Tipuri de sisteme băneşti

Sistemul monetar , privit ca o corelaţie dialectică între formele şi funcţiile componentelor sale în cadrul procesului circulaţiei băneşti, a luat naştere istoriceşte o dată cu consolidarea statalităţii diferitelor ţări ale lumii în secolele XVI-XVII, deşi unele elemente ale acestui sistem apăruseră mult mai înainte. Pe măsură ce se consolidau modul capitalist de producţie, se formau pieţele monetare şi se cristalizau premisele obiective pentru introducerea reglementării de stat a circulaţiei băneşti, fiecare ţară a început să determine pe cale legislativă, formele, condiţiile şi mecanismul funcţionării sistemelor sale băneşti. Adoptînd o serie de legi, ce reglementau organizarea circulaţiei băneşti, statul ţinea cont de tradiţiile, condiţiile politice şi social-economice stabilite de-a lungul istoriei ţării. Fireşte, dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, au implicat unele corective în procesul de modificare a sistemelor băneşti în diferite etape ale evoluţiei acestora.

Potrivit conceptelor actuale, definiţia de „sistem bănesc" reflectă totalitatea mai multor elemente de bază:

  • denumirea unităţii monetare ca unitate de calcul a banilor, care e necesară pentru exprimarea valorii mărfii;

  • etalonul preţului;

  • tipurile de bani şi de semne băneşti care se află în circulaţie şi reprezintă mijlocul legal (oficial) de plată;

  • modul (procedura) de emisiune şi caracterul garantării semnelor băneşti puse în circulaţie;

  • metodele de reglementare a circulaţiei monetare;

  • modul de organizare a rotaţiei banilor în ţară.

Unele dintre conceptele expuse ceva mai sus au fost analizate în materialele din prelegerile anterioare, altele vor fi studiate în cele ce urmează, însă, pînă şi o simplă enumerare a elementelor fundamentale ale sistemului bănesc ne permite să tragem concluzia ce urmează.

Definiţia „sistemului bănesc" include o serie de factori obiectivi şi subiectivi ce determină formele şi conţinutul acestui sistem, condiţionate de existenţa şi puterea de influenţă exercitată asupra lui de către relaţiile marfă-bani în dezvoltare, modul de organizare a circulaţiei băneşti la nivelurile micro- şi macro- ale economiei naţionale.

Fireşte, primii (factori) includ, sub raport evoluţional, relaţiile marfă-bani în curs de dezvoltare, iar cei de-ai doilea - actele juridice ale statului, ce reglementează atît componentele structurale, cît şi componenta funcţională a sistemului bănesc. În această ordine de idei, statul poate modifica parţial sau în întregime unele elemente ale sistemului, însă nu poate să nu ţină cont de ele, dacă va fi necesar să modernizeze în permanenţă anumite laturi ale organizării sistemului bănesc ca urmare a perfecţionării în mod obiectiv a raporturilor marfă-bani.

Tipul sistemului bănesc e determinat de forma de funcţionare a banilor: ca marfă-echivalent general sau ca semne monetare. Astfel, sistemele băneşti se clasifică în următoarele tipuri:

  • sistemul circulaţiei metalice, cînd marfa bănească (metalele nobile) circulă nemijlocit şi îndeplineşte toate funcţiile banilor, iar banii de credit pot fi schimbaţi pe aceste metale;

  • sistemul circulaţiei semnelor monetare, cînd în circulaţie se află bani de credit şi de hîrtie, care nu pot fi schimbaţi pe aur şi argint, iar banii efectivi (cu valoare deplină) sunt scoşi din circulaţie.

  • După cum ne arată experienţa istorică, sistemele băneşti depind de o serie de factori-condiţii:

  • stabilitate şi echilibru, care indică invariabilitatea relativă a valorii masei monetare;

  • elasticitate, adică de capacitatea circulaţiei monetare de a se extinde sau restrînge corespunzător necesităţilor băneşti ale circuitului economic.

În funcţie de metalul care a fost acceptat în ţara dată în calitate de echivalent general şi de bază a circulaţiei monetare, există două tipuri de sisteme băneşti: bimetalic şi monometalic (bimetalismul şi monometalismul).

Bimetalismul prevede că rolul de echivalent general, conform legislaţiei în vigoare, îl îndeplinesc concomitent şi aurul, şi argintul. Monedele din aceste metale, în stadiul iniţial al funcţionării lor, erau bătute liber şi circulau în condiţii egale. Bimetalismul, ca sistem bănesc, a căpătat o largă răspîndire în epoca acumulării primitive a capitalului, cînd organizarea circulaţiei băneşti nu era prerogativa absolută, adică dreptul de monopol al statului.

Sunt cunoscute trei varietăţi ale bimetalismului:

  1. Sistemul de valută paralelă , cînd raportul dintre monedele de aur şi argint se stabilea spontan, în procesul circulaţiei, corespunzător preţului de piaţă al metalului.

  2. Sistemul de valută dublă , cînd statul fixa un raport ferm între metale, iar baterea monedelor de aur şi de argint şi primirea lor de către populaţie se efectua conform acestui raport.

  3. Sistemul valutei „şchioape" , cînd monedele de aur şi de argint exercitau concomitent funcţia de mijloace de plată legale. Nu difereau decît condiţiile emisiunii. De exemplu, dacă monedele de argint erau bătute în regim închis (discret), acestea îndeplineau, practic, rolul semnelor de aur, fiindcă monedele de aur, fiind bătute liber, nu cunoşteau au nici un fel de restricţii şi limite.

Bimetalismul a căpătat o largă răspîndire în secolele XVI-XVIII, iar în cîteva ţări din Europa de Vest - şi în secolul XIX. În 1865, Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia au încercat să perpetueze bimetalismul printr-o convenţie internaţională, înfiinţînd aşa-zisa Uniune Monetară a Ţărilor Latine (1865-1878). Această convenţie monetară prevedea baterea liberă din ambele metale a monedelor în valoare de 5 franci şi mai mult, fiind stabilit raportul valoric oficial dintre aur şi argint de 1:15,5.

Totuşi Sistemul monetar bimetalic era inadecvat necesităţilor economiei capitaliste dezvoltate, căci utilizarea concomitentă, în calitate de măsură a valorii, a două metale - aur şi argint - nu se potrivea caracterului funcţiei banilor, frînînd dezvoltarea relaţiilor de piaţă. Drept măsură a valorii nu putea servi decît o singura marfă. În plus, raportul valoric rigid fixat între aur şi argint nu corespundea valorii lor de piaţă. Ca urmare a ieftinirii procesului de extragere şi elaborare a argintului, la finele sec. XIX, şi a deprecierii lui, monedele de aur au prins a se scurge din sfera circulaţiei în tezaure. În epoca bimetalismului, bani „răi" sunt banii a căror valoare pe piaţa de metale scumpe e mai mică decît valoarea oficială a banilor, iar bani „buni" sunt banii care ajung să fie mai scumpi decît valoarea lor oficială, fapt ce reflectă funcţionarea legii lui Copernic-Greshem: „banii buni sunt eliminaţi din circulaţie de banii răi".

Dezvoltarea capitalismului şi cerinţele riguroase ale funcţionării legii valorii au adus, în ultimă instanţă, la instaurarea monometalismului - sistem bănesc, care prevede că un singur metal (aurul sau argintul) poate servi ca echivalent general şi drept bază a circulaţiei băneşti, iar monedele şi semnele valorice aflate în funcţiune sunt convertibile în aur sau argint.

Monometalismul argint a funcţionat în Rusia (aa. 1843-1852), în India (aa. 1852-1893), în Olanda (aa. 1847-1875).

Monometalismul aur (standard), ca tip de sistem bănesc, s-a constituit mai întîi în Marea Britanie (sfîrşitul sec. XVIII) fiind consfinţit prin lege în anul 1816. În majoritatea altor state, monometalismul a fost introdus în ultima treime a secolului XIX: în Germania - în anii 1871-1873, în Suedia, Norvegia şi Danemarca - în 1892, în Franţa - în anii 1876-1878; în Austria - în 1892, în Rusia şi Japonia - în 1897, în S.U.A. - în 1990.

Din cauza restricţiilor privind extragerea aurului şi argintului în lume, a apărut tendinţa generală de stopare a creşterii masei monetare şi, drept urmare, de încetinire a dezvoltării producţiei de mărfuri. Discordanţa dintre cantitatea (volumul) mărfii monetare şi necesitatea de bani a pieţei a putut fi înlăturată prin punerea în circulaţie a semnelor valorii banilor efectivi (cu valoare deplină): de credit şi de hîrtie.

Evoluţia sistemelor valutare naţionale vom analiza-o în detaliu mai jos. Aici putem remarca doar faptul că, în funcţie de caracterul circulaţiei şi al schimbului semnelor valorice băneşti în aur, există trei varietăţi de monometalism-aur: standardul-aur, standardul-aur lingouri şi standardul-aur devize (aur valută).

Cel mai stabil şi mai flexibil (elastic) dintre sistemele băneşti a fost sistemul standardului-aur (monedă), care corespundea mai bine cerinţelor capitalismului din perioada liberei concurenţe, contribuind la dezvoltarea rapidă a producţiei, sistemului de credit, comerţului mondial şi exportului de capital, şi de aceea ulterior este recunoscut ca sistem clasic de circulaţie bănească. Acest standard se evidenţia prin următoarele particularităţi fundamentale:

  • în sfera circulaţiei interne a ţării se aflau monede de aur, aurul îndeplinind toate funcţiile băneşti;

  • se permitea baterea liberă a monedelor de aur cu conţinut fix de aur de către persoane private (de regulă, la monetăria ţării);

  • banii de credit aflaţi în circulaţie (bancnote, monede metalice divizionare) puteau fi schimbaţi liber şi în cantităţi nelimitate pe monede de aur după valoarea lor nominală;

  • se permitea exportarea şi importarea fără restricţii a aurului şi valutei străine şi funcţionarea pieţelor de aur libere.

Din cauză că valoarea aurului-marfă era supusă doar unor fluctuaţii nesemnificative, iar surplusul de bani în monedă de aur se scotea din circulaţie, acumulîndu-se la particulari sub formă de tezaur, standardul-aur, ca sistem bănesc autocrescînd, datorită elasticităţii şi stabilităţii sale, corespundea perfect cerinţelor economiei de piaţă. Acest sistem bănesc stabil stimula dezvoltarea relaţiilor de credit, legăturilor economice externe, realizarea plenară a legilor economiei de piaţă, deci, prin urmare, contribuia la accelerarea ritmului creşterii producţiei sociale.

Dar funcţionarea standardului-aur cerea ca băncile centrale de emisiuni să dispună de rezerve suficiente de aur, care puteau fi fonduri de rezervă pentru circulaţia internă, asigurînd preschimbarea în aur a bancnotelor şi servind totodată drept rezervă de bani universali. Tocmai din acest motiv, în anii primului război mondial, creşterea deficitelor bugetare, acoperirea acestora cu împrumuturi şi cu emisiuni monetare sporinde s-au soldat cu creşterea masei băneşti în circulaţie, ce depăşea vădit ca volum rezervele de aur ale băncilor de emisiune, fapt ce a pus în pericol schimbul liber al banilor cu valoare redusă (nominală) pe monede de aur. În această perioadă, standardul-aur a încetat să mai existe şi, ulterior, nici o ţarăi n-a mai reuşit să-şi stabilizeze moneda prin restabilirea standardului-aur.

Pe parcursul reformelor băneşti (1924-1929) revenirea la standardul-aur s-a produs sub două forme reduse - de standard-aur lingouri şi de standard-aur devize, căci şi o formă şi cealaltă formă avea ca scop limitarea preschimbării în aur a semnelor valorice.

Standardul-aur lingouri, păstrînd aurului rolul de marfă monetară, prevedea, totuşi, restricţii severe la utilizarea lui în operaţiile comerciale. Spre deosebire de standardul-aur (monedă), în circulaţie lipseau monedele de aur şi nu se permitea baterea lor liberă, iar schimbul bancnotelor se efectua pe bază de lingouri-aur. În circulaţie se aflau bancnote inconvertibile în aur, fiind interzisă libera migraţie a aurului dintr-o ţară în alta. În Marea Britanie valoarea unui lingou-standard de 12,4 kg de aur echivala cu 1700 de lire sterline, în Franţa valoarea unui lingou de 12,7 kg era de 21500 de franci.

După Primul Război mondial, în Austria, Germania, Danemarca, Norvegia şi încă în vreo 30 de ţări a fost fixat standardul-aur devize (aur valută), cînd de asemenea nu mai circula monede de aur şi nu era permisă baterea liberă a banilor, iar preschimbarea bancnotelor se făcea pe devize (mijloace de plată în valută străină), care erau schimbate în valuta ţărilor cu standard-aur lingouri.

Metoda politicii de devize permite cumpărarea în cantităţi mari a valutei străine sau vînzarea monedei naţionale pe bani străini în funcţie de cursul de piaţă al acestora din urmă, menţinînd astfel cursul stabil al monedei naţionale. Prin această metodă s-a reuşit ca încă pe o scurtă perioadă să fie păstrată raportul indirect dintre aur şi unităţile băneşti ale ţărilor standardului-aur şi devize. Datorită acestui fapt, au apărut create condiţii favorabile pentru restaurarea temporară a stabilităţii sistemelor băneşti ale multor ţări şi au putut fi concentrate în băncile centrale ale statelor economic dezvoltate a rezervelor naţionale de aur şi a rezervelor valutare. Totodată a crescut rolul statelor în reglementarea organizării circulaţiei băneşti, fiind reduse costurile de deservire a acestui proces.

Însă marele crah economic din anii 1929-1933 a eliminat monometalismul aur din circulaţia monetară ( În S.U.A. preschimbarea în aur a bancnotelor a fost suspendată în august 1971 (până atunci acest schimb era permis, însă numai băncilor centrale străine), iar în locul lui a fost implementat noul sistem de rulaj intern de semne valorice inconvertibile - un sistem monetar al banilor de credit şi de hîrtie neconvertibili aur neacoperiţi în aur. Semnele valorice (bancnote, cecuri, cambii, bilete de tezaur) au eliminat aurul din circulaţie. Acesta s-a depus în băncile centrale, a fost tezaurizat de gospodăriile casnice şi de diverse firme şi companii.

O nouă tentativă de reanimare a standardului-aur şi devize a fost făcută în 1944 prin înfiinţarea sistemului valutar mondial din Bretton-Wood cu participarea ţărilor cu valută liber convertibilă. De menţionat că acest sistem a fost introdus doar pentru băncile centrale şi instituţiile guvernamentale ale ţărilor care cumpărau lingouri-aur pe dolari S.U.A. Şi numai Sistemul valutar internaţional din Jamaica (1976-1978) a consfinţit prin lege demonetizarea aurului, care a fost scos definitiv şi din circuitul internaţional de bancnotele inconvertibile.

Sistemul monometalismului-aur s-a prăbuşit din cauza mai multor cauze: costurile prea mari ale circulaţiei; limitarea extragerii metalelor nobile ş.a. Totodată, o altă cauză decisivă a fost intensificarea procesului reglementării de către stat a circulaţiei băneşti şi necesităţii redistribuirii venitului naţional prin intermediul beneficiului de la emisiunea banilor.

Din acel moment, pe arena evoluţiei istorice a banilor şi a sistemelor băneşti ale ţărilor străine a început să funcţioneze sistemul de circulaţie a semnelor monetare inconvertibile în aur - banii de credit şi de hîrtie. Să analizăm deci mai detaliat evoluţia şi starea actuală a elementelor de bază ale sistemului bănesc, enumerate la începutul prelegerii date.

Formarea şi consolidarea, în orice ţară, a unui anumit tip de sistem bănesc au fost condiţionate de mai mulţi factori social-politici, în primul rînd, de nivelul dezvoltării producţiei sociale. De aceea, cînd analizăm şi evaluăm elementele sistemelor băneşti, după cum s-a remarcat la începutul prelegerii, trebuie să pornim de la realitatea materială şi de la forma de funcţionare a banilor.

Constituirea sistemului bănesc al oricărei ţări presupune determinarea denumirii însăşi a unităţii băneşti, adică consfinţirea prin legea semnului monetar care, ulterior, va fi utilizat pentru comensurarea şi exprimarea valorilor (preţurilor) tuturor mărfurilor. Unitatea bănească are, de regulă, în majoritatea ţărilor, un sistem zecimal de divizare: 1:10:1000 (1 dolar S.U.A. echivalează cu 100 de cenţi, 1 liră sterlină - cu 100 de peni; 1 rupie indoneziană - cu 100 de seni ş.a.m.d.).

Cel de-al doilea element al sistemului bănesc - etalonul preţurilor - este instituit de stat luînd în calcul puterea de cumpărare a banilor pe piaţa internă. Din cauza creşterii necontenite a preţurilor la aur, ţările-membre ale F.M.I., în anul 1978, au renunţat la stabilirea unui conţinut fix în aur pentru unităţile băneşti.

Astfel, etalonul oficial al preţurilor, o dată cu dezvoltarea capitalismului monopolist de stat şi încetarea schimbului în aur a banilor de credit, şi-a pierdut sensul economic. Reforma valutară din Jamaica a substituit preţul oficial la aur şi conţinutul de aur al unităţilor băneşti.

Un element nu mai puţin important al sistemului bănesc îl reprezintă categoriile (felurile) de bani - mijloace legale de plată. E vorba, în primul rînd, de biletele de bancă şi de banii de hîrtie (bilete de tezaur), precum şi de monedele divizionare (banii mărunţi). De exemplu, în S.U.A. se află în circulaţie: bilete de bancă de 100, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 dolar (emisiunea bancnotelor de 500 dolari şi cu o valoare mai mare a fost suspendată); bilete de tezaur în valoare de 100 dolari; monede de argint şi de aramă-nichel de către 1 dolar, 50, 25, 10 şi 1 cent. În Marea Britanie, circulă bancnote de 50, 20, 10, 5 şi 1 liră sterlină, monede de 1 liră sterlină şi de cîte 50, 10, 2 peni, 1 şi ½ peni. Se mai află în circulaţie şi vechile monede divizionare de 1 şi 2 şilingi, care valorează, respectiv, 5 şi 10 peni noi. Dacă în ţările puternic industriale, de regulă, nu se mai emit bani de hîrtie de stat (bilete de tezaur), în unele ţări în curs de dezvoltare aceştia se află în circulaţie în cantităţi destul de mari.

Un alt element al sistemului bănesc îl constituie emisiunea - procedură, consfinţită prin lege, de emitere a semnelor băneşti. În ţările cu economie avansată, banca centrală deţine dreptul de emisiune a biletelor de bancă (bancnotelor), care constituie segmentul majoritar al circulaţiei băneşti în numerar. O parte neînsemnată a emisiunilor de bani cash (circa 10%), revine trezoreriilor, care emit, de regulă, monede divizionare şi semne monetare de hîrtie de mică valoare - bilete de tezaur.

Banca de emisiune, în calitatea sa de creditor final (de ultimă instanţă), se achită cu băncile comerciale în bancnote. Bancnotele puse în circulaţie reprezintă bani de credit.

În afară de bancnote, instrumentele de credit ale circulaţiei includ cambiile, cecurile. Circulaţia banilor de credit, din momentul emiterii şi pînă în momentul scoaterii lor din circuit, e necesar să fie intermediată de mişcarea (traficul) mărfurilor. Un asemenea mecanism de emisiune a banilor creează un sistem elastic de „reglementare automată" a masei monetare aflate în circulaţie. Într-adevăr, pe măsură ce sporeşte volumul de producţie, creşte volumul circulaţiei de mărfuri, creşte cererea de credit. Băncile de emisiune îşi sporesc investiţiile de credit în economia naţională prin emiterea banilor de credit, satisfăcînd în felul acesta necesitatea pieţei de mijloace suplimentare de plată.

Un alt element important al sistemului bănesc îl constituie procedura emisiunii banilor de credit şi de hîrtie neconvertibili în aur. Premisele economice şi istorice diferite ale apariţiei şi utilizării banilor de credit şi de hîrtie au predeterminat şi o procedură diferită a emiterii lor. Banii de credit sunt emişi de băncile de emisiune. Volumul emisiunilor este limitat. Banii de credit puşi în circulaţie sunt asiguraţi (acoperiţi) de rezerva de aur a băncii emitente, precum şi de rezervele valutare şi cambiile de care dispune.

Emisiunea banilor de hîrtie o executa statul (trezoreria). Banii emişi nu aveau o acoperire specială. Era suficientă autoritatea puterii de stat (guvernului). În prezent, emisiunea semnelor monetare inconvertibile în aur este monopolizată de stat. Emiterea tuturor tipurilor de semne monetare intră în atribuţiile băncilor de emisiune - responsabile de organizarea circulaţiei băneşti în ţară şi răspunzătoare de buna funcţionare a acesteia. Regulile de emisiune nu fac nici o deosebire între banii de credit şi cei de hîrtie, căci ambele tipuri de bani reprezintă mijloace de cumpărare şi de plată obligatorii pe piaţa internă a ţării, iar unele valute (convertibile) - şi pe piaţa externă. În plus, ambele tipuri de bani, treptat, încep a îndeplini în circuitul bănesc funcţia de bancnote.

Datorită faptului că politica monetară e strîns legată de cea a creditelor, statul este acela care realizeazăreglementarea bănească şi de credit a economiei. În multe ţări puternic industrializate, în anii 70 a fost implementată targhetarea, adică stabilirea unor repere (scopuri) privind reglementarea creşterii masei monetare în circulaţie şi a creditului pentru perioada ulterioară, după care se orientează în politica lor băncile centrale. În S.U.A., începînd din 1975, Sistemul Federal de Rezervă (S.F.R.) prezintă periodic Congresului dări de seamă cu privire la ritmurile de creştere sau de reducere a masei monetare în circulaţie, planificate pentru viitoare 12 luni. S.F.R. publică cu regularitate datele privind reperele (scopurile) şi ritmurile de creştere a mijloacelor băneşti.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, organizarea întregii circulaţii băneşti, a componentelor ei este reglementată de stat conform legislaţiei. Banca Centrală, ca centru de emisiune a ţării, asigură monitorizarea circulaţiei băneşti şi perfecţionează mereu sistemul ei de organizare. La dispoziţia B.C. se află un întreg sistem de măsuri economice şi administrative de reglementare a masei monetare puse în circulaţie.

Cea mai răspîndită măsură de reglementare economică a circulaţiei băneşti constă în participarea Băncii Centrale la operaţiile de pe piaţa publică de hîrtii de valoare. Activizînd procesul de vînzare şi cumpărare (în proporţii mari) a hîrtiilor de valoare, B.C. îşi exercită influenţa asupra volumului şi structurii masei monetare în circulaţie.

O metodă eficace de reglementare a circulaţiei băneşti o reprezintă politica scontului (sau procentuală) a Bănci Centrale. Majorînd sau scăzînd taxa scontului, banca stimulează cînd „expansiunile de creditelor", cînd „restricţiile de credit", fapt ce influenţează rata dobînzii de piaţă.

Volumul investiţiilor de credit este influenţat prin aplicarea unei asemenea măsuri ale Băncii Centrale ca modificarea normativului de rezerve obligatorii ale băncilor comerciale, depozitate în Banca Centrală. Ea îndeplineşte funcţia de acumulare a rezervei de asigurare şi funcţia de reglementare monetară şi de credit a masei de bani în circulaţie.

Operaţiile băncilor comerciale de asemenea contribuie la sporirea masei monetare, căci suma creditului acordat, trecută în contul clientului, influenţează agregatul M2, făcîndu-l să crească, iar creşterea soldurilor (rămăşiţilor de mijloace) în conturile de decontare şi conturile curente face să sporească resursele de credit ale băncii comerciale şi, prin urmare, să crească şi investiţiile de credit. Totodată, cambiile bancare emise de băncile comerciale, certificatele de depozit pot fi folosite ca mijloace de plată, fapt ce va spori considerabil masa monetară în circulaţie.

Măsurile administrative de reglementare a masei monetare aflate în circulaţie includ restricţiile impuse băncilor comerciale privind acordarea anumitor feluri de credite (creditul pentru consum, creditul oferit speculanţilor de bursă etc.). În unele ţări, băncilor comerciale le-au fost stabilite norme-limită pentru sporul anual de credit bancar (conform deciziei Băncii Centrale sau organului guvernamental de resort).

Pentru organizarea eficientă a circulaţiei băneşti în ţară, are o deosebită importanţă emisiunea biletelor bancare, efectuată în procesul de creditare a statului, a băncilor comerciale, în timpul operaţiilor de cumpărare a valutei străine, sau hîrtiilor de valoare de stat (H.V.S.). În asemenea cazuri, masa monetară creşte ca rezultat al sporirii atît a soldurilor (rămăşiţelor) de bani cash, cît şi, în special, a mijloacelor de plată în sfera decontărilor prin virament (fără numerar).

După cum se ştie, în ţările cu economie avansată, peste 90% din volumul operaţiilor băneşti se face sub formă de decontări prin virament. Datorită acestui fapt, masa monetară aflată în circulaţie sporeşte, în primul rînd, pe baza emisiunilor de depozit-cecuri, care se efectuează prin trecerea sumei de credit în conturile corespondente ale băncilor comerciale, în conturile bugetului de stat din Banca Centrală.

În felul acesta, analizînd elementele sistemelor băneşti în diferite faze ale constituirii şi dezvoltării, putem remarca cele mai tipice trăsături caracteristice care reflectă particularităţile lor actuale:

  • anularea conţinutului oficial de aur, asigurării în aur a bancnotelor şi preschimbării lor în aur, retragerea aurului din circulaţie;

  • trecerea la banii de credit inconvertibili în aur, care, treptat, se transformă (degenerează) în bani de hîrtie;

  • punerea bancnotelor în circulaţie nu numai pentru creditarea bancară a unităţilor economice, ci şi, într-o mai mare măsură, pentru acoperirea cheltuielilor statului (emisiunile fiind asigurate, în fond, cu titluri de stat);

  • predominarea în circulaţia bănească a operaţiilor prin virament;

  • intensificarea reglementării monopoliste de stat a circulaţiei băneşti.

O parte componentă, dar relativ independentă, a sistemului bănesc o constituie sistemul valutar naţional ca formă juridică de stat de organizare a relaţiilor valutare, consfinţită prin legislaţia naţională. Separarea treptată (pe măsură ce se dezvoltă raporturile comerciale internaţionale) de Sistemul monetar a fost provocată de nevoia de a reglementa procedura şi condiţiile decontărilor (achitărilor) băneşti reciproce între ţara dată şi alte state.

Pătrunderea capitalurilor ţărilor dezvoltate în economia naţională a altor ţări, intensificarea relaţiilor şi interdependenţelor economice au condiţionat apariţia şi cristalizarea elementelor sistemului economic general, care a integrat în acest proces şi sistemele valutare naţionale. În ultimă instanţa, economia de piaţă contemporană, în afară de sistemele valutare naţionale, include sistemul mondial şi sisteme regionale de organizare a relaţiilor valutare, ce au apărut ca o relaţie de cauză şi efect a funcţionării banilor în cadrul operaţiilor internaţionale.

Lista principalelor elemente ale sistemelor valutare este identică pentru toate nivelurile şi include anumite valute şi unităţi monetare de calcul, condiţii speciale de convertibilitate, regimuri de parităţi şi cursuri ale valutelor, de reglementare a lichidităţii valutare, utilizare a mijloacelor de credit ale circulaţiei, a formelor de decontare, a pieţelor valutare şi a pieţelor de aur şi, în sfîrşit, organizaţiile de executare a reglementării valutare. Fireşte, emitenţii sistemelor diferă după nivelurile sarcinilor, condiţiilor şi sferelor de funcţionare, deservind diverse ţări, regiuni, precum şi întreaga comunitate mondială.

Evoluţia sistemului valutar mondial s-a derulat pe parcursul internaţionalizării raporturilor economice şi reglementării procedurii decontărilor reciproce, a căror început a fost pus prin introducerea în viaţa economică a standardului de aur în perioada 1816-1821, ce prevedea schimbul valutelor naţionale pe aur şi invers, corespunzător conţinutului lor în aur declarat. Perioada standardului-aur (monedă) începe din 1821 o dată cu adoptarea de către guvernul Marii Britanii a hotărîrii cu privire la convertibilitatea în aur a lirei sterline. Ceva mai tîrziu, o decizie similară a fost luată de guvernul S.U.A. Astfel, dacă după conţinutul în aur o liră engleză echivala cu 0,3 grame de aur, iar un dolar american - cu 1,5 grame de aur, cursul lirei sterline în raport cu dolarul era de 1:5.

Fluxurile transnaţionale de aur au stabilizat cursurile de schimb ale valutelor şi, în felul acesta, au apărut condiţii favorabile pentru dezvoltarea comerţului internaţional. Valutele dependente de standardul-aur erau corelate după cursul ferm. Însă, perfectarea juridică a Primului sistem valutar mondial a fost încheiată şi legalizată printr-un acord interstatal abia în 1867, la Conferinţa de la Paris, care a recunoscut oficial aurul drept unica formă de bani universali. Standardul-aur reţinea creşterea nejustificată a volumului circulaţiei băneşti, căci nu permitea sporirea necontrolată a masei monetare. Valutele (monede naţionale) ale ţărilor aveau un anumit conţinut în aur, ce determina parităţile-aur ale acestora, erau liber convertibile în aurul ce fusese recunoscut ca monedă universală. Apăruseră condiţii favorabile pentru instituirea regimului de cursuri valutare liber-flotante în funcţie de cererea şi oferta pieţei.

Totodată, treptat, au prins a se manifesta şi părţile negative ale standardului-aur (monedă). Descoperirea noilor zăcăminte aurifere erau urmate de fiece dată de salturi ale inflaţiei, iar schimbările spontane privind cantitatea aurului dobîndit implicau grave fluctuaţii ale masei monetare. Standardul-aur (monedă) a încetat să mai corespundă proporţiilor crescînde ale relaţiilor economice şi condiţiilor economiei de piaţă dirijată, pierzîndu-şi efectiv funcţiile de sistem bănesc şi valutar.

Cel de-al II-lea sistem valutar mondial a fost înfiinţat la Conferinţa de la Genova din 1922. În calitate de mijloace de decontări internaţionale urmau să fie folosite aurul şi valutele (devize) a 30 de ţări. Aceşti bani de credit naţionali au prins a îndeplini funcţiile de mijlocare internaţionale de plată şi rezervă. Reglementarea valutară se realiza prin promovarea unei politici valutare active. În condiţiile menţinerii parităţilor-aur şi regimului cursurilor valutare liber-flotante ale parităţilor-aur, conversiunea în aur a valutelor era implementată nu numai direct (S.U.A., Marea Britanie, Franţa), ci şi indirect, prin intermediul valutelor străine (Germania şi încă vreo 30 de ţări).

În perioada interbelică, însă sistemul valutar se caracteriza prin instabilitate, statutul valutei de rezervă nefiind atribuit vreunei valute, iar în sfera raporturilor economice internaţionale predominau relaţiile comerciale şi de plăţi bilaterale. În anii 30, sistemul valutar mondial s-a descompus în cîteva blocuri: ale dolarului, lirei sterline, francului ş.a., iar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial decontările internaţionale se efectuau după schema de schimb clearing (fără numerar) din cauza unor stricte limitări valutare.

Agravarea crizei Sistemului valutar din Geneva a impus necesitatea elaborării unui nou sistem valutar mondial.

Cel de-al III-lea sistem valutar mondial a fost numit Bretonn-Wood, preluînd denumirea localităţii unde a avut loc Conferinţa ordinară valutar-financiară internaţională (S.U.A., 1944), la care a fost adoptată decizia de a crea Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).

Principalele elemente ale acestui sistem se bazau pe următoarele principii:

  • aurul îndeplinea funcţia de bani universali în calitate de mijloc pentru stingerea creanţelor internaţionale şi de mijloace de rezervă păstrate în conturile băncilor din S.U.A. şi Marea Britanie sau în hîrtii de valoare pe termen scurt ale guvernelor acestor ţări;

  • în calitate de bani universali, erau folosite valutele S.U.A. - dolarul şi Marii Britanii - lira sterlină;

  • dorind să atribuie dolarului statutul de valută de rezervă, trezoreria S.U.A. îl preschimba pe aurul băncilor centrale străine potrivit echivalentului său oficial în aur existent în 1934, adică cu cîte 35 de dolari S.U.A. pentru 1 uncie monetară, care era egală cu 31,1035 grame aur;

  • ţările-membre ale F.M.I. au stabilit parităţile propriilor monede în dolari S.U.A., pe care nu le puteau modifica, fără acordul conduceri F.M.I., mai mult decît cu 10%, iar cursurile valutei mai mult decît cu 1%.

Sistemul Bretonn-Wood , în care şi-au găsit expresia poziţiile dominante ale S.U.A., a prins a fi considerat sistem al standardului dolar-aur. Însă, deja la începutul anilor 70, principiile acestui sistem au încetat să mai corespundă noii amplasări de forţe în lume (crescuse inflaţia şi instabilitatea balanţelor de plăţi), cea ce s-a soldat, pînă la urmă, cu prăbuşirea sistemului.

Actualul, cel de al IV-lea sistem valutar mondial, a căpătat denumirea de Sistem Jamaican, fiindcă a fost legalizat în 1976 prin Acordul statelor-membre ale F.M.I. de la Kingston (Jamaica). La baza lui stau principiile de mai jos:

  • nici o valută naţională n-a obţinut de-jure statutul de valută de rezervă, iar rolul de mijloc principal internaţional de plată şi rezervă a fost atribuit unei noi valute (monede) colective - unitatea bănească internaţională D.S.T. (drepturi speciale de tragere, sau SDR - în engleză: Special Drawing Rights);

  • valoarea D.S.T. se calculează pe baza „coşului valutar" a 5 ţări (din 1981) şi este revăzută peste fiecare 5 ani. Cu toate acestea, ponderea valutelor S.U.A. în coşul valutar constituie cca 40%, dolarul continuînd să fie în mod efectiv principala valută de rezervă:

  • fiecărei ţări i se acordă dreptul să-şi aleagă singură orice regim pentru cursul valutar, iar principala sarcină a F.M.I. constă în intensificarea reglementării valutei interstatale;

  • printr-o decizie a Conferinţei valutar-financiare, a fost anulat preţul oficial la aur, la materialele din aur, precum şi cotizaţiile ce trebuiau plătite în aur de ţările-membre ale F.M.I., fapt care, în fond, a dat un caracter legal procesului de demonetizare a aurului.

Cu toate acestea, deşi fusese eliminat pe cale legală din sistemul valutar mondial, aurul continuă să îndeplinească funcţia de bani universali ca mijloc internaţional de rezervă.

Impactul proceselor internaţionale asupra procesului de transformare a sistemelor băneşti naţionale în sisteme regionale se manifestă cel mai pregnant în Europa, în special, în cadrul Uniunii Europene (U.E.). Sistemul valutar regional sau S.V.E. (Sistemul valutar european) a fost formulat în 1979. Acest sistem nu se bazează pe unitatea D.S.T., ci pe ecu (unitate valutară europeană, de la englez ECU - European Currency Unit), a cărei valoare este determinată pe baza „coşului valutelor" a 12 ţări, 32% din valoarea cărora revin mărcii germane.

Conform Acordului cu privire la Uniunea Europeană, semnat în februarie 1992 la Maastricht (Olanda), ia fiinţă o uniune valutară, bazată pe introducerea în locul monedelor naţionale a unei singure unităţi monetare - euro, care, în prezent, a reuşit să înlocuiască deja celelalte semne băneşti şi ECU, devenind monedă (valută) unică a ţărilor Uniunii Europene.

Noua unitate bănească, euro, potrivit proiectelor creatorilor săi, a aşezat baza necesară sub pieţele unice de mărfuri, servicii, capitaluri, deja formate în ţările U.E., să consolideze o piaţă internă şi uniune vamală unică.

Ca urmare a integrării avansate, introducerea monedei euro a făcut să dispară deosebirile existente privind organizarea decontărilor şi creditului, politica cursurilor valutare, sistemul fiscal, preţurile şi politica monetară, în ansamblu. Se preconizează că aceste transformări vor permite să fie mai uşor stopată inflaţia, reduse ratele dobînzilor, povara fiscală şi stimulată creşterea investiţiilor capitale şi a productivităţii muncii, asigurată stabilitatea finanţelor statului. Monedei euro devine valută internaţională de rezervă, care impune dolarului american să se retragă de pe unele pieţe de capitaluri.

De la 1 ianuarie 2002, a început, practic, introducerea în circulaţie a bancnotelor şi monedelor de tip unic, precum şi înlocuirea cu acestea a monedelor naţionale.

Începînd din 1999, soluţionarea diverselor probleme valutare este de competenţa Bănci Centrale Europene din Francfurt-pe-Main, iar în atribuţiile băncilor naţionale ale statelor-membre nu intră decît înfăptuirea politicii valutare, şi nicidecum definirea acesteia. A fost stabilită şi o serie de criterii economice destul de severe ale integrării cu drepturi depline în noua uniune economică şi valutară.

Back to Top