Diversitatea sistemelor sociale Criteriile de bază ale tipologiei sistemelor

În modelarea activităţii economice, datorită complexităţii şi multitudinii abordărilor metodologice, este inevitabilă o diferenţiere esenţială. În cadrul evaluării activităţii practice se utilizează astfel de parametri ca: social-economici (de conţinut), structurali, dinamici, de volum.

Criterii de clasificare de bază ale sistemelor economice sunt:

  • mecanismul de coordonare (tradiţional, descentralizat, centralizat, sistemul mixt);

  • "formaţiunea" – forma proprietăţii şi obiectivele dezvoltării sociale (primitivă, sclavagistă, feudală, capitalistă, socialistă);

  • starea tehnologiilor (preindustrial, industrial, sistemul informaţional);

  • nivelul dezvoltării, raportat la scară mondială (sisteme dezvoltate, mediu dezvoltate, în curs de dezvoltare);

  • specificul "conceptual" al dinamicii economice (sistemic de "urmare", stabil, de depăşire);

  • identitatea civilizaţiei regionale (europeană, asiatică, americană).

Indiferent de diversitatea sistemelor "construite" ştiinţific, fiecare din ele este "unidimensională" – în comparaţie cu activitatea umană reală reprezintă reflectarea ei parţială. Din aceste considerente, cu cât este mai mare diapazonul economice, cu atât mai obiectiv este reflectată realitatea.

O caracteristică multilaterală a dezvoltării sociale o asigură abordarea stării tehnologice (a nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie). Adepţii acestei abordări evidenţiază trei stadii de dezvoltare economică:

I stadiu – preindustrial. Are cea mai mare durată, a început acum 10 mii de ani în urma revoluţiei agrare şi semnifica prelucrarea pământului în cadrul gospodăriilor casnice. Aici predomina sectorul primar al economiei, adică ramurile extractive (agricultura, piscicultura, gospodăria silvică).

II stadiu – industrial. A predominat din timpurile revoluţiei industriale a sec. XVI-XVII şi a semnificat trecerea de la uneltele de muncă rudimentare la maşini. Predomina sectorul secundar, industrial (construcţia, industria prelucrătoare).

Tranziţia la cel de-al treilea stadiu postindustrial – este observată în cea de-a doua jumătate a sec. XX într-un şir de state cu potenţial tehnologic înalt, cu volume enorme de informaţii şi "know-how", cu un nivel înalt de venituri ale populaţiei, şi în care este specifică creşterea orientărilor valorice. Întâietatea în plan istoric, tehnologic şi economic o deţine SUA.

Corporaţiile americane menţin controlul şi în domeniul asigurării programării de calculator (este de ajuns să ne aducem aminte de "Microsoft") şi în ceea ce ţine de reţelele de telecomunicaţii. O caracteristică a noii etape de dezvoltare a civilizaţiei este "petele albe", contradictorii. Nu putem vorbi decât de unele "contururi" ale societăţii informaţionale. Caracteristicile ei rezidă din următoarele aspecte:

  • din punct de vedere politic, societatea este democratică;

  • din punct de vedere juridic, modifică natura muncii şi creează condiţii pentru activităţile erei informaţionale;

  • din punct de vedere economic, determină creşterea potenţialului de afaceri şi a productivităţii muncii.

Caracteristica comparativă a etapelor de bază în dezvoltarea societăţii Tabelul 7.1

Caracteristicile

Instrumentală (până la industrie)

Industrială

Postindustrială

1

2

3

4

1. Principala sferă a economiei

agricultura

industria

serviciile

2. Nivelul tehnico-material

unelte de muncă: manuală – instrumente

sistemul de maşini

automate (roboţi), calculatoare

3. Principalii factori de producţie

pământ, muncă (manuală)

capitalul tehnic, abilitatea întreprinzătorului

Informaţia, intelectul, noile tehnologii

4. Forma de proprietate predominantă

a comunităţii – pe pământ şi bunurile materiale

Privată – asupra bunurilor şi banilor

Individuală – asupra intelectului

5. Principala formă de bogăţie

bunurile naturale

resursele marfă – bani

Cunoştinţele, inovaţiile

6. Grupul social predominant

proprietarii de pământ

proprietarii de capital

proprietarii de informaţie

7. Relaţiile agenţilor economici

directe, personale

materializate

"electronice"

8. Obiectivul de bază al activităţii

producţia mijloacelor de existenţă

obţinerea venitului

autodezvoltarea şi creativitatea

9. Organizarea economiei

naturală

de piaţă

de reţea

10. Paradigmele de bază ale dezvoltării omului

"homo faber"

"homo economicus"

"homo intelligens"

11. Strategia fundamentală de dezvoltare a societăţii

supravieţuirea comunităţii

creşterea economică

dezvoltare durabilă

Dată fiind căutarea noilor abordări, a noilor teorii ce caracterizează sistemul economic , un interes deosebit îl reprezintă teoria dezvoltării politice a societăţii, a schimbului civilizaţiilor. Conform acestei teorii, pot fi menţionate astfel de civilizaţii: neolitică (cu durata de 30-35 secole); veacul de bronz (sclavagismul din Est cu durata de 12-13 secole); feudală timpurie (7 secole); preindustrială (4,5 secole); industrială (2,5 secole); postindustrială (1,3 secole).În mod grafic, schimbul civilizaţiilor în lume poate fi prezentat astfel:

Figura 7.1. Schimbul civilizaţiilor în lume

Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii economice

În orice sistem economic, ca urmare a multitudinii subiecţilor economici şi a intereselor lor, apare necesitatea coordonării şi sistematizării activităţii comune. Conţinutul coordonării activităţii economice se reduce la modul, ordinea de adoptare a deciziilor cu privire la producţie şi consum între diferiţi agenţi economici.

În calitate de extremitate, "antipod" al activităţii economice în teoria economică, poate fi menţionată ordinea spontană şi ordinea stabilită (din centru) – ierarhică. În viaţa reală, autoorganizarea sistemului economic se combină cu reglementarea lui din exterior, adică cu gestiunea exercitată de către subiecţii economici (statul, instituţiile civile, organizaţiile mondiale), care "impun" diferite reguli şi norme de comportament. Determinarea coraportului efectiv dintre procesele spontane de organizare a economiei şi gestiunea conştientă reprezintă sarcina primordială a tuturor comunităţilor.

De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii economice, se disting trei modele de sisteme economice:

  • tradiţional – bazat pe economia naturală;

  • descentralizat – bazat pe economia de piaţă;

  • centralizat, administrativ de comandă – bazat pe economia planificată.

Fiecare din modelele menţionate reprezintă o construcţie teoretică cu un set de principii specifice. Sistemele economice reale sunt o combinare complexă a formelor, relaţiilor economice şi, de regulă, au la bază una dintre acestea.

Sistemul economic tradiţional

Acest sistem economic este caracteristic pentru un nivel jos de dezvoltare a societăţii. El a predominat în perioada ce a anticipat capitalismul. Această economie a fost numită de Karl Bücher "etapa economiei casnice închise".

Trăsăturile caracteristice ale sistemului tradiţional:

  • nivel jos de dezvoltare a forţelor de producţie;

  • forma de proprietate comună, colectivă – "comunism primitiv";

  • pământul constituia principalul factor de producţie;

  • predominarea muncii manuale, bazate pe unelte rudimentare;

  • diviziunea simplă şi naturală a muncii;

  • economie (producţie) naturală, "autoconsum": producţia bunurilor de primă necesitate în cadrul comunităţii; problemele (ce? cum? pentru cine?) le rezolvă producătorul – consumator;

  • rolul predominant în societate îl au tradiţiile şi obiceiurile (instituţia de bază);

  • economia avea un caracter închis, limitat, ascetic;

  • conservatism şi inerţie în comportamentul economic;

  • ierarhia relaţiilor în comunitate – conduce preotul, căpetenia;

  • scopul principal al activităţii comune – supravieţuirea comunităţii;

  • institutul (organizaţia) principală a sistemului este gospodăria domestică (casnică) – principala unitate de producţie şi consum.

Alvin Toffler, în lucrarea "Al treilea Val", caracteriza economia naturală în felul următor: "pământul este principalul factor de producţie; baza existenţei o constituie culesul, vânătoarea, cultivarea pământului; diviziunea simplă (naturală) a muncii; economia descentralizată, fiecare comunitate produce aproape tot ce consumă".

În lumea contemporană, sistemul economic tradiţional, într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent în ţările în curs de dezvoltare – unele componente ale lui (gospodăria auxiliară pentru consum personal) s-au păstrat în multe ţări, inclusiv în Republica Moldova. Totodată, tendinţele naţionale şi cultura în administrarea economiei sunt reproduse chiar şi în ţările dezvoltate.

Sistemul economic centralizat (administrativ de comandă)

Acest model s-a realizat în diferite ţări, dar, într-o măsură mai mare, s-a manifestat în economia sovietică. Principiile caracteristice sistemului sunt:

  • predominarea formei obşteşti (de stat) de proprietate;

  • insuficienţa, depersonalizarea, erodarea drepturilor de proprietate;

  • dictatura statului, politicul predomină economicul;

  • activitatea e organizată centralizat (de stat) şi coordonată prin planurile de directivă cu caracter obligatoriu;

  • lipsa libertăţii alegerii economice şi a responsabilităţii personale;

  • dependenţa administrativă a producţiei şi consumului;

  • relaţiile marfă-bani poartă un caracter redus şi deformat;

Sistemul bazat pe economia de schimb este deseori denaturat, predomină deficitul – piaţa este a vânzătorului;

  • frânarea PTŞ (progresului tehnic şi ştiinţific);

  • monopolizarea şi birocratizarea economiei;

  • predomină militarizarea economiei;

  • obiectivul (scopul) activităţii economice – îndeplinirea sarcinilor centralizate, planurilor, directivelor.

Instituţia principală de coordonare a activităţii economice este planul – document ce include, în anumită succesiune, indicatorii de dezvoltare (ai ţării, ai ramurii) într-o perioadă de timp anumită. Institutul care ia deciziile respective în sistemul centralizat este nomenclatura – persoane cu funcţii înalte de răspundere, numite în post de partidul de guvernământ.

Excurs în istorie

Modelul economic, realizat în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în anumite condiţii, a avut şi unele "plusuri"( momente pozitive):

  • realizarea stabilităţii economice relative: lipsa "salturilor" bruşte şi a "prăbuşirilor" simţitoare;

  • nivelul înalt de ocupare a populaţiei;

  • mobilizarea eficientă a resurselor într-o perioadă scurtă de timp pentru soluţionarea problemelor majore ale statului (de tipul industrializării economiei naţionale, consolidării capacităţii de apărare a ţării).

În rezolvarea problemelor sociale o importanţă aparte au avut-o posibilităţile socialismului real:

  • garantarea unui nivel anumit (nu prea înalt) de consum personal (prin intermediul efectuării controlului centralizat asupra preţurilor bunurilor de consum şi a remunerării muncii);

  • asigurarea populaţiei la un nivel înalt cu bunuri sociale, datorită sistemelor centralizate dezvoltate de învăţământ, ocrotire a sănătăţii şi asigurare a odihnei;

  • încrederea oamenilor în "ziua de mâine", susţinută de garanţiile statului în domeniul ocupării şi consumului personal, asigurării materiale şi de pensionare.

Sistemul instituţional al socialismului real bazat pe institutul proprietăţii de stat, planificare centralizată, "cooperarea şi solidaritatea muncitorilor", asigurând întreaga putere a partidului – statului şi control multilateral asupra proceselor sociale, până la un anumit timp, a contribuit la funcţionarea economiei ca un complex naţional integru. Dar, în acelaşi timp, dezvoltarea eficientă permanent era subminată de dezechilibrul dintre interesele diferitelor subiecţi economici (individ, întreprindere, stat) şi de lipsa legăturilor economice reciproc avantajoase.

În calitate de exemple de probleme cu caracter de „impas” pentru socialismul real putem remarca:

  • eficienţă şi competitivitate joasă a producţiei;

  • absolutizarea instituţiilor sistemului totalitar;

  • lezarea instituţiilor civile şi de piaţă;

  • disproporţii structurale şi dezechilibre financiare;

  • birocratism şi corupţie în toate structurile puterii;

  • infantilitatea socială a populaţiei.

Deformarea socialismului real a afectat şi relaţiile de piaţă: funcţiona "piaţa birocratică" (schimbul între agenţii economici conform deciziilor cu caracter de directivă); între întreprinderi şi organele de stat avea loc "negocierea birocratică" (la baza căreia stăteau indicatorii planificaţi şi alocarea resurselor). În aceste condiţii, principalul instrument de reglementare a pieţei – preţul – îndeplinea doar funcţia de evidenţă, cea de reglementare nefiind solicitată.

Dată fiind ineficienţa modelelor oficiale de comportament, în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în paralel funcţiona şi o "reţea" de legături social-economice deosebită, bazată pe încredere personală (instituţiile "cumătrismului", "blatului") şi pe relaţii personale reciproc avantajoase (operaţiuni ilegale de barter, cum ar fi, spre exemplu, schimbul stocurilor de mărfuri supranormative pe mijloace de producţie deficitare).

Procesele negative şi disproporţiile în fiecare ţară socialistă aveau specificul lor, deosebindu-se după scara şi gravitatea manifestării. În acelaşi timp, ele erau o dovadă a lipsei de viabilitate a socialismului real şi a aprofundării crizei sistemice, care afectează toate domeniile activităţii umane ale societăţii (economia, finanţele, politica, ideologia) şi structurile instituţionale.

În toate ţările socialiste, s-au făcut de nenumărate ori încercări de a depăşi disproporţiile social-economice ale "economiei planificate". Caracterul acestor încercări, precum şi rezultatele lor au fost diferite. În acest context, s-au manifestat şi unele tendinţe universale: trecerea de la tipul de reproducere extensiv la cel intensiv, perfecţionarea mecanismului economic prin utilizarea relaţiilor marfă-bani, majorarea independenţei subiecţilor economici.

Sistemul economic descentralizat, bazat pe economia de piaţă

Acest sistem presupune un înalt grad al diviziunii sociale a muncii, o economie de schimb dezvoltată (orientată spre piaţă), personificarea şi protejarea drepturilor de proprietate. Condiţiile de bază care permit apariţia, dezvoltarea şi menţinerea economiei de piaţă

I . Aprofundarea diviziunii sociale a muncii – se referă la separarea diferitelor genuri de activitate şi fixarea lor ca domenii de sine stătătoare. Ea reprezintă totalitatea activităţilor specializate existente concomitent în societate şi se concretizează în ramurile şi subramurile economiei naţionale. Diviziunea socială a muncii reprezintă un factor de progres în cazul în care specializarea agenţilor economiei se efectuează pe baza costului de oportunitate, apropierii maximale de punctul avantajului economic comparativ, la scara economiei naţionale şi în raport cu economia mondială.

Originea diviziunii muncii şi specializării, ca şi cauzele adâncirii ei şi sporirii gradului de specializare consta în legea rarităţii în lupta de a-şi satisface nevoile nelimitate cu resursele relativ limitate (N. Dobrotă, Economie politică, Bucureşti, 1999, p.59).

II. Schimbul: reprezintă concluzia logică a specializării şi presupune schimbul de activităţi între agenţii economici, într-un anumit raport de schimb.

În economia de schimb (piaţă) bunurile şi produsele iau forma de marfă.

Marfa reprezintă un bun economic, un produs al muncii, care, prin însuşirile sale, satisface anumite cerinţe şi e destinat schimbului prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.

Caracteristicile (însuşirile) mărfii sunt: valoarea de întrebuinţare (utilitatea), valoarea de schimb (valoarea).

Aceste categorii au fost introduse în circuitul ştiinţific cu multe secole în urmă. Aristotel, A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, K. Marx, J. Stuart Mill au concretizat deosebirile dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.

Valoarea de întrebuinţare (utilitatea mărfii) constă în satisfacerea unor anumite necesităţi. Utilitatea poate satisface necesitatea individuală a omului sau poate servi ca mijloc de producţie pentru bunurile materiale. De exemplu, cartofii, salamul ş.a. satisfac necesităţile în alimente, ţesătura – necesitatea în îmbrăcăminte etc.

Deci, valoarea de întrebuinţare este purtătoarea materială a valorii mărfii. Valoare de întrebuinţare au şi multe alte bunuri, care nu sunt create prin muncă (fără a fi purtătoare de valoare), de exemplu, apa de izvor, fructele copacilor sălbatici. Nu orice bun, ce are valoare de întrebuinţare, este marfă. Pentru ca bunul să devină marfă, el trebuie să fie destinat schimbului. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie să satisfacă necesităţile producătorului, ci, prin sfera schimbului, să satisfacă necesităţile altor membri ai societăţii.

Un bun economic devine valoare doar în condiţii sociale determinate (în cadrul producţiei de mărfuri). Valoarea de schimb reprezintă raportul cantitativ de schimb al mărfurilor. De exemplu, 1 topor se schimbă pe 20 kg de grâu. Adepţii teoriei valoare – muncă (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx) susţineau că valoarea mărfii este determinată numai de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei. Iar mărfurile, în anumite proporţii, se egalează, deoarece au o bază comună – munca. Condiţia schimbului este deosebirea valorilor de întrebuinţare a mărfurilor schimbate. Totodată, utilitatea diferitelor mărfuri, calitativ diferenţiate, din punctul de vedere al adepţilor teoriei obiective, este cantitativ necomensurabilă.

În teoria economică contemporană este acceptată altă abordare, care îşi are începuturile în lucrările reprezentanţilor teoriei utilităţii marginale: K. Menger, E. von Bohm-Bawerk, F. von Vieser, autorii teoriei subiective– valoare-utilitate. Valoarea unui bun este explicată prin utilitatea, raritatea şi importanţa pe care aceasta o prezintă pentru om. Problema comparării, comensurării diferitelor utilităţi ocupă un loc important în teoria subiectivă.

Conform teoriei obiective (valoare-muncă), numai pe piaţă, în cadrul schimbului se determină timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea bunului. Iar valoarea capătă forma sa de exprimare, ca valoare de schimb. Adică, valoarea se creează în procesul de producţie şi se manifestă pe piaţă.

Reprezentanţii teoriei subiective (valoare-utilitate) reproşează, în sensul că, dacă marfa se procură pe piaţă nu din considerentele evaluării cheltuielilor de muncă (socialmente necesare) pentru producerea mărfii, ci din considerentele că marfa respectivă este utilă, cumpărătorul preţuieşte (evaluează) această marfă. Valoarea de schimb este determinată de utilitatea marginală, de cea a ultimei porţiuni de care persoana are nevoie. Utilitatea descreşte pe măsură ce intensitatea nevoii se micşorează.

"Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe costurile de producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse ca cheia de boltă a unui turn. Au existat interminabile controverse asupra problemei de a şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia este similară disputei pentru a se afla care din lamele unei foarfece – cea de jos sau cea de sus – taie coala de hârtie. Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă "taie". Or, tocmai locul cererii consumatorului îndeplineşte rolul de lamă mobilă. (Alfred Marshall. Principii de economie politică, p.221).

Susţinătorii teoriei determinării valorii în baza mai multor factori explică valoarea de schimb a bunurilor prin luarea în considerare şi a mărimii masei monetare aflate în circulaţie, şi a puterii de cumpărare a monedei.

III. Sporirea lichidităţii monedei . Moneda (banii) este mijlocul de intermediere a schimbului economic, datorită faptului că ea are cea mai mare lichiditate şi cel mai mic cost de utilizare.

Utilizarea banilor, sub diferite forme, reprezintă condiţia indispensabilă a desfăşurării activităţii economice. După aprecierea profesorului american Paul Samuelson, ei sunt "sângele care irigă sistemul economic". Ce sunt banii? Care este natura lor? Clasicii economiei politice susţineau că banii sunt o marfă cu un rol deosebit, de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. P. Samuelson consideră că "banii reprezintă produsul unei convenţii, al unui acord la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului".

Economistul francez J. M. Albertini defineşte banii drept "un semn concretizat printr-o hârtie, piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile bancare, care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul naţiunii unde banii sunt recunoscuţi". (Iordache Stelian. Curs de economie politică, Bucureşti, 1999, p.367).

Banii au cunoscut o evoluţie logico-istorică continuă în timp, care s-a structurat în mai multe etape.

Excurs istoric

Prima etapă este cea a banilor-marfă, în care rolul banilor a fost îndeplinit de unele bunuri, cele mai solicitate în unele zone la anumite popoare (sarea, vitele, pieile de animale, scoicile albe şi negre, diferite metale etc.).

Mai târziu, funcţia socială de echivalent general revine metalelor preţioase (aur şi argint) sub formă de lingouri, inele etc. Atribuirea rolului de bani metalelor preţioase se explică prin proprietăţile lor: valoare mare într-un volum mic, se divizează uşor, fără pierdere de valoare; toate părţile divizate sunt omogene; sunt inalterabile; pot fi transportate uşor etc.

De la bani-aur s-a trecut la banii – monede de aur, confecţionaţi din metale preţioase de diferite mărimi, cu greutate şi titlu garantat, aplicat prin sigiliu.

În cadrul schimbului, banii se află temporar în mâinile agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei aibă o valoare deplină. Astfel moneda de metal preţios este înlocuită în circulaţie cu banii de hârtie: bilete de bancă (bancnotele) şi banii de hârtie propriu-zişi (hârtie-monedă).

Biletele de bancă (bancnotele) au apărut în sec. XVII în schimbul lingourilor şi monedelor de aur depuse la bănci. La început, aceste bilete erau convertibile (schimbare liberă) în aur. În cazul în care rezervele de aur ale băncilor de emisie a biletelor şi-au pierdut caracterul de stoc de acoperire a bancnotelor omise, ele au devenit neconvertibile în aur.

Astfel, s-au creat condiţii de apariţie a banilor de hârtie (hârtie-monedă). Sub aspect istoric, de peste 60 de ani, aurul nu mai stăpâneşte piaţa monetară, fiind înlocuit de forme băneşti moderne, iar după 1971 nici o monedă nu mai este convertibilă în aur. Banii de hârtie reprezintă înscrisuri care, în procesul circulaţiei, întocmesc banii cu acoperire în bunuri reale.

Odată cu dezvoltarea sistemului bancar, banii de hârtie se înlocuiesc cu banii de cont (sau monedă scripturală). În prezent, instrumentele moderne de achiziţii rapide sunt reprezentate de cărţile de credit, cecuri bancare la purtător, liniile de credit etc.

Utilizarea acestor forme face ca, în ţările dezvoltate, majoritatea operaţiunilor băneşti să fie efectuată prin carduri electronice, cu excepţia unei cantităţi mici de bani-cash (de buzunar) pentru consumul curent.

Rolul banilor şi importanţa lor în viaţa economică se poate studia prin analiza funcţiilor acestora: (vezi figura 7.2).

Funcţiile de bază ale banilor

Figura 7.2. Funcţiile de bază ale banilor

  • măsură a valorii (etalon de calcul) şi constă în calitatea banilor de a măsura bunurile economice; prezenţa reală a banilor nu este obligatorie. Această măsurare se realizează cu ajutorul preţului, care reprezintă expresia bănească a valorii mărfii. În fiecare ţară, există un etalon general al preţurilor, moneda naţională (leu, dolar, euro etc.);

  • mijloc de circulaţie , funcţie ce permite transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, fiind intermediarul actelor de vânzare-cumpărare. Prezenţa reală a banilor este necesară;

  • mijloc de plată , apare din cauza necoincidenţei între momentul apariţiei angajamentului de livrare şi al achitării mărfii cumpărate (vânzarea pe credit, plata impozitelor, plata salariilor etc.). Astfel, obligaţiile economice se evaluează în bani şi se sting în momentul plăţii unei datorii;

  • mijloc de acumulare (economisire) – forma universală sub care se constituie rezervele agenţilor economici pentru asigurarea continuităţii activităţii şi a consumului. Banii reprezintă cele mai lichide active din economie, care se transformă imediat în orice bunuri economice, fără costuri suplimentare;

  • bani universali reprezintă capacitatea banilor de circulaţie pe plan internaţional. În calitate de bani universali pot servi dolarul american ($), yenul japonez (Y), euro; moneda convenţională DST (drepturi speciale de tragere – unitate monetară de cont, emisă de Fondul Monetar Internaţional şi utilizată ca activ internaţional de rezervă).

Concomitent cu aceste cinci funcţii clasice, în literatura economică, se mai specifică şi alte funcţii:

  • de transmitere de valoare de capital de la o persoană la alta;

  • mijloc al puterii, banii permit influenţarea deciziilor şi comportamentului altor oameni.

Masa bănească în circulaţie este condiţionată de funcţiile banilor , viteza de circulaţie şi de politicile monetare (politica banilor ieftini şi banilor scumpi) odată cu trecerea la exprimarea preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor, elaborată de economistul american Irving Fisher. Relaţia dintre preţuri şi monedă este exprimată prin ecuaţia:

MV = PT ,

în care:

M – cantitatea de monedă existentă, în medie, într-un interval de timp;

V – viteza de circulaţie a monedei;

P – nivelul preţurilor;

T – volumul tranzacţiilor.

În consecinţă, formula masei monetare în circulaţie este:

M = PT/V

În urma analizei şi criticii teoriei cantitative a banilor, din considerentele că nu se poate identifica cantitatea de bani disponibilă cu cea efectiv cheltuită, a apărut teoria calitativă a banilor. Prin intermediul acestei teorii au fost introduse elementele subiective în analiza relaţiei preţ-monedă.

Astfel, ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde şi unele elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de bani, care decid modul şi timpul utilizării mijloacelor băneşti de care dispun, în funcţie de preţuri şi de alţi factori.

În ultimele decenii, s-a elaborat o teorie integratoare cu privire la bani şi rolul lor în economia de piaţă. Cel mai cunoscut monetarist contemporan, economistul american Milton Friedman, introduce noţiunea de putere de cumpărare a monedei. Prin această noţiune se înţelege cantitatea de bunuri materiale şi servicii ce pot fi cumpărate cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1 şi indicele preţurilor (1/Ip).

De exemplu: dacă într-un an, indicele preţurilor (Ip) creşte cu 25%, puterea de cumpărare se va reduce cu 20% (1/1,25 = 0,80).

IV. Proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a atributelor proprietăţii (Vezi Proprietatea fundament al sistemului economic ). Proprietatea privată este asociată cu libertatea economică. Optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică (ponderea acestui prag diferă de la ţară la ţară).

Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În funcţie de gradul de îndeplinire a fiecărei condiţii, se relevă nivelul de performanţă a sistemului economic. Condiţiile expuse mai sus reprezintă condiţiile apariţiei, extinderii şi menţinerii economiei de piaţă. Din aceste considerente, ele sunt numite condiţii constitutive ale economiei de piaţă.

Economia de piaţă s-a consolidat în perioada capitalismului "clasic". În lumea contemporană, majoritatea economiilor naţionale se bazează pe economia de piaţă.

Caracteristicile definitorii ale sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă, sunt următoarele:

  • nivel înalt de diviziune socială a muncii;

  • forţe de producţie dezvoltate, industrie maşinizată;

  • predomină proprietatea privată;

  • rolul de reglementare a pieţei îl îndeplineşte mecanismul preţurilor;

  • mediul concurenţial asigură eficienţă înaltă;

  • libera iniţiativă a agenţilor economici, dezvoltarea antreprenoriatului;

  • cererea şi oferta se echilibrează spontan;

  • descentralizarea deciziilor, neamestecul statului în activitatea economică;

  • economia este bazată pe activitatea firmelor, orientată spre maximizarea profitului;

  • piaţa este a "consumatorului-rege" care determină ce şi cât trebuie de produs.

Instituţia de bază a sistemului descentralizat, care coordonează activitatea economică, devine piaţa cu elementele ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa care reglează spontan proporţiile ce, cum şi pentru cine trebuie de produs. Institutul (organizaţia) de bază este firma, la nivelul căreia se iau decizii.

Fiecare dintre elementele pieţei are componenta preţului. Din aceste considerente, deseori coordonarea pieţei este privită ca un mecanism al formării preţului.

În istoria civilizaţiei, economia de piaţă există, pe parcursul ultimelor secole, la scară largă datorită avantajelor sale. Printre acestea se numără:

  • satisfacerea efectivă şi operativă a necesităţilor umane;

  • repartiţia raţională a resurselor;

  • cointeresarea personală înaltă şi responsabilitatea agenţilor economici;

  • diminuarea costurilor de tranzacţie;

  • contribuirea la PTŞ şi implementarea rezultatelor lui în producţie.

Dar, totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea de crize economice, şomaj,procese inflaţioniste. Acest sistem nu este în stare să asigure echitatea socială şi nici securitatea societăţii. Dezavantajele sistemului economiei de piaţă dictează necesitatea modificării lui şi determină statul să se implice, din punct de vedere obiectiv, în economie.

Pentru economia de piaţă contemporană sunt caracteristice următoarele particularităţi:

  • mecanism mixt al activităţii economice (reglarea activităţii economice se efectuează atât prin mecanismele pieţei, cât şi prin intervenţia statului);

  • orientarea socială;

  • predominarea concurenţei imperfecte, care presupune utilizarea pe larg a metodelor non-preţ;

  • prezenţa infrastructurii dezvoltate;

  • cadrul legislativ „matur”.

Caracteristica comparativă a sistemului economic centralizat şi a celui descentralizat Tabelul 7.2

Economia de comandă

Indicii de comparare

Economia de piaţă

De stat

Forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie predominantă

Privată

Reglementarea exigentă a activităţii din partea statului

Caracterul activităţii economice

Libertatea antreprenoriatului şi alegerii partenerilor

Planificare centralizată

Modul de coordonare a activităţii economice

Autoreglementare de piaţă

Necesitatea de a îndeplini planurile de stat

Mobilul principal al activităţii economice

Interesul economic personal

Distribuirea echitabilă

Preocuparea de bază a societăţii

Producţie eficientă

Economia mixtă: conţinut şi particularităţi naţionale Noţiunea de „economie mixtă”

Modelele sistemelor economice studiate mai sus, în "stare pură", în realitate nu există. Economia reală, ce reprezintă combinarea elementelor din diferite modele, formează economia mixtă.

Termenul "economie mixtă" a fost propus de economistul american Chose (Чейз) în anii 30 ai sec. XX. El afirma că noţiunile de "capitalism" şi "socialism" reprezintă abstracţii pure. Pentru fiecare ţară, modelul mixt, compus din diferite elemente şi forme economice, este specific şi, practic, unic!

Gestionarea centralizată, pe baza proprietăţii private, a fost caracteristică Germaniei fasciste ("capitalism autoritar"); reglementarea administrativă de comandă şi proprietatea obştească – pentru URSS ("socialism pur"); unele principii ale economiei de piaţă în condiţiile proprietăţii obşteşti (de stat şi colective) s-au manifestat în Jugoslavia ("socialismul de piaţă"); în ţările post-socialiste se observă diversitatea formelor de proprietate – modele de reglementare a activităţii economice care presupun atât implicarea statului, cât şi aplicarea principiilor de piaţă.

Parametrii de bază ai economiei mixte sunt:

• ponderea sectorului de stat în producţia PIB;

• mărimea cotei de stat;

• caracterul soluţionării problemelor sociale.

Cauzele diversităţii modelelor naţionale de dezvoltare

În cadrul evoluţiei globale, fiecărei ţări îi este specifică propria traiectorie a mişcării. Alegerea ei este determinată de combinarea complexă a factorilor interni, specifici unui stat concret. Diversitatea, varietatea dezvoltării statale este condiţionată de astfel de factori ca:

  • factorii naturali: particularităţile condiţiilor climaterice, asigurarea cu resurse naturale, aşezarea geografică;

  • factorul cultural-etnic: cultura şi tradiţiile poporului, specificul mentalităţii, normele religioase;

  • experienţa şi "moştenirea" istorică;

  • structura intereselor sociale, concentrarea şi raportul lor;

  • specificul stării tehnico-tehnologice a economiei naţionale;

  • nivelul potenţialului economic al ţării; vectorul politic şi priorităţile lui.

Specificul sistemului economic al fiecărei ţări, în mare măsură, este determinat de factorii etno-culturali. Remarcăm că unele sisteme sunt predispuse spre colectivism şi reglementare socială, altele tind spre tradiţionalism, cea de-a treia categorie – spre inovaţii. Unii acceptă diferenţierea socială pronunţată, alţii – resping. Particularităţile naţionale şi culturale, ce reies din mentalitatea şi stereotipurile poporului, în mare măsură, determină şi specificul dinamicii istorice. Nivelul activităţii sociale şi gradul de consolidare a societăţii, prezenţa sau lipsa predispunerii naţiunii la mobilitate şi tendinţa spre contacte externe – toate acestea influenţează traiectoria mişcării naţionale.

Pentru fiecare ţară este caracteristic un mediu instituţional specific, ce asigură ordinea social-economică, structura "proprie" a mecanismului economic. În acelaşi timp, combinarea factorilor naţionali şi globali, a instrumentelor statului şi pieţei în scopul reglementării economice este un proces unic, ce determină specificul original al dezvoltării.

Dată fiind multitudinea factorilor dezvoltării sociale şi diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar conveni oricărui stat, este exclusă. De aceea, din punct de vedere obiectiv, există o mare varietate de modele naţionale de dezvoltare social-economică. Totodată, sistemele de tranziţie, din cauza instabilităţii evidente şi a dinamicii proceselor sociale slab pronosticate, dispun de un potenţial diapazon de dezvoltare mai larg decât sistemele sociale stabile.

O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a identificării naţionale – autodeterminării şi alegerii vectorului ţării adecvat esenţei şi valorilor ei. Soluţionarea acestei probleme presupune identificarea şi elaborarea modelului de dezvoltare economică a ţării în baza particularităţilor naţionale şi a "moştenirii" istorice.

Back to Top