P) din modificarea masei monetare ( M), adică, în ultimă instanţă, din ambele variante poate fi trasă aceeaşi concluzie - schimbarea cantităţii banilor (masei monetare) este cauza şi nu efectul schimbării preţurilor.

Principala greşeală a reprezentanţilor teoriei monetare cantitative constă în acea că, în opinia lor, mărfurile intră în circulaţie fără preţuri, iar banii - fără valoare, „apoi, în timpul acestui proces, o parte din „amalgamul" de mărfuri este schimbată ca o parte corespunzătoare din mormanul de metale (K. Marx).

În anii '20-'30 s-a vădit inconsistenţa teoriei monetare cantitative - devenise clar că viteza circulaţiei banilor, considerată invariabilă de către reprezentanţii acestei teorii, este supusă unor fluctuaţii puternice. În plus, Marele Crah din anii 1929-1933 a demonstrat caracterul eronat încă al unei premise - privind utilizarea maximală a resurselor. Mai mult decît atît, concepţia dată nu prevedea influenţa exercitată de asociaţiile monopoliste asupra practicii formării preţurilor, considerînd acest proces un rezultat al schimbării cantităţii banilor aflaţi în circulaţie. Toate acestea au determinat scăderea popularităţii acestei concepţii.

Monetarismul contemporan.

Contingentul adepţilor teoriei monetariste contemporane include o serie de economişti celebri ca M. Friedman, C. Brunner, A. Meltser şi D. Laidner. Pornind de la modelele echilibrului în economie (ale lui A. Marshall şi L. Walras), ei consideră că aceasta şi în prezent se poate realiza automat pe calea modificării preţurilor „relative", sau a preţurilor diverselor mărfuri, iar principalul obiect al cercetării trebuie să fie trecerea de la nivelul echilibrului la alt nivel, adică „absolut" - nivelul general al preţurilor. Cauza schimbării acestui nivel ei o deduc din cuantumul masei monetare. Cu alte cuvinte, conform acestei teorii, numărul banilor puşi în circulaţie constituie factorul determinant al formării conjuncturii economice, întrucît există o legătură directă între fluctuaţiile masei monetare în circulaţie şi cuantumul produsului naţional brut. Liderul monetariştilor „şcolii din Chicago", înfiinţată în anii '50, M. Friedman nu includea în masa monetară doar banii în numerar (bancnotele şi monedele), ci şi toate depozitele băncilor comerciale (atît pe cele la cerere, cît şi pe cele scadente). Totodată, dinamica venitului naţional şi nivelul preţurilor le considera fenomene derivate din masa monetară.

Monetariştii au introdus o serie de momente noi în teoria monetară cantitativa a predecesorilor lor:

  • în primul rînd, ei s-au dezis de ideea privind proporţionalitatea dinamicii masei monetare şi preţurilor, continuînd să confirme doar relaţia unilaterală de cauză-efect;

  • în al doilea rînd, ei recunosc că este necesar să se ţină cont de schimbările vitezei circulaţiei unităţii monetare, deşi nu acordă acestui factor o prea mare importanţă;

  • în al treilea rînd, ei au renunţat la condiţia formulată de I. Fisher, privind invariabilitatea volumului (masei) de mărfuri, cînd analizau perioadele lungi;

  • în al patrulea rînd, dinamica masei monetare are pentru monetarişti importanţă maximă cînd vor să explice fluctuaţiile din procesul reproducţiei, iar politica monetară şi de credit este considerată de ei cel mai eficient instrument de dirijare şi reglementare a dezvoltării economice.

În opinia lui M. Friedman, economiei stihinice de mărfuri îi este proprie o deosebită stabilitate internă, condiţionată de funcţionarea mecanismelor de concurenţă şi de formare a preţurilor. Adepţii săi se pronunţau adversari ai concepţiei keynesiste de intervenţie în procesele economice. Ei susţineau că măsurile guvernamentale în vederea stimulării cererii, recomandate de keynesişti nu numai că nu asigură ameliorarea stării economice, ci şi, dimpotrivă, fac să apară noi decalaje şi crize în economie.

Concepţia lui M. Friedman poate fi exprimată printr-o formulă ce nu diferă decît sub aspect exterior de formula lui I. Fisher, dar în esenţă are funcţia de fundamentare a aceleiaşi relaţii cauzale unilaterale dintre masa monetară şi preţuri:

M = kPI, unde:

M - indică masa monetară;

k - coeficientul rezervei de bani raportată la beneficiu;

P - indicele preţurilor;

I - venitul naţional calculat în preţuri invariabile.

După cum rezultă din formula de mai sus, schimbarea mărimii masei monetare (M) poate implica o serie de schimbări corespunzătoare: sau privind majorarea preţurilor (P), sau privind sporirea venitului naţional real (I), sau privind modificarea coeficientului, care reflectă relaţia dintre rezerva bănească şi venit.

Analizînd această relaţie, M. Friedman, ca şi toţi ceilalţi exponenţi ai teoriei cantitative, pleacă de la masa monetară spre preţuri, fără a ridica, însă, problema posibilităţii unei relaţii inverse şi ignorînd practica formării monopoliste a preţurilor.

Cu toate că monetarismul se caracterizează printr-o serie de orientări şi modificări ce se completează reciproc, alcătuind o baza teoretică unică, concepţia sa contemporană enunţă, în modul cel mai clar şi plenar, versiunea lui Milton Friedman, care include:

  • teoria monetară cantitativă, care serveşte pentru argumentarea relaţiei cauzale dintre cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor comerciale;

  • teoria monetară a ciclurilor industriale, conform căreia fluctuaţiile conjuncturii economice pot fi determinate de schimbările produse în masa monetară;

  • un mecanism specific „de transmisie" a influenţei banilor asupra factorilor reali de reproducţie: nu prin intermediul ratei dobînzii, după cum credeau keynesiştii, ci prin intermediul nivelului preţurilor comerciale;

  • teza (ipoteza) privind ineficienţa măsurilor de reglementare economică, adoptate de guvern în legătură cu prezenţa costurilor variabile ( loch-uri) între modificarea indicatorilor valorici în expresie bănească şi factorii reali ai producţiei;

  • „legea monetară" (sau regula K - a procentelor), potrivit căreia masa monetară aflată în circulaţie sporeşte automat cu cîteva procente anual, indiferent de starea gospodăriei, întreprinderii, indiferent de fază, ciclu etc.;

  • sistemul cursurilor valutare flotante pentru „autoreglementarea" echilibrului economic extern.

O largă răspîndire a curentului neoclasic al monetarismului şi a versiunii cambridgeiste a teoriei monetare cantitative, bazată pe acesta, al cărei reprezentant este D. Patinkin, a fost înregistrată în anii '70 ai secolului XX.

În lucrările sale, D. Patinkin porneşte de la dependenţa cauzală direct proporţională dintre masa monetară şi preţuri. Totodată, el consideră că „rezervele de casă" sunt cea mai lichidă formă investiţonală, după care urmează investiţiile în hîrtii de valoare, apoi - în capital efectiv.

D. Patinkin, în cazul dat, leagă utilizarea beneficiilor pentru trei scopuri (consum, investiţii şi „rezerve de casă") atît de stabilirea preţurilor „convenţionale", cît şi de nivelul general al preţurilor. Astfel, el a complicat formula simplă a dependenţei direct proporţionale dintre masa monetară şi preţuri. Drept consecinţă, rolul activ al masei monetare a început să fie determinat nu numai de emisiune, ci şi de modificarea „rezervelor de casă".

Tezele conceptuale sus-enunţate ale monetarismului contemporan (modern) au fost utilizate de către organele guvernamentale în combaterea stagflaţiei şi au servit drept bază teoretică pentru programele statului de reglementare monetară şi de credit a economiei. Implementarea ideilor monetariste, deşi a contribuit întrucîtva la stoparea proceselor inflaţioniste, au grăbit, încă, apariţia fenomenelor de criză în economie, favorizînd creşterea şomajului într-o serie de ţări capitaliste dezvoltate.


Back to Top