Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Dezvoltări şi aplicaţii ale gîndirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă, indicînd paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzîndu-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.

Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobîndind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicînd permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.

 Sistemul categorial

 

Punctul de plecare al gîndirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.

Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfa oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfa.

Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strînsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.

În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate.

Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atît de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cît de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale.

Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică. Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările în modul de producţie.

Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de muncă şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie reprezintă relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie.

Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai încete în transformări. De aici apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării sociale, prin intermediul lui realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de producţie.

Contextul socio - economic

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să devină obsolente atât sub forma comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă. 

Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii.

Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor.

Back to Top