"Oricare ar fi maniera de abordare a economiei, întotdeauna va fi necesară o cunoaştere generală a mecanismelor şi problemelor economice constante, prin intermediul conceptelor şi al "limbajului ştiinţei economice" (Michel Didier).

Problema alegerii economice. "Triada" întrebărilor fundamentale "Resurse limitate – nevoi nelimitate"

Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii – volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile rarităţii resurselor, obligă oamenii să se adapteze la această realitate, în funcţie de timp şi de loc. În activitatea economică apar multiple probleme, legate de lipsa şi căutarea resurselor, asigurarea tehnică şi organizarea procesului de producţie, determinarea principiilor şi mecanismelor de distribuire, schimb şi consum al bunurilor produse.

Oamenii sunt puşi în situaţia să aleagă din multiplele variante de utilizare a resurselor rare. Prin urmare, problema generală a economiei este cea a alegerii economice. Situaţia "resurse limitate – nevoi nelimitate" determină identificarea soluţiilor eficiente, alegerea celei mai bune variante din toate alternativele posibile.

Problema alegerii economice , ca problemă generală a economiei, mai este numită "axa" în jurul căreia se roteşte teoria şi practica economică.

Geneza problemei alegerii economice

Figura 4.1. Geneza problemei alegerii economice

Problema fundamentală a organizării oricărei economii poartă un caracter universal. Alegerea alternativă a sferei şi modului eficient de utilizare a resurselor este actuală în toate timpurile, pentru toate popoarele, la diferite nivele ale organizării economice – gospodărie casnică, firmă, economie naţională şi mondială. În fond, problema respectivă se concretizează prin răspunsurile pe care le-a dat umanitatea la "triada" întrebărilor definitorii pentru societate:

  • Ce producem? – ce mărfuri, de ce calitate şi în ce cantitate trebuie de produs pentru satisfacerea anumitor nevoi? (posibilitatea producţiei corelată cu stocul de resurse existente în societate).

  • Cum, în ce mod se produc bunurile? – cu ce resurse şi combinaţii de resurse, cu ajutorul căror tehnologii? (alegerea tehnicilor şi tehnologiilor pentru producere).

  • Pentru cine se produc bunurile? – cine şi în ce cantitate le va consuma? (modul şi criteriile distribuirii bunurilor în societate).

Toţi participanţii la activitatea economică permanent se lovesc de aceste întrebări complicate şi sunt puşi în faţa alegerii: cu se scop, în ce mod, în ce cantitate este mai avantajos de-a utiliza resursele existente.

În funcţie de răspuns la "triada" întrebărilor vitale, economiile s-au divizat în diferite sisteme şi forme de existenţă. Astfel, problema alegerii economice, fiind universală şi generală în acelaşi timp, în diferite societăţi se rezolvă diferit. Aceasta se explică prin diversitatea cauzelor şi circumstanţelor. Pentru fiecare ţară sunt specifice particularităţile sale: volumul şi structura resurselor economice, experienţa istorică a dezvoltării, particularităţile naţional-etnice şi principiile ideologice ale societăţii, formele specifice ale orânduirii sociale şi economice, mecanismul de coordonare a proceselor economice.

Costul de oportunitate: conţinutul, Legea creşterii Costurile sacrificării unor potenţiale şanse

Alegerea înseamnă o decizie "dublă": una – "pro" şi alta – "contra". În activitatea economică, ca urmare a rarităţii resurselor, de asemenea, se iau decizii "duble": ce trebuie de produs şi ce produs trebuie refuzat. Fermierul, utilizând pământurile sale pentru plantarea viilor, nu are posibilitate să sădească o livadă de meri.

În procesul alegerii, pentru a primi rezultatul scontat (marfă, serviciu), oamenii neapărat pierd ceva, sacrifică ceva. Economiştii numesc pierderile legate de alegere costuri de oportunitate (alternative) sau costurile şanselor sacrificate.

De exemplu, studentul, pe banii de care dispune, poate procura sau o carte, sau un bilet la discotecă. Procurarea biletului (satisfacerea necesităţii de distracţie) este legată de sacrificarea şansei utilizării cărţii neprocurate sau cu costurile alternative ( costul de oportunitate ).

Este firesc că fiecare om e interesat în obţinerea utilităţii maxime (câştigului) cu costuri (eforturi) minime. Din aceste considerente, conform teoriei costurilor de oportunitate, alegerea economică trebuie să se bazeze pe compararea utilităţilor şi dezavantajelor oricărei activităţi.

Autorul termenului "cost alternativ", savantul austriac, Friederich von Vieser, sublinia: "Cel care se gândeşte la "utilitate" şi uită de "costuri" ia în calcul doar utilitatea unei producţii, neglijând-o pe alta". Ca urmare, costul devine comensurabil cu utilitatea şi e posibilă apariţia relaţiei ”efect – cost”).

La evaluarea costurilor alegerii unei activităţi, trebuie să se ia în calcul beneficiile celei mai bune alternative sacrificate. Astfel, se apreciază costul de oportunitate. Explicăm: în viaţă reală ne confruntăm cu preţul ca formă de plată pentru ceva (călătorie în autobuz, convorbire telefonică, bilet la film etc.). În cazul alegerii alternative, vorbim despre "preţul pierderii(sacrificării). De aceea, preţul alternativ al mărfii A este cantitatea altui bun, producerea (sau consumul) căruia l-am refuzat (l-am sacrificat) în folosul bunului A. Varianta optimală a alegerii economice este maximizarea utilităţii obţinute sau minimizarea „preţului pierderilor” – a costurilor alternative.

Alegerea tehnologică

Alături de alegerea economică, societatea are de efectuat şi alegerea tehnologică. Presupunem că societatea trebuie să determine volumul de producţie numai a două mărfuri – marfa X (case de locuit) şi marfa Y (edificii de producţie). Am simplificat la maximum situaţia, utilizând metoda abstracţiei şi cea ipotetică, pentru a "sesiza" logica şi legităţile procesului de alegere. Folosind la maximum toate resursele, la nivelul tehnologiilor existente, societatea dispune de diferite variante alternative de producere a bunurilor respective.

Posibilităţile alternative de producţie a mărfii X şi Y Tabelul 4.1

Variante

Marfa Х , case de locuit, mii

Marfa Y, edificii de producţie, mii

Costul de oportunitate o mie mărfuri X, exprimate în o mie mărfuri Y

А

0

10

В

1

9

1

С

2

7

2

D

3

4

3

Е

4

0

4

Conform datelor din tabel, costul de oportunitate al construcţiei suplimentare la o mie case de locuit creşte de la 0 până la 4 mii de edificii de producţie neconstruite. Dacă pe axa verticală se înscriu unităţile edificiilor de producţie (marfa Y), iar pe axa orizontală – casele de locuit (marfa X), atunci modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie se va prezenta ca o curbă de transformare.

Modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie

Figura 4.2. Modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie

Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în evidenţă repartiţia resurselor rare într-o perioadă scurtă de timp. Orice punct pe curba dată reprezintă o posibilă combinaţie a volumelor de producţie maximale a mărfurilor alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor. Punctele care se află spre stânga curbei de transformare, "în interiorul ei", (de exemplu, punctul M) indică o producţie inferioară posibilităţilor: mobilizarea parţială a resurselor şi utilizarea ineficientă a capacităţilor de producţie. Punctele din dreapta curbei (de exemplu, punctul P), este atractiv pentru societate, dar nu poate fi realizat în condiţiile resurselor şi tehnologiilor existente.

Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare a ambelor mărfuri (pe grafic, curba se deplasează spre dreapta). Pentru aceasta e nevoie de investiţii, tehnologii noi, progres tehnic. Se practică şi sporirea cantităţii resurselor disponibile, inclusiv din împrumut.

Legea creşterii costurilor alternative

În condiţiile utilizării depline a capacităţilor de producţie şi resurselor, pentru a mări volumele de producţie a unor mărfuri se sacrifică producţia altor mărfuri. În economia sovietică, pe timpurile lui N. Hruşciov, care era obsedat de "cultura porumbului", au fost mărite substanţial plantaţiile de porumb în detrimentul altor culturi (orz, hrişcă etc.).

În procesul alegerii economice, este contraindicată adoptarea deciziilor în baza principiilor subiectiviste, a intereselor personale. Este important de a acţiona după regulile obiective – legităţile existente în sfera economică.

În cadrul repartiţiei resurselor este necesar să se ţină cont de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative. Esenţa ei constă în următoarele: producerea unităţilor suplimentare dintr-un produs este însoţită de diminuarea permanentă a producerii altor mărfuri. De altfel, odată cu sporirea volumului producţiei de acelaşi fel, la un moment dat încep să se mărească costurile pentru unitatea de produs, exprimate prin neproducerea altui bun (Legea lui Vieser: valoarea bunului reprezintă beneficiile ratate de la consumul altor bunuri, care ar fi putut fi produse cu resursele utilizate la producerea bunului dat) (E. Feuraş, V. Căun – Doctrine economice, p.163). De ce există o astfel de legitate? Deoarece resursele (inclusiv loturile de pământ) pot fi parţial substituite. Într-o anumită măsură (care diferă), ele se adaptează şi sunt utile pentru diferite activităţi economice. Din aceste considerente, antrenarea resurselor tot mai puţin utile pentru sporirea producţiei unei mărfi (acelaşi porumb) în condiţiile limitării resurselor duce la "dezgolirea" şi accelerarea diminuării altor producţii. Ignorarea Legii creşterii costurilor alternative duce la deformarea structurii de producţie şi, deseori, la deficitul de mărfuri.

Astfel, în economia sovietică, pe fundalul dezvoltării cu prioritate a complexului militar-industrial, avea de suferit producţia ramurilor civile: se constata calitatea inferioară a bunurilor de consum şi deficitul lor cronic.

Combinarea, utilizarea eficientă a factorilor de producţie

"Oricare ar fi sectorul de activitate, pentru a produce trebuie folosiţi factorii de producţie : materii fabricate de alte întreprinderi, capital fix, muncă şi factori naturali, cum sunt terenurile agricole sau petrolul" (Michel Didier).

Conceptul „ factori de producţie”

Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt numite de economişti factori de producţie. Mijloacele băneşti nu fac parte din aceşti factori. De altfel, banii nici nu participă la procesul de creare a bunurilor economice – ei sunt necesari pentru procurarea diferiţilor factori de producţie: utilaj, forţă de muncă, materie primă etc.

Combinarea şi acţiunea reciprocă a factorilor de producţie se efectuează în baza unor procedee şi metode de creare a bunului – a tehnologiei stabilite.

Astfel, pizza poate fi pregătită "cu bucata" în gospodăria casnică, prin metode "rudimentare", dar, totodată, se poate organiza şi producerea ei în serie cu utilizarea utilajului special.

Odată cu complicarea activităţii sociale, se schimbă priorităţile şi structura factorilor de producţie . În timpul predominării agriculturii primitive, o importanţă deosebită o aveau mărimea păşunilor (loturilor de pământ) şi fertilitatea solului, precum şi cantitatea muncii depuse pentru prelucrarea pământului. Starea istorică a "satului" mondial s-a reflectat în recunoaşterea factorilor de producţie, pământ şi muncă (W. Petty, sec. XVII). Aceste resurse sunt universale, fiind solicitate şi în economia contemporană.

Factorul "pământ" , din punct de vedere economic, include şi resursele minerale, resursele acvatice şi este parte componentă a factorului la producţie "natura". Acest factor reprezintă "ansamblul de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce”. Aceste elemente sunt adaptate necesităţilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării activităţii, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice (N. Dobrotă, Economie politică, p.106).

Factorul "muncă" , mai exact "forţa de muncă", semnifică utilizarea în activitatea economică a capacităţilor fizice şi a deprinderilor omului. Munca (forţa de muncă) a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ce antrenează ceilalţi factori, îi combină şi asigură utilizarea lor eficientă.

Odată cu capitalizarea economiei, care a fost însoţită de investiţii în sfera de producţie, "lista" factorilor de producţie s-a extins până la trei componente – muncă, pământ, capital. La originea acestei teorii a fost A. Smith, iar a formulat-o distinct J. B. Say.

Unul din economiştii contemporani cu mare autoritate, P. Samuelson, în calitate de capital examinează mărfurile investiţionale reprezentate prin bunuri materiale, care pot fi utilizate pentru producţia altor mărfuri (tractoare, calculatoare, uzine metalurgice).

Un rol important în dezvoltarea economiei îl are munca organizatorică şi managerială, legată de persoana întreprinzătorului. Acest fenomen a fost observat în mediul ştiinţific şi generalizat în teoria "cuadrofactorială" (a celor patru factori – muncă, pământ, capital, abilitate antreprenorială) (A. Marshall, S. Brue şi C. McConnell).

Factorul "abilitate " reflectă exclusiv funcţia interpretativă a lucrătorului. El antrenează calităţile necesare pentru afaceri de succes – iniţiativă, risc, decizii neordinare, tentaţia de a face schimbări. Sarcina principală a întreprinzătorului se manifestă în combinarea raţională a diferiţilor factori de producţie.

Referitor la producţia contemporană, cu certitudine putem vorbi despre noţiunea de "multifactori". Deoarece alături de factorii tradiţionali, sunt utilizaţi şi neo-factorii de producţie, apăruţi în anii 1970 în urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Din această categorie fac parte: tehnologiile avansate, inovaţiile tehnico-ştiinţifice, "capitalul uman", formele eficiente de organizare şi management ale producţiei, noile moduri de satisfacere a nevoilor. Menţionăm că tehnologiile contemporane substituie calitativ principalele resurse de dezvoltare. Intelectul, resursele informaţionale, finanţele mobile devin factori primordiali ai progresului în sec. XXI.

Pentru notiţe***

Informaţia este o reprezentare simbolică asupra realităţii, având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori. În calitate de obiect al economiei, are unele particularităţi:

  • presupune costuri înalte de producere, comparativ cu costurile reduse de reproducere şi stocare a informaţiei deja obţinute;

  • transferul informaţiei de pe un suport tehnic pe altul este facil;

  • accesul unui subiect la informaţia deţinută de alt subiect nu-l deposedează pe primul de informaţie;

  • informaţia are caracter perisabil, de natura uzurii morale, datorită fluxului continuu de noi cunoştinţe umane. (Kenneth Arrow, Information and the Organization of Industry, Aprilie,12,1994)

Combinarea factorilor de producţie

O caracteristică importantă a factorilor de producţie este substituirea (parţială), care presupune posibilitatea înlocuirii unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate din alt factor. Ea este condiţionată de substituirea mai multor nevoi şi de utilizarea raţională a resurselor limitate (rare).

Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot fi utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi proporţii.

Pentru a mări recolta de struguri, pot fi utilizate diferite metode, variind cantitatea şi calitatea factorilor de producţie: de a mări viile, de a folosi butaşi de selecţie, de a angaja lucrători suplimentari, de a moderniza baza tehnico-materială, de a perfecţiona organizarea şi motivarea muncii.

Legea randamentelor neproporţionale

În vederea utilizării eficiente a factorilor de producţie, alături de Legea creşterii costurilor alternative, este necesar de luat în consideraţie şi Legea randamentelor descrescătoare (mai precis, neproporţionale) a factorilor de producţie. Această lege a fost formulată pentru prima dată de fiziocratul A. M. Turgot (în legătură cu exploatarea de tip agricol) şi, de asemenea, se bazează pe substituirea parţială a resurselor. Urmărind scopul creşterii volumului de producţie, nu putem manipula doar cu o varietate de resurse – apar disproporţii (cantitative şi calitative) între resursele economice, ceea ce se expune negativ asupra productivităţii lor.

  • unei sau altei culturi doar pe calea extinderii suprafeţelor însămânţate, fără a schimba numărul lucrătorilor, cantitatea şi calitatea tehnicii agricole, fără a perfecţiona tehnologia.

Este imposibil de a mări permanent producţia tricourilor în cadrul unei încăperi (fără a schimba tehnologia) numai pe contul creşterii numărului de cusătorese.

Principiul marginalităţii

Pentru determinarea dependenţelor între două mărimi economice diferite se utilizează pe larg principiul marginalităţii: productivitate marginală, randament marginal, rată de substituţie marginală.

Productivitatea marginală a factorilor de producţie exprimă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv . Totodată, toţi ceilalţi factori de producţie rămân neschimbaţi.

Utilizând mărimile marginale, putem formula mai exact Legea randamentelor neproporţionale a factorilor de producţie: în cazul volumelor fixe ale unor resurse (de exemplu, capital, pământ), este diferit rezultatul (produsul marginal) obţinut de la fiecare unitate suplimentară de factor variabil (muncă).

Vom demonstra acţiunea Legii respective printr-un exemplu simplificat – atunci când costurile pentru capital rămân constante, volumul producţiei creşte numai pe contul majorării numărului de lucrători (factorul „muncă”). Randamentul fiecărui lucrător suplimentar este diferit: la început creşte, de la 35 unităţi de producţie până la 55 unităţi, apoi scade. Numărul optimal de lucrători în cazul dat constituie trei oameni. Prezenţa celui de-al patrulea lucrător, din cauza dezechilibrului între factorul "muncă" şi "capital", contribuie foarte puţin la sporirea producţiei.

Dinamica volumului de producţie la schimbarea cheltuielilor de muncă Tabelul 4.2

Cheltuieli de muncă

Cheltuieli de capital

Volumul de producţie (unităţi)

Produsul marginal (unităţi)

0

const.

0

0

35

1

35

45

2

80

55

3

135

30

4

165

Aşadar, acţiunea Legii randamentelor neproporţionale (descrescânde) se explică prin faptul că factorii de producţie nu sunt perfect substituibili. Această Lege are o importanţă practică esenţială. Ea trebuie luată în consideraţie în procesul combinării factorilor de producţie cu scopul sporirii producţiei.

Funcţia de producţie

Funcţia de producţie reprezintă instrumentul ce demonstrează dependenţa producţiei de volumul factorilor de producţie, atraşi şi utilizaţi.

Ea pune în evidenţă faptul că un volum de producţie (Q) este în funcţie de diferite combinaţii de factori de producţie, în condiţiile tehnologiei date (N – pământ, L – muncă, K – capital):

Q = F (N, L, K).

Pentru producerea volumului dat de producţie cu scopul minimizării costurilor, se utilizează substituirea resurselor, înlocuirea resurselor scumpe cu altele mai ieftine, utilizarea tehnologiilor mai eficiente.

În procesul alegerii economice se mizează pe decizii eficiente. Noţiunea "eficienţă economică" presupune folosirea resurselor economice cu cel mai redus cost de producţie, iar consecinţele economice urmează să fie cele mai benefice. În acest caz, resursele economice sunt folosite cu o productivitate şi la o intensitate maximă. În esenţă, eficienţa economică se determină prin raportul efectelor obţinute la eforturile depuse (relaţia "eforturi-efecte"), iar în contextul activităţii economice – prin evaluarea relaţiei "costuri-beneficii".

Comportamentul raţional al agenţilor economici presupune: obţinerea unor rezultate maxime (cu acelaşi costuri se obţin volume mai mari de producţie) sau reducerea la minimum a costurilor (producerea aceluiaşi volum de marfă cu costuri mai mici). Pentru evaluarea eficienţei economice se utilizează astfel de indicatori ca:

Productivitatea muncii (în fond, există atâtea productivităţi câţi factori de producţie) caracterizează eficienţa, rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie „munca” şi se calculează prin numărul de unităţi de bunuri (Q) ce revine la o unitate de muncă (oră, zi, schimb):

Q / L , unde L este durata de timp lucrată.

Randamentul capitalului reflectă, pe de o parte, productivitatea utilizării capitalului şi se calculează prin raportul Q / K, unde K este cantitatea capitalului utilizat, iar pe de altă parte – efectele economice obţinute pe baza folosirii lui.

Eficienţa producţiei se determină prin raportarea bunurilor produse către costurile agregate ale muncii sociale sau către factorii de producţie utilizaţi.

Anume creşterea eficienţei producţiei asigură progresul social-economic în condiţiile resurselor limitate.

Back to Top