În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare reformistă şi contestatară în raport cu gîndirea economică convenţională modernă şi contemporană.

În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gîndire economică contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.

Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice. Răspunzînd necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:

Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare. Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se adapta noilor realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea.

Unii gînditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gînditori heterodocşi, precursori ai radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia economică şi social-politică a lumii a fost caracterizată de accentuarea fenomenelor de instabilitate şi dezechilibru, manifestate, între altele, prin cele două războaie mondiale, criza economică din 1929-1933, revoluţii şi războaie civile. Privită în ansamblu, această perioadă a cunoscut o accentuare a stării de insatisfacţie sau, după caz, de protest a unor largi categorii sociale faţă de consecinţele social-economice negative ale funcţionării economiei de piaţă. Alături de alte cauze, acest fapt a determinat autorităţile publice din multe ţări să adopte politici economice a căror trăsătură comună consta în întărirea rolului statului în viaţa economică, exemplul cel mai cunoscut fiind programul "New Deal" aplicat în SUA în perioada 1933-1939.

Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.

Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studienrea unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte.

Back to Top