Pieţele de capital sunt specializate în domeniul tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung. Aceste titluri financiare sunt reprezentate în principal de acţiuni şi obligaţiuni. Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între posesorul de fonduri (investitorul) şi cel aflat în căutare de resurse financiare şi care va emite titluri, urmând ca în schimb să primească fondurile de care are nevoie. În literatura de specialitate, se folosesc de către unii autori noţiuni diferite pentru a descrie structura pieţei. Spre exemplu, în literatura franceză, în locul noţiunii de piaţă financiară se foloseşte cea de piaţă a capitalurilor, aceasta incluzând piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare (numită în acest caz piaţă financiară) şi piaţa monetară. Piaţa de capital este structurată în două segmente diferite, dar interdependente: piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară (sau piaţa de “mana intai”) asigură emisiunea şi prima vânzare-cumpărare a titlurilor financiare (spre exemplu, când o societate emite acţiuni la constituire), permiţând finanţarea activităţii agenţilor economici prin atragerea capitalurilor financiare disponibile. Piaţa primară se organizează prin intermediul băncilor sau al societăţilor de valori mobiliare specializate pentru acest gen de operaţiuni. Se realizează astfel distribuirea titlurilor de către emitenţi şi, respectiv a plasamentelor de către investitorii interesaţi, în cele mai bune condiţii. Piaţa secundară (sau piaţa de „mana a doua”) este cea pe care investitorii şi întreprinzătorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Datorită existenţei acestei pieţe, investitorii care-şi plasează capitalurile pe piaţa primară, pot ieşi de pe piaţă înainte de scadenţa titlurilor cumpărate prin vânzarea lor. Astfel, piaţa secundară asigură o excelentă mobilitate şi lichiditate a capitalurilor, extrem de bine venite pentru buna funcţionare a oricărei economii. Pe piaţa secundară intervin bursele de valori, care presupun existenţa unor instituţii ce dispun de spaţii pentru tranzacţii unde se concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi se realizează negocierea, contractarea şi executarea contractelor în conformitate cu un regulament cunoscut.

De asemenea, pe piaţa secundară mai întâlnim şi pieţele interdealeri sau OTC (over the counter) ce permit accesul la tranzacţii unui număr mare de titluri ce nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise. Ele nu au un spaţiu delimitat de desfăşurare, iar preţurile pot diferi mult de la o tranzacţie la alta.

Bursa de valori şi mărfuri.

Bursa este cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, specifică economiei de piaţă- ca formă organizată de schimb pentru mărfuri si valori , concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare negociate în mod deschis şi liber pornind de la reguli cunoscute. Prin tehnici specifice aici se realizează vânzări-cumpărări de valori mobiliare tradiţionale (acţiuni, obligaţiuni, valute, bonuri de tezaur), cât şi moderne (opţiuni sau contracte futures). Bursele au apărut ca urmare a unor necesităţi dictate de relaţiile de schimb care joacă un rol central în economia mondială. Dezvoltarea acestora însă pâna la stadiul actual a reprezentat un proces istoric îndelungat şi evolutiv. În această ultimă periodă de timp, pieţele bursiere au cunoscut o dezvoltare continuă (capitalizarea marilor burse atinge niveluri incredibil de mari) întreruptă doar în câteva momente (spre exemplu crash-ul din 1929 care a lăsat urme adânci în conştiinţa omenirii sau cel din 1987). Mai mult, în această epocă a globalizării se observă tot mai des o tendinţă de concentrare a pieţelor bursiere. Astfel, se pot constata diverse încercări mai mult sau mai puţin reuşite de fuziune a unor burse celebre în vederea creării unor entităţi bursiere mai puternice şi mai competitive (spre exemplu EURONEXT rezultată din fuziunea burselor din Paris, Amsterdam si Bruxelles). Un alt fenomen interesant a fost crearea unor pieţe bursiere supranaţionale adaptate noilor condiţii economice şi geopolitice ale ultimilor ani. În aceast sens a apărut în 1996, EASDAQ (European Association of Securities Dealers Automated Quotation) definită ca o piaţă paneuropeană. EASDAQ are cartierul general la Bruxelles şi este recunoscută ca o piaţă reglementată în Belgia. Aici sunt cotate în principal societăţi în creştere, şi care activează în sectoare cu potenţial ridicat (domenii de tehonolgie înaltă: informatică, telecomunicaţii, biotehnologie etc). Este vorba de companii care doresc o cotaţie internaţională, având în vedere că pieţele lor sunt mondiale, concurenţii şi furnizorii sunt internaţionali şi de multe ori acţionariatul lor include fonduri cu capital de risc strain.

Caracteristicile bursei

Bursa este piaţă de mărfuri şi valori (bursele de mărfuri tranzacţionează bunuri generice, fungibile, cu caracter standardizabil, depozitabile şi cu grad redus de prelucrare; bursele de valori sunt locuri unde se efectuează vânzarea/cumpărarea de hârtii de valoare- acţiuni, bonuri de tezaur etc; totodată, la bursele de valori se pot realiza şi operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de comerţ; piaţă “simbolică” (este o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizându-se în afara acestei pieţe. Aici se tranzacţionează în principiu titluri rezultate din operaţiuni financiare); piaţă liberă (model perfect de piaţă), piaţă organizată (tranzacţiile se realizează conform unor principii, norme şi reguli cunoscute de participanţi, se urmăreşte credibilitatea, seriozitatea); piaţă reprezentativă (funcţia centrală a bursei este de a stabili zilnic nivelul preţului, acel preţ care asigură volumul maxim de tranzacţii).

Rolul şi funcţiile bursei în economie

Rolul principal al pieţelor bursiere este acela de finanţare a economiei (agenţilor economici) prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu şi lung. De asemenea, un alt rol important al bursei este acela că aceasta înlesneşte circulaţia capitalurilor, titlurile financiare putând fi uşor transformate în lichidităţi sau schimbate in alte titluri, prin vanzarea sau revanzarea lor pe această piaţă. Cea mai importantă funcţie a bursei este că aici se efectuează tranzacţiile cu hartiile de valoare afişate iniţial pe piaţa primară de capital. Dupa ce titlurile au fost emise şi plasate la investitori, acestea pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită caracterului lor negocialbil. O altă funcţie importantă a burselor este aceea că asigură lichidităţi pentru economie. Există posibilitatea tranzacţionării libere a hartiilor de valoare, cele anterior cumpărate pot fi vandute şi uşor transformate in bani, garantand astfel investitorului că işi poate recupera fondurile băneşti plasate, bineinţeles la valoarea pe care o au la data respectivă pe piaţă. De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi restructurări sectoriale importante. Pe piaţa bursieră are loc o redistribuire a finanţărilor in cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate spre domeniile rentabile sau de perspectivă, deoarece un investitor poate foarte uşor să vandă aici titlurile pe care nu le mai consideră a fi un plasament foarte bun şi, să investească intr-un sector pe care-l consideră mai atractiv. Un alt aspect este cel al achiziţiilor de companii şi al fuziunilor pe piaţa bursieră, care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul instrument prin care se realizează sunt Ofertele Publice de Cumpărare ("tender offer"). Oferta Publică de Cumpărare este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere, prin care un investitor anunţă că este dispus să cumpere parţial (un anume procent) sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei societăţi comerciale in care este interesat, la un preţ ferm şi intr-o perioadă bine delimitată. Astfel, au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră. La bursă se stabileşte şi se afişează in permanenţă preţul de vanzare-cumpărare al valorilor mobiliare cotate. Piaţa bursieră oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare cotate şi implicit informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă in ansamblu. In acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin inmulţirea numărului total de acţiuni ale firmei respective cu valoarea cursului de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei pieţe bursiere se poate calcula şicapitalizarea bursieră totală, adunand toate valorile de bursă (capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă. Bursa reflectă deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum şi tendinţele şi perspectivele acesteia. Deosebit de utilă in acest scop este studierea indicilor bursieri, calculaţi ca o medie a evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de acţiuni sau pentru totalitatea acestora, la fiecare bursă in parte. Introducerea in bursă prezintă avantaje, cum ar fi: notorietate, mobilizarea de capital, consolidare financiară, cointeresarea angajaţilor. Odată cu intrarea pe piaţa bursieră trebuie indeplinite şi anumite condiţii (informarea corectă a publicului, performanţe reale şi constante, riscul pierderii contractului) şi cerinţe (lichiditate, eficienţă, transparenţă, corectitudine, adaptabilitate). De asemenea, bursa facilitează reorientarea şi restructurarea activităţii economice, dezvoltarea concurenţei intre firme şi stimularea tranzacţiilor intre corporaţii. Are rol de intermediar- realizand venituri din comisioane şi in cadrul ei se efectuează comerţul cu titluri- in acest caz obţinandu-se profituri din diferite vanzări- cumpărări.

Managementul bursei .

Pentru a-şi indeplini rolul, instituţia bursieră este condusă de o serie de alte instituţii specifice, abilitate in acest sens:

  • Organele de decizie . Organul suprem de conducere a bursei este format din totalitatea membrilor plini ai instituţiei şi poartă diferite denumiri: Adunare Generală (în cazul burselor constituite ca societăţi pe acţiuni), Asociaţia Bursei (în cazul asociaţiilor fără scop lucrativ);

  • Organele de execuţie sunt formate din agajaţi cu funcţii de conducere, exemple în acest sens fiind: departamentul pentru cotaţii, departamentul de supraveghere a pieţei, departamentul de cliring, serviciile funcţionale: administrativ, personal, tehnic, secretariat;

  • Organele consultative sau Comitetele au rolul de a asigura consultanţă de specialitate, ca de exemplu: comitetul de supraveghere, comitetul pentru membri, comitetul de etică bursieră, comitetul pentru operaţiuni;

  • Organele de control sunt formate din cenzori sau revizori contabili.

Organizarea şi funcţionarea burselor de valori.

Bursa de valori este o instituţie cu personalitate juridică, unde se întâlneşte oferta de capital (investitorii) cu cererea de capital (întreprinderile) şi care dispune de un spaţiu bine delimitat, unde cu ajutorul intermediarilor autorizaţi şi a unor mecanisme şi procedee specifice se realizează negocierile şi tranzacţiile cu valorile mobiliare admise la cotă. Tranzacţiile se execută la bursă de către agenţii de bursă şi tradiţional se desfăşurau în ringul bursier. Astăzi, datorită mijloacelor electronice şi a informaticii nu mai este necesară prezenţa efectivă a agenţilor în sala de negocieri. Unele burse continuă să păstreze şi ringul bursier (cu fascinaţia sa caracteristică) dar folosesc şi tranzacţiile electronice ( New York Stock Exchange sau bursa de valori de la Tokyo - Tokyo Stock Exchange) sau utilizează numai tranzacţiile electronice (bursa de valori de la Londra - International Stock Exchange (ISE)). Esenţial rămâne însă faptul că toate informaţiile de piaţă în legătură cu preţurile şi operaţiunile sunt centralizate într-un singur loc - sala de negocieri. Bursele pot fi organizate şi administrate de către stat sau ca societăţi private. Bursele de stat sunt instituţii publice înfiinţate şi administrate de stat. Asemenea burse funcţionează în Franţa, Belgia sau România. Bursele private sunt înfiinţate prin asocierea unor persoane fizice şi/sau juridice. Bursa trebuie să elaboreze un Statut şi un Regulament, care trebuie să respecte prevederile legale în vigoare privind piaţa bursieră şi valorile mobiliare din ţara respectivă. Bursele pot fi organizate sub forma unor societăţi pe acţiuni dar ele pot îmbrăca şi alte forme, de exemplu societăţi non-profit. Astfel primele două burse din lume NYSE si Tokyo Stock Exchange sunt organizate ca şi corporaţii non profit (not for profit corporation). O bursă privată, în sensul clasic, este cea din Germania.

Pe piaţa bursieră regăsim trei mari categorii de participanţi. Pe de o parte sunt cei aflaţi în căutare de resurse financiare şi pe de altă parte cei doritori de plasamente. Însă, pentru ca cele două categorii să poată avea acces pe piaţa bursieră şi să efectueze tranzacţiile pe care le doresc, ei trebuie să apeleze la cea de-a treia categorie, la serviicile unor intermediari. De regulă, aceşti intermediari sunt firme, aşa numitele societăţi de bursă sau cum mai sunt cunoscute sub numele de firme de brokeraj (sau case de brokeraj). În România acestea se numesc Societăţi de Servicii de Investiţii Financiare (SSIF). În această categorie a societăţilor de bursă pot intra doar societăţi financiare sau, de la ţară la ţară, şi bănci. Spre exemplu, în SUA, Japonia sau România numai societăţile financiare sunt autorizate să efectueze operaţiuni de tranzacţionare pe piaţa secundară de capital, delimitându-se complet activităţile specifice pieţei bursiere de cele bancare. Nu la fel stau lucrurile în Germania, unde băncile pot activa pe piaţa bursieră.

Societăţile de bursă îndeplinesc două operaţiuni importante. Ele pot executa tranzacţii cu valori mobiliare în numele, pe contul şi riscul clientului şi în acest caz avem de a face cu o firmă broker. Pe de altă parte, o societate de bursă poate efectua operaţiuni de comerţ cu titluri actionând ca şi contraparte în tranzacţii – vânzător, când clientul cumpără, şi cumpărător, când el vinde - şi în acest caz avem de a face cu o firmă dealer. În primul caz, firma broker este remunerată cu un comision calculat asupra rulajului de tranzacţii efectuate, iar în al doilea caz, veniturile firmei dealer sunt reprezentate de diferenţa de preţ (spread). Cel mai adesea însă, societăţile de bursă îndeplinesc amândouă operaţiunile, actionând atât ca intermediar (broker) cât şi ca şi comerciant de valori mobiliare (dealer), beneficiind astfel de ambele forme de venit. În acest caz avem de a face cu o firmă broker/dealer. Societăţile de bursă desfăşoară efectiv tranzacţiile prin agenţi de bursă (operatori de bursă). Aceştia pot fi profesionişti independenţi, dar, de regulă, sunt angajaţi ai societăţilor de bursă. În categoria agenţilor de bursă se includ atât intermediarii de bursă (brokerii) cât şi comercianţii de titluri (dealers sau traders). Astfel, într-o societate de bursă regăsim următoarea structură: cei care efectuează efectiv tranzacţiile executând ordinele de vânzare/cumpărare atât ale clienţilor cât şi în contul societăţii, apoi analiştii financiari şi, în fine, personalul tehnic (ceea ce numim personalul din "back-office").

Traderii efectuează tranzacţii urmărind în permanenţă "Ask-ul"şi "Bid-ul" afişat pe monitoarele lor pentru a efectua cele mai profitabile tranzacţii, bazându-se pe informaţii, intuiţie şi pe sfaturile analiştilor. Rolul acestora din urmă este de a studia întreprinderile cotate, de a căuta pe toate canalele informaţii şi de a încerca să elaboreze modele probabile de evoluţie pentru valorile mobiliare care interesează pe clienţi sau pe firmă. Pentru ca bursa să funcţioneze corect şi "regulile jocului" să fie respectate, peste tot în lume au fost create organisme de supraveghere a pieţelor bursiere, total independente de cei implicaţi într-un fel sau altul. Un exemplu este Security Exchange Commision (SEC) care supraveghează strict principalele burse americane printre care: NYSE, American Exchange şi Chicago Board Option Exchange.

Organizarea şi funcţionarea pieţelor OTC.

Pentru tranzacţionarea valorile mobiliare de la cât mai multe firme şi mai ales ale celor care nu satisfac criteriile pentru a fi cotate la bursele tradiţionale, în multe ţări au fost create ceea ce numim pieţele interdealeri sau OTC (Over the Counter Markets). Aceste pieţe au cunoscut o dezvoltare deosebită în SUA şi Japonia şi au o structură tehnică informatizată, bazată pe un sistem electronic de tranzacţionare. Ea este o piaţă nelocalizată, caracterizată prin lipsa unui spaţiu fizic unde să se întâlnească cei care vând/cumpără valori mobiliare; legăturile dintre traderi şi dintre aceştia şi clienţii lor sunt realizate cu ajutorul unei reţele de computere interconectate. Pieţele interdealeri sunt create de societăţile financiare - care acţionează ca dealeri - aflate în concurenţă. Aici reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă şi cuprinzătoare, fiind făcută de asociaţiile societăţilor financiare (dealeri) implicate pe această piaţă. Cei care stabilesc cursul valorilor mobiliare sunt formatorii de piaţă ("market makerii").

În ceea ce priveşte rolul pieţelor OTC, pentru unele companii acestea reprezintă doar o etapă intermediară pentru accesul labursele de valori oficiale. Cu toate acestea, importanţa pieţelor OTC nu trebuie redusă doar la rolul de "trambulină" pentru bursele de valori. Pieţele OTC cotează de regulă un număr mult mai mare de companii decât bursele de valori clasice şi o serie de companii decid să ramână pe aceste pieţe deoarece apreciază serviciile oferite precum şi comisioanele şi costurile de cotare sensibil mai scăzute decât la bursele de valori.

Ca principal dezavantaj al pieţelor OTC trebuie să admitem că din cauza reglementărilor mai permisive unele din aceste pieţe OTC au putut fi teatrul unor tranzacţii bursiere frauduloase. Cu toate acestea, în ultimii ani pieţele OTC şi-au câştigat un loc aproape la fel de important (dacă nu chiar mai important în anumite situaţii) ca şi bursele de valori clasice în ceea ce priveşte tranzacţiile bursiere. Acest lucru ne îndreptăţeste să considerăm bursele de valori şi pieţele OTC ca principale componente ale pieţei bursiere şi să le tratăm cu egală importantă. Cea mai importantă piaţă de acest gen este NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automatic Quotation), care a fost creată în 1971 în SUA. NASDAQ cota la începutul lui 1995 un număr impresionant de societăti: 4902, dintre care 85 din cele 100 de firme americane cu creşterea cea mai puternică. Capitalizarea bursieră era la acea dată de aproximativ 790 miliarde $. NASDAQ oferea un grad ridicat de lichiditate şi competitivitate, precum şi o largă deschidere şi accesibilitate pentru societăţile tinere şi în creştere.

Valorile mobiliare si bursa.

Valorile mobiliare fac obiectul tranzacţiilor efectuate pe pieţele bursiere. Ele reprezintă un capital financiar, numit uneori impropriu capital fictiv. Sunt titluri de proprietate sau de creanţă care confirmă faptul că cel care le are în posesie este titularul unor anumite drepturi: dreptul asupra unei părţi din capitalul emitentului, dreptul de a obţine o parte din veniturile viitoare ale emitentului, dreptul de a participa la procesul de conducere sau alte drepturi. Principala lor caracteristică este negociabiliatea (spre deosebire de activele financiar- bancare), ceea ce facilitează circulaţia şi transmiterea lor şi mai ales transformarea lor în bani în orice moment pe piaţa bursieră. O altă caracteristică importantă a valorilor mobiliare este participarea la risc pe care o implică pentru posesorul acestora (ne gândim la riscul afacerilor celui care utilizează fondurile respective). Valorile mobiliare au, în general, o valoare nominală determinată la emisiune prin calcule şi, ceea ce este mai important, o valoare de piaţă determinată la bursă, formată prin confruntarea cererii şi a ofertei. Această valoare de piaţă este de fapt cursul titlului respectiv, preţul la care se tranzacţionează pe piaţa bursieră. În doctrină titlurile financiare au fost împărţite în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice (produsele sintetice rezultă din diverse combinaţii ale caracteristicilor a diferite titluri financiare, pot fi diferite combinaţii între acţiuni şi obligaţiuni, dar şi combinaţii de opţiuni put şi call, sau de contracte futures cu contracte pe opţiuni.

Tranzacţiile cu titluri financiare primare.

Acţiunile sunt valori mobiliare care, pe de o parte, asigură mobilizarea pe termen mediu şi lung de fonduri financiare disponibile şi dispersate din economie şi transformarea acestora fie în capital social pentru firmele emitente, fie în resurse financiare la dispoziţia societăţii comerciale pentru desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii, iar pe de altă parte, dau dreptul posesorului la o anumită cotă procentuală din veniturile băneşti ale firmei în care a investit. Indiferent însă dacă este vorba de acţiuni obişnuite sau preferenţiale acestea îmbracă una din cele două forme: acţiuni la purtător (care nu poartă nici un nume înscris şi se pot transmite fără nici o formalitate) şi acţiuni nominative (care au înscris numele posesorului şi se pot transfera numai prin transcrierea tranzacţiilor într-un registru).

În ultimii ani regăsim însă tot mai mult acţiunile într-o formă dematerializată, ca urmare a informatizării pe scară tot mai largă a pieţelor bursiere iar proprietarul respectivelor acţiuni primeşte doar un extras de cont ca dovadă a deţinerii respectivelor acţiuni. În ceea ce priveşte valoarea unei acţiuni aceasta se poate exprima sub mai multe forme, fiecare cu caracteristicile ei: ca valoare nominală, ca valoare de emisiune, ca valoare contabilă sau ca valoare de piaţă. Celelalte titluri primare sunt obligaţiunile, care reprezintă titluri de credit ce exprimă un raport de împrumut între creditor (posesorul obligaţiunii) şi debitor (emitentul obligaţiunii). Aşa cum ştim, obligaţiunea este o creanţă ce dă dreptul celui care o posedă să primească un venit fix anual sub formă de dobândă. Datorită acestui fapt ele reprezintă valori mobiliare cu venit fix. Rata dobânzii este o cotă fixă din valoarea nominală şi se numeşte cupon. Emitenţii de obligaţiuni sunt nu numai societăţile comerciale dar şi statul sau diverse organisme administrativ teritoriale ale acestuia (în acest caz vorbim de obligaţiuni de stat sau bonuri şi bilete de trezorie cum mai sunt cunoscute). Acestea sunt instrumente prin care statul mobilizează fonduri disponibile atât din interiorul ţării cât şi de pe pieţele financiare internaţionale. Obligaţiunile pot fi şi ele nominale sau la purtator. Ca şi în cazul acţiunilor, majoritatea sunt la purtător şi sunt dematerializate, toate acestea în scopul facilitării tranzacţionării lor.

Obligaţiunile pot fi răscumpărate la scadenţă de către emitent care va plăti şi dobânda aferentă, sau pot fi vândute, înainte de scadenţă, pe piaţa bursieră. Având în vedere că pot fi tranzacţionate pe pieţele secundare de capital, obligaţiunile - la fel ca şi acţiunile - au pe lângă valoarea nominală şi un curs la bursă, ce poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea nominală în funcţie de rezultatele şi de perspectivele emitentului. Tranzacţionarea obligaţiunilor pe pieţele bursiere, schimbarea proprietarilor, variaţia cursului, nu afectează cu nimic societatea emitentă care va trebui să răscumpere la scadenţă obligaţiunile de la cel care le prezintă şi să achite acestuia şi dobânda stabilită. Există mai multe tipuri de obligaţiuni:

  • Obligaţiuni clasice (obişnuite) care au o scadenţă determinată, iar dobânda (fixă) se plăteşte periodic.

  • Obligaţiunile indexate sunt acelea la care emitentul se obligă de a le actualiza dobânda (valoarea) în funcţie de un anumit indice (spre exemplu funcţie de indicele inflaţiei).

  • Obligaţiuni cu durată de viaţă variabilă , care permit emitentului sau posesorului să modifice scadenţa acestora, adică durata împrumutului. Aceasta poate să însemne prelungirea duratei împrumutului sau rambursarea înainte de scadenţă. Oricare din aceste operaţiuni, în funcţie de cine este solicitată şi de sensul ei (prelungire sau scurtare) implică plata unor bonusuri sau penalizări la suma de rambursat.

  • Obligaţiuni participative , care aşa cum arată şi numele dau posibilitatea investitorului de a participa la rezultatele favorabile ale societăţii în care a investit. Astfel, pe lânga dobânda stabilită iniţial, posesorul de obligaţiuni participative mai primeşte sume suplimentare alocate din profitul net sau din rezerve special constituite în acest sens.

  • Obligaţiuni cupon unic sunt acelea la care dobânda nu se plăteşte periodic ci se capitalizează şi se plăteşte o singură dată la scadenţă.

  • Obligaţiuni cupon zero sunt acelea pentru care nu se plăteşte distinct dobânda (deci nu au cupon) câştigul investitorului rezultând din aceea că sunt emise la un preţ sub paritate iar la scadenţă se rambursează la valoarea nominală (cu alte cuvinte dobânda cuvenită îmbracă forma unei prime de emisiune).

  • Obligaţiuni convertibile sunt cele care oferă posibilitatea investitorului de a le preschimba în acţiuni ale societăţii emitente. Raportul de conversie, perioada de conversie, precum şi alte condiţii de conversie trebuie să fie prevăzute în prospectul de emisiune.

  • Obligaţiuni rambursabile în acţiuni sunt acelea care se amortizează prin acţiuni ale societăţii emitente.

  • Obligaţiuni rambursabile prin anuităţi constante sunt acele obligaţiuni la care emitentul va plăti investitorului anual o sumă constantă (anuitate) care include dobânda aferentă creditului cât şi o parte din valoarea împrumutului.

  • Obligaţiuni rambursabile prin tragere la sorţi se rambursează cu anticipaţie de emitent; stabilirea celor care vor face obiectul rambursării anticipate se realizează prin tragere la sorţi.

  • Obligaţiunile "murdare" (junk bonds) au ataşat un grad de risc foarte mare, deoarece banii mobilizaţi sunt folosiţi pentru afaceri a căror reuşită este incertă dar cu un profit potenţial imens. Desigur şi nivelul dobânzilor este proporţional cu riscul pe care îl implică aceste afaceri.

  • Obligaţiuni ale statului (bilete sau bonuri de tezaur) sunt emise de către stat şi prin acestea se mobilizează fonduri la dispoziţia statului. Sunt considerate ca fiind cele mai sigure plasamente, deoarece au garanţia statului şi astfel riscul ataşat lor ar fi nul.

  • Obligaţiunile străine sunt titluri emise de către societăţi din alte ţări decât cea din care se realizează împrumutul.

  • Euroobligaţiunile (eurobonds) sunt acele obligaţiuni exprimate în eurovalute, plasate şi tranzacţionate simultan pe pieţele de capital ale mai multor ţări, de către un consorţiu bancar internaţional.

Din această varietate de obligaţiuni investitorul va alege acel tip care se potriveşte cel mai bine cu profilul şi cu trebuinţele sale. Lucrul cel mai important pe care trebuie să îl analizeze este gradul de risc al respectivelor titluri şi întelegem prin aceasta pericolul ca emitentul să înceteze plata dobânzilor sau chiar să nu ramburseze împrumutul. Un indicator principal al acestui risc este rata dobânzii anunţată, dar există şi agenţii specializate în evaluarea acestui risc. Acestea sunt agenţiile de rating pentru obligaţiuni (şi nu numai) care efectuează evaluări cu privire la riscul ca societatea emitentă să nu onoreze obligaţiile asumate prin prospectul de emisune. Aceste evaluări iau în considerare mai mulţi factori derivaţi din activitatea emitentului, şi mai ales câţiva indicatori legaţi de performanţele acestuia: indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de îndatorare, de gestiune etc. Concret aceste agenţii oferă informaţii clare privind bonitatea unui emitent prin acordarea unor calificative acestuia. Printre cele mai cunoscute agenţii de rating, pe plan internaţional se numară: Moody's, Standard&Poors, Fitch IBCA etc. În ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare primare, în literatura de specialitate se face o distincţie între tranzacţiile de tip american (specifice şi pieţelor asiatice) şi cele de tip european.

Tranzacţiile de tip american cu titluri primare.

Tranzacţiile de tip american pot fi de trei feluri: for cash (pe bani gheaţă), on margin (în marjă sau în cont de siguranţă) şi short sale (vânzare în absenţă sau din împrumut).

Tranzacţiile pe bani gheaţă (for cash) sunt acele operaţiuni bursiere la care cumpărătorul trebuie să achite integral cu bani titlurile pe care le-a achiziţionat şi, respectiv vânzătorul trebuie să posede şi să remită imediat brokerului (la care a dat ordinul) titlurile care fac obiectul tranzacţiei. Legat de momentul executării contractului pe pieţele de tip american regăsim în practică urmatoarele tipuri de tranzacţii: cu lichidare imediată (cash delivery) când executarea (livrarea/plata titlurilor) are loc chiar în ziua încheierii contractului bursier, cu lichidare normală (regular settlement) când executarea efectivă a contractului se face după/într-un anumit număr de zile de la încheierea contractului, cu lichidare pe bază de aranjament special, de regulă prin întelegerea părţilor, cu lichidare la emisiune (when issued) pentru titlurile financiare care încă nu au fost emise, dar se cunoaşte data la care va avea loc emisiunea. Pentru efectuarea acestor tranzacţii "for cash" investitorul işi deschide la societatea de brokeraj prin care operează un cont de investiţii simplu sau cu plata cash. Aici se ţine evidenţa operaţiilor efectuate de investitor, a titlurilor pe care le posedă acesta, a cursurilor etc.

Tranzacţiile în marjă sau în cont de siguranţă (on margin) sunt acelea din care investitorul poate obţine din partea societăţii de brokeraj sau a băncii de investiţii cu care lucrează împrumuturi în vederea încheierii şi executării operaţiilor de bursă. Pentru obţinerea acestei creditări investitorul trebuie să îşi deschidă un cont special numit cont de siguranţă sau cont marginal. Aici se va ţine evidenţa titlurilor comercializate pe credit, a preţurilor acestora, precum şi a creditelor primite şi a plăţii garanţiilor pentru acestea. În practica americană există două tipuri de conturi de siguranţă în funcţie de poziţia pe care o ia investitorul faţă de evoluţia pieţei în cadrul tranzacţiilor pe care le efectuează: cont de sigurantă de tip M (long margin account) şi cont de siguranţă de tip V (short margin account).

Vânzările descoperite sau în absenţă (short sale ) pot fi definite ca acel procedeu folosit pe pieţele bursiere prin care un speculator vinde valori pe care nu le posedă la momentul tranzacţiei, dar le împrumută de la societatea de brokeraj, urmând să le restituie acesteia până la data stabilită. Restituirea presupune cumpărarea valorilor respective la preţul pieţei de la data scadenţei împrumutului, preţ pe care investitorul îl estimează că va fi mai mic decât cel de la momentul vânzării, diferenţa reprezentând profitul său.

Tranzacţiile de tip european cu titluri financiare.

Tranzacţiile pe pieţele europene se împart în două mari categorii: tranzacţii la vedere şi tranzacţii la termen (forward ). La rândul lor tranzacţiile la termen pot fi tranzacţii ferme sau condiţionate.

Tranzacţiile la vedere (fr. au comptant) sunt acelea în care lichidarea contractului (plata şi livrarea titlurilor) se efectuează imediat sau într-o perioadă foarte scurtă. Echivalentul lor pe pieţele de tip american sunt tranzacţiile "cash delivery”. Pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor la vedere este necesar ca, în momentul în care investitorul a transmis ordinul de cumpărare brokerului să vireze şi suma corespunzătoare în cont. De asemenea, vânzătorul trebuie să pună la dispoziţia brokerului titlurile în momentul în care a dat ordinul de vânzare sau într-o perioadă foarte scurtă. Pe piaţa tranzacţiilor la vedere se pot vinde/cumpăra toate felurile de active financiare (mai puţin cele special destinate tranzacţiilor la termen) .Cu toate acestea, ponderea tranzacţiilor la vedere este relativ mică în totalul tranzacţiilor bursiere şi aceasta în principal datorită faptului că tranzacţia nu poate fi încheiată fără ca iniţiatorul ei să posede la momentul respectiv, pe de o parte fondurile băneşti necesare şi pe de altă parte, valorile mobiliare. O categorie specială de tranzacţii la vedere sunt ofertele publice secundare. Oferta publică primară se referă la prima emisiune de titluri a unei societăţi şi este caracteristică pieţei primare de capital. Oferta publică secundară (sau simplu oferta publică cum o vom numi în continuare) vizează pachete de titluri financiare deja emise şi care se negociază pe pieţele bursiere. Astfel, oferta publică este operaţiunea bursieră prin care un investitor face cunoscut public că este interesat în achiziţia, respectiv vânzarea unui pachet de acţiuni specificate, la un anumit preţ ferm şi într-o perioadă de timp prestabilită. Pentru lansarea unei oferte publice, indiferent de felul ei este nevoie de avizarea acesteia de către autoritatea care reglementează şi supervizează buna funcţioanare a pieţei bursiere (în ţara noastră Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare - CNVM). În acest scop trebuie ca cel ce doreşte lansarea ofertei să întocmească un prospect de ofertă.

Tranzacţiile la termen (forward) sunt toate tranzacţiile cu valori mobiliare încheiate pe pieţele bursiere care urmează a se lichida la o anumită scadenţă la un preţ fixat (curs la termen). Acestea au ca suport produse bursiere primare: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc, iar la scadenţă se primeşte/ livrează tocmai ceea ce s-a negociat, respectiv contravaloarea acelor titluri. Cursul, scadenţa şi celelate prevederi sunt stipulate în contractul la termen încheiat la momentul iniţierii tranzacţiei.

Un contract forward este un acord între două părţi, vânzător şi cumpărător, de a livra şi respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau un activ financiar la un preţ stabilit în momentul contractării. Contractul este determinat, în elementele sale esenţiale (obiect, preţ, scadenţă), în momentul perfectuării tranzacţiei; rămâne însă incertă valoarea acestuia la lichidare (deci rezultatul virtual al contractului), ţinând seama de faptul că între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui, preţul mărfii, valutei sau activului financiar se modifică pe piaţă. Prin urmare, vânzătorul sau cumpărătorul poate înregistra diferenţe favorabile sau nefavorabile de preţ (deci profit sau pierdere în urma tranzacţiei), după cum preţul la lichidare este mai mare sau mai mic decât cel contractual. Aşadar, printr-un contract forward cumpărătorul se obligă să cumpere o anumită marfă sau valoare (activ financiar sau valută) la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului (preţ forward), la o scadenţă fixă. Contractul forward apare ca un bloc compact, cumpărat la o anumită dată şi menţinut până la expirare. Acest contract urmează să fie lichidat numai la scadenţă, iar rezultatul lui virtual depinde de preţul zilei (preţ spot) din momentul expirării contractului. Să presupunem că în momentul to se încheie un contract la preţul 100 (preţ forward), cu lichidare la termen. La scadenţa contractului (tn) preţul spot pentru activul care face obiectul contractului ajunge la 120. În acest caz, deţinătorul contractului (cumpărătorul) are un câştig unitar de 20 (primeşte activul la 100 şi îl poate vinde la 120. Dacă, dimpotrivă, preţul scade în perioada (to,tn) la 80, cumpărătorul înregistrează o pierdere unitară de 20. Atunci când preţul spot la scadenţă este egal cu preţul forward din contract, cumpărătorul nici nu câştigă, nici nu pierde. Pentru un vânzător situaţia este perfect simetrică: la o creştere a preţului acesta pierde diferenţa dintre preţul spot de pe piaţă şi preţul forward din contract, la o scădere a preţului el câştigă aceeaşi diferenţă.

I

Back to Top