Transformările contemporane radicale, ce au loc în ţările dezvoltate, sunt o dovadă a tranziţiei societăţii la un stadiu principial nou, care nu are analogii istorice. De regulă, apariţia unor astfel de situaţii este legată de schimbarea bazei material-tehnologice de producţie şi de formarea "noii economii".

Expresia "noua economie" a apărut în lexiconul ştiinţific şi jurnalistic relativ recent – acum zece ani.

În anul 1994, în vestita revistă americană "Fortune" a fost publicat articolul "Deşteptarea la o nouă economie", în care se menţiona apariţia în SUA a noii economii, ce se deosebeşte cardinal atât de epoca automobilului, cât şi de cea a agriculturii. "Inima ei este un microprocesor minuscul – "cipul" de silicon, care include programul şi optica de laser".

La baza noii economii se află revoluţia informaţională . Această revoluţie (cea de a treia) a avut loc datorită descoperirilor radicale în domeniul fizicii cuantice – microcipul-ui şi opticii laser. "Saltul" tehnologic se datorează apariţiei calculatorului, tehnologiei informaţionale şi a comunicării – Internetul.

Până în prezent nu există o tratare unică a definiţiei "noua economie". În linii generale, ea reprezintă totalitatea ramurilor ce produc utilaj de calcul şi comunicaţii, programe de computer, sectoare de hard şi software, precum şi întregul sistem de formare, păstrare, difuzare şi accesare a informaţiei şi telecomunicaţiile.

"În esenţă, noua economie este economia în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a asigura eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi produse" (Ion Bari, Probleme globale contemporane, 2003, p. 92).

Noua economie, în comparaţie cu cea "veche" – industrială, are un şir de particularităţi:

  • în domeniul capacităţilor de producţie şi resurselor dominante;

  • conţinutului şi motivării activităţii;

  • structurii şi subiecţilor economiei naţionale .

Pentru noua economie sunt caracteristice schimbări radicale în sistemul capacităţilor de producţie, şi anume:

  • dematerializarea obiectelor muncii, deoarece informaţia acumulată reprezintă un obiect nematerial şi un produs al muncii;

  • funcţiile omului, inclusiv cele creative, „îmbracă” formă dematerializată;

  • bulversarea fundamentală a modului de producere, consum şi de afaceri.

În condiţiile societăţilor instrumentale şi industriale, funcţiile fizice ale omului capătă forma de obiect. "Societatea primului val" utiliza cele mai simple invenţii: primele obiecte de troliu, prese de teasc, pârghii, elevatoare. "Societatea celui de-al doilea val" utiliza maşini pe baza resurselor energetice naturale (cărbune, gaz, petrol).

"Cel de-al treilea val" asimilează noile resurse energetice naturale (solară, geotermală, atomică, energia fluxurilor şi refluxurilor), ceea ce permite de a majora considerabil posibilităţile fizice ale omului. Totodată, funcţiile umane tot mai activ sunt delegate obiectelor – apar mijloace tehnice, care lucrează mai repede şi mai eficient decât creierul omului. Toate cele expuse asigură creşterea potenţialului intelectual şi a posibilităţilor societăţii.

Care sunt caracteristicile de bază ale viitoarei societăţi? Savanţii futurologi (ştiinţa previziunii, viitorologie) nu au un răspuns distinct la această întrebare. Însăşi această societatea este denumită diferit: "societate postindustrială" (D. Bell),„societate superindustrială" sau "societatea serviciilor" (J. Fourastié), "societate informaţională" (I. Masuda), "societate posteconomică" (V. Inozemţev).

În opinia savantului D. Bell, autorul cărţii Societatea postindustrială, trăsăturile de bază a noii societăţi sunt:

  • Tranziţia economiei de la producţia prioritară a mărfurilor la prestarea prioritară a serviciilor;

  • Transformarea clasei de profesionişti şi specialişti de profil tehnic într-un mare grup de oameni ocupaţi;

  • Ccreşterea dependenţei inovaţiilor de succesele în domeniul cunoştinţelor teoretice;

  • Transformarea instituţiilor intelectuale, legate de codificarea cunoştinţelor teoretice, în instituţii fundamentale;

  • Creşterea rapidă a "clasei politice noi” – clasei consultanţilor, experţilor şi tehnocraţilor. Pe măsura avansării spre societatea postindustrială, dominantă devine clasa tehnocraţilor, din care fac parte acei ce deţin informaţie, cunoştinţe şi manipulează cu ele cu succes.

Societatea informaţională se deosebeşte principial şi prin ceea ce ţine de raporturile cu omul, cu funcţiile şi rolul lui. Ea vizează formarea omului de tip nou – "homo intelligens", care presupune pregătire profesională calitativă, gândire creativă, poziţie socială activă, orientare spre valorile spirituale. Individul îşi valorifică personalitatea, se dezvoltă continuu, devenind vectorul principal al noii societăţi – societatea informaţională.

Comunitatea umană tinde spre lumea nouă – dinamică şi necunoscută, unde se distrug toate stereotipurile vechi ale activităţii umane şi sunt necesare principii şi criterii de organizare socială principial noi.

Evoluţia ştiinţei economice

Evoluţia ştiinţei economice

Cu privire la "Economics"

În ultimii ani, se duc discuţii active în jurul teoriei economice fundamentale şi, în primul rând, acestea vizează denumirea: economie politică, teoria economică generală, "economics". De asemenea, se descrie conţinutul (obiectul) economiei politice şi "economics"-ului, se studiază subordonarea acestor ştiinţe. În acelaşi timp, se observă o diferenţiere substanţială în evaluarea disciplinelor menţionate.

Fără îndoială, "economics"-ul clasic dezvoltă gândirea economică de piaţă, oferă posibilitatea de a face cunoştinţă cu limbajul internaţional utilizat în domeniul micro- şi în cel al macroeconomiei. Totodată, monopolul său influenţează negativ atât dezvoltarea ştiinţei respective, cât şi a activităţii practice. "Economics"-ului îi sunt inerente un şir de carenţe metodologice, inclusiv:

  • formalizarea proceselor economice, un nivel înalt de abstractizare în procesul de studiere al acestora;

  • lipsa unei abordări sistemice în evaluarea dezvoltării economiei naţionale şi mondiale;

  • studierea formelor economice externe şi a dependenţelor funcţionale (fără descrierea esenţei şi a legităţilor obiective);

  • dogmatismul (utilizarea afirmaţiilor perimate sau neviabile, de tipul: privatizarea inevitabil duce la creşterea eficienţei în economie).

Arsenalul metodologic al "economics"-ului nu permite de a ieşi din cadrul teoriei tradiţionale a economiei de piaţă şi de a identifica realităţile social-economice complexe. În particular, este vorba despre reflectarea adecvată a esenţei proceselor integraţioniste şi a tendinţei globalizării; despre argumentarea căilor de depăşire a contradicţiilor economice mondiale acute şi de stabilire a relaţiilor internaţionale reciproc avantajoase; despre identificarea specificului modelelor naţionale de dezvoltare economică şi a particularităţilor dezvoltării postindustriale.

În timp ce gândirea economică din Occident presupune extinderea şi reinterpretarea obiectului cercetărilor economice, în ţările postsocialiste se atestă o situaţie destul de paradoxală. La începutul anilor ‘90, aici a fost înlocuit marxism-leninismul învechit cu doctrina neoliberalismului (forma liberalismului radical), perimată şi ea. Substituirea ideologiilor a avut loc în termene ultrascurte, în mare măsură sub influenţa emisarilor FMI şi ai Băncii Mondiale . Cu părere de rău, avertismentele savanţilor cu renume mondial (Ianos Kornai, Joseph Stiglitz, J.K. Galbraith) despre posibilele pericole pe care le implică asemenea situaţii nu au fost auzite în ţările postsocialiste. Practica de implementare a reformelor şi rezultatele înregistrate în procesul de studii arată că teoria pieţei a fost însuşită "şcolăreşte".

În cadrul procesului reformelor în ţările postsocialiste, s-a observat că teoria pieţei "clasice" este inadecvată condiţiilor şi realităţilor "tranziţiei" contemporane. Astfel, teoria dată nu reflectă problemele contradictorii ale tranziţiei sistemice, în special, divizarea puterii economice, reîmpărţirea proprietăţii, depăşirea crizei transformaţionale, crearea condiţiilor pentru avântul social-economic, formarea sistemului viabil de asigurare socială a populaţiei etc. Experienţa transformărilor postsocialiste a scos în evidenţă "capcanele" metodologice şi limitele teoriei alegerii raţionale, constituite în cadrul echilibrului de piaţă.

Evoluţia instituţiilor: particularităţile contemporane

Fiecare stat se deosebeşte prin sistemul său instituţional. De ce? Problema constă în faptul că formele sociale primare, care au apărut odată cu formarea unor sau altor state, în mare măsură au fost condiţionate de specificul mediului tehnico-material. Doar deosebirile în raport cu mediul extern condiţionează cerinţe deosebite faţă de tipul de organizare a societăţii. În condiţiile în care mediul exterior este unul „comunitar”, adică atunci când acest mediu este utilizat în comun ca un tot întreg, societatea este "sortită" să-şi coordoneze activităţile colective sub o conducere centralizată (exemple clasice – China, Rusia). În cazul în care acest mediu nu este „comunitar”, adică atunci când elementele infrastructurii materiale sunt dezmembrate din punct de vedere tehnologic, este posibilă utilizarea acestor elemente în mod privat, de către subiecţi economici aparte (ţările Europei Occidentale).

Instituţiile fundamentale, în integritatea lor, formează baza "constituirii" sociale, care reflectă starea mediului material-tehnologic. Ele sunt numite matrice instituţionale. În baza legilor simetriei, cu anumite rezerve, pot fi menţionate şi variante de alternativă. Prin analogie cu opoziţia civilizaţiei – "Est – Vest"- este populară divizarea matricelor în cele din "Est" şi cele din "Vest". În ultimul timp, pentru a evita "absolutismul geografic", se studiază matricele X şi Y.

Matricea X este caracteristică pentru "comunitatea centralizată" şi întruneşte astfel de modele şi caracteristici:

  • de distribuire şi redistribuire, pe baza proprietăţii şi a economiei obşteşti (de stat);

  • de constituire a sistemului politic unitar-centralizat;

  • ce presupun predominarea comunitarismului (dominanta valorilor colective).

Matricea Y este tipică pentru societăţile cu un individualism pronunţat şi întruneşte următoarele modele şi caracteristici:

  • economie de piaţă;

  • organizare politică federativă;

  • predominarea ideii subsidiarităţii (proprietatea drepturilor şi intereselor personalităţii).

"Constituirea" unui stat concret după una din matrice în dinamică istorică se combină cu antrenarea (într-o formă sau alta) a instituţiilor suplimentare din altă matrice. Penetrarea şi dezvoltarea lor, spre deosebire de evoluţia spontană a instituţiilor de bază, este posibilă doar cu eforturile consecvente ale societăţii. În ceea ce priveşte echilibrul instituţional al sistemului social-economic, realizarea lui presupune optimizarea raporturilor între instituţiile de bază. Aceasta determină calea istorică de dezvoltare a comunităţii şi formele de organizare ale ei. Din aceste considerente, căutarea empirică a unei variante eficiente de sistem instituţional este caracteristică pentru toate statele, dar rezultatele sunt diferite.

În practica economică a sec. XX tendinţa de combinare a instituţiilor economice simetrice s-a manifestat pe larg prin multitudinea de tipuri ale economiei "mixte". Acestea se deosebesc prin raporturile dintre instituţiile fundamentale şi cele complementare, şi prin rezultate. În ţările postsocialiste, tendinţa respectivă, altădată reprimată, se realizează, pe de o parte, prin modificarea şi diminuarea ponderii instituţiilor economiei de redistribuire, iar pe de altă parte, prin formarea şi dezvoltarea instituţiilor pieţei.

La începutul sec. XXI, înrăutăţirea mediului de trai al societăţii impune transformări considerabile în sistemul instituţional. În condiţii calitativ noi, se dezvoltă baza tehnico-materială a comunităţii umane, cu ajutorul utilizării tehnologiilor avansate: laser, tehnologii informaţionale, telecomunicaţii, bio-tehnologii. De asemenea, dau de ştire unele procese cu caracter global, necunoscute anterior: epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului ambiant, acutizarea problemelor demografice, care cer soluţii extraordinare la nivel planetar.

Schimbările instituţionale într-o ţară luată aparte sunt influenţate în mare măsură şi de tendinţele contemporane de globalizare multilaterală. O componentă importantă a proceselor integraţioniste este unificarea normelor instituţionale, care presupune racordarea legislaţiei naţionale la standardele internaţionale. În acelaşi timp, procesele de "instituţionalizare" din ţările în curs de dezvoltare sunt influenţate economic, financiar, politic, militar de către subiecţii dominanţi în lume – ţări sau comunităţi, CTN, organizaţii mondiale. Însă, propagarea activă a normelor şi structurilor "străine" de convieţuire poate avea consecinţe periculoase. În primul rând, s-ar putea pierde originalitatea naţională în dezvoltarea statelor de la "periferie".

În lumea contemporană, se complică procesele de coordonare şi sistematizare (ordonare) a activităţii umane sociale. De pe poziţiile asigurării stabilităţii şi a perspectivelor dezvoltării social-economice, o importanţă deosebită capătă calitatea coordonării sociale.

În condiţiile societăţii integrate, conţinutul comportamentului raţional deja a "depăşit" nivelul deciziilor individuale şi presupune evidenţa sistemică a acţiunilor celor ce practică activităţi comune. Acţiunile distincte ale unor agenţi economici sunt posibile doar în cazul coraportării în "sistemul de coordonate comun". De altfel, este vorba despre formarea unui mecanism eficient de coordonare socială atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Modelele naţionale ale dezvoltării social-economice

Modelul liberal american

"Sistemul nostru economic (cel american) este un sistem mixt al întreprinzătorului liber şi al controlului economic din partea societăţii şi din partea unor institute particulare, cu tendinţe monopoliste" (P. Samuelson).

Pentru acest model, bazat pe concepţia liberalismului economic , sunt caracteristice:

  • orientarea în masă spre realizarea succesului personal;

  • încurajarea multilaterală a activităţii antreprenoriale;

  • cota de stat destul de limitată;

  • crearea unui nivel decent de trai prin înlesniri şi subsidii, acordate păturilor sociale cu un venit redus;

  • ignorarea problemei echităţii sociale.

SUA deţine locul întâi în lume în ceea ce ţine de creşterea productivităţii muncii şi după volumul PIB. Ritmurile anuale de creştere a PIB în SUA, în anii 1992-2000, au constituit 3,2% (în Germania –1,7%, în Japonia – 0,8%). Numărul utilizatorilor reţelei Internet în această ţară constituie 56% din numărul total al populaţiei (în cele mai dezvoltate ţări ale Europei – doar 40%). Nivelul şomajului în SUA este de 4,2% (în Germania – 10,5%, în Japonia – 4,6%). În SUA, 14% din populaţie se află sub pragul sărăciei.

În sec. XX, rolul economic al statului a crescut într-un mod adecvat principiilor keynesiste. În anii 80 ai secolului trecut, s-au constatat limitele expansiunii economice a statului şi s-a început identificarea formulei optime de interacţiune dintre stat şi piaţă. A avut loc diminuarea ponderii cheltuielilor de stat în ceea ce ţine de creşterea economică şi acest lucru se explică printr-un şir de factori geopolitici: sfârşitul războiului "rece", posibilitatea de a reduce cheltuielile cu caracter militar. Totodată, au crescut alocaţiile statului pentru dezvoltarea învăţământului superior (spre sfârşitul anilor 90, acestea au constituit 145 mlrd. dolari). Problema comună a naţiunii a devenit de-a transforma învăţământul superior astfel, încât la începutul sec. XXI, acesta să devină la fel de accesibil ca şi învăţământul mediu. În ultimii ani, au fost elaborate câteva programe noi care sporesc accesul americanilor la serviciile ce ţin de ocrotirea sănătăţii. În special, este vorba despre copii şi despre persoanele ce au pierdut serviciul la vârsta de 55-61 ani, precum şi despre americanii în vârstă ce nu dispun de asigurare medicală.

Rolul statului în SUA este activ şi în sfera ecologiei, agriculturii, energeticii, legăturilor economice externe. În acelaşi timp, statul încurajează activitatea antreprenorială, mediul concurenţial, obţinerea succesului personal şi îmbogăţirea, pe această cale, a majorităţii populaţiei active.

Schimbări esenţiale au loc şi în relaţiile de piaţă. La mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, circa 90% din toate veniturile din economia SUA erau asigurate de companiile pe acţiuni. Proprietatea privată corporativă este mai eficientă de pe poziţiile atragerii investiţiilor suplimentare, a introducerii noilor metode de management, a creşterii productivităţii muncii. Această formă de proprietate devine predominantă în raport cu alte forme (parteneriat, proprietatea privată individuală). În practica managerială şi în domeniul relaţiilor de muncă, este întâlnită pe larg ideologia democraţiei de producţie, care presupune atragerea lucrătorilor în procesul de gestiune a producţiei, în posedarea capitalului pe acţiuni (peste 10% din muncitorii şi funcţionarii americani posedă acţiuni ale întreprinderilor în care lucrează). Din aceste considerente, bursa hârtiilor de valoare are o importanţă deosebită în economia SUA, în comparaţie cu alte ţări unde rolul primordial îl deţine sistemul bancar.

Astfel, în economia SUA există o "diviziune a muncii" specifică: businessul privat predomină în sfera de producţie, iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea mediului ambiant, susţinerea ştiinţelor fundamentale, a infrastructurii sociale etc.).

Modelul corporativ japonez

În evaluarea modelului economic japonez, se ţine seama de următoarele caracteristici:

  • factorul corporativ – predominarea în economie a proprietăţii corporative şi a realizărilor în domeniul managementului corporativ;

  • factorul paternalist – bazat pe tradiţii naţionale în organizarea relaţiilor de muncă (atunci când firma se prezintă ca o familie, iar patronul ei – un "părinte" grijuliu);

  • factorul reglator de stat – din considerentele că statul ocupă o poziţie activă în economie, prin intermediul bugetului de stat se distribuie până la 50% din PIB;

  • factorul bancar – deoarece băncile au legături strânse cu companiile industriale, ele joacă un rol coordonator în dezvoltarea economiei naţionale.

Modelul japonez de dezvoltare economică are şi un şir de particularităţi ce reflectă specificul (originalitatea) culturii, experienţa istorică, potenţialul de producţie al acestei ţări. Dintre acestea pot fi menţionate:

  • sinteza tradiţiilor naţionale (institutul monarhiei, paternalismul, codul de onoare al samurailor) şi a celor mai mari realizări ale economiei mondiale (ideile keynesiste despre reglementarea de stat a economiei au cunoscut o largă răspândire în Japonia la începutul anilor ‘50 ai sec. XX);

  • un nivel înalt al conştiinţei naţionale, prioritatea intereselor naţiunii asupra intereselor unei personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului ţării;

  • combinarea principiilor economiei de piaţă cu programele statale de dezvoltare social-economică;

  • fuziunea reglementării flexibile centralizate cu managementul corporativ de succes;

  • parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică motivarea activităţii durabile şi interesul faţă de legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung;

  • sistemul eficient de management în raport cu calitatea mediului ambiant.

Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi soluţionarea cu succes a problemelor sociale. În particular, este vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a populaţiei, creşterea continuă a nivelului de remunerare a muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu întâmplător, până la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia japoneză se vorbea ca despre un "miracol".

Politica de stat prevedea:

  • în domeniul producţiei : stimularea ramurilor-cheie (electronică, electroenergetică, carboniferă, oţelărie);

  • în domeniul relaţiilor creditare : efectuarea unui control riguros asupra fluxurilor financiare transferate în străinătate, controlul asupra ratei dobânzii la toate tipurile de depuneri cu scopul majorării investiţiilor interne şi creării unui sistem viabil de creditare a producţiei;

  • în domeniul veniturilor : respectarea raportului dintre nivelul de trai al populaţiei (inclusiv, salariul) şi productivitatea muncii în vederea diminuării costului şi majorării competitivităţii producţiei japoneze.

Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au avut băncile. Ele au participat activ la mobilizarea resurselor financiare, identificarea proiectelor investiţionale de perspectivă, controlul asupra negocierilor şi gestiunea riscurilor.

Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a muncii şi motivarea ei bazată pe dragostea faţă de muncă şi pe conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în clasamentul mondial. Competitivitatea înaltă a producţiei japoneze se datorează utilizării tehnologiilor avansate şi nivelului jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul productivităţii acesteia.

Japonia s-a smuls, în adevăratul sens al cuvântului, din starea de înapoiere economică prin intermediul unei dezvoltări orientate spre export şi bazate pe o forţă de muncă remunerată slab, dar înalt calificată şi care produce mărfuri calitative (Vezi: Друкер П. Новые реальности. – М., 1994, с.217).

Totodată, în ultimul deceniu, Japonia trece printr-o fază de stagnare. Ea a fost provocată de un şir de circumstanţe, cum ar fi:

Politica banilor "ieftini" , promovată de stat. Această politică a dus la creşterea enormă a cererii de investiţii, în condiţiile unei eficienţe scăzute a producţiei (de exemplu, în agricultură 4/5 din preţuri se reglementează de către stat, ¾ din venituri constituie subvenţiile, dar productivitatea muncii este de doar 30% în raport cu nivelul înregistrat în SUA; în industrie s-a majorat şi numărul celor ocupaţi, şi durata timpului de lucru);

Mediul juridic şi instituţional , care poartă un caracter discriminant în raport cu condiţiile în care sunt acordate sursele de finanţare externă cu caracter non-bancar. O perioadă îndelungată de timp în Japonia au existat obstacole serioase în vederea accesului la aceste surse. Pe piaţa internă de obligaţiuni aveau acces doar unele companii de stat. Pentru operaţiunile cu acţiuni se percepeau impozite înalte. Rigorile şi situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul transferului de capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în comerţul cu hârtii de valoare.

Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul lui, dar, în acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile creative ale personalităţii.

În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi orientări social-economice, scopul urmărit fiind depăşirea situaţiei de criză care s-a creat în ţară.

În modelul japonez al capitalismului corporativ reglementat are prioritate iniţiativa privată, abilitatea antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De asemenea, se recunoaşte rolul activ ("de diriginte") al statului în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile structurale, investiţionale şi externe.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă

Fundamentele teoretice ale acestui model au fost elaborate în ajunul celui de-al doilea război mondial de reprezentantul şcolii de la Freiburg – Walter Eucken, iar realizarea practică s-a produs pe timpul cancelarului RFG, Ludwig Erhard. Acest model era studiat de discipolii lui drept o "a treia cale” (spre deosebire de economia de piaţă liberă (piaţă "pură") şi cea centralizată (sistem totalitar). Conţinutul modelului este combinarea libertăţii economice şi a egalităţii sociale. Acest model este specific Germaniei, Austriei, Elveţiei, Olandei, cu diferenţe culturale notabile, echilibrat şi echitabil.

Eucken afirma că "acestea ... nu sunt tipuri reale care să caracterizeze organizaţia economică sau etapa dezvoltării economice – acestea sunt modele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale, adevărate tipuri ideale".

Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se bazează pe concepţia "îmbinării" principiilor pieţei cu structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea securităţii sociale. Statul traduce activ în viaţă politica de "echilibru", de menţinere a concurenţei şi de limitare a procesului de monopolizare a economiei. El asigură cadrul legal şi social necesar pentru dezvoltarea societăţii civile şi a echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor, posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică). Pentru limitarea inechităţii sociale se practică sistemul de impozitare progresiv, iar studiile în instituţiile superioare sunt gratuite.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe o reglare dublă: pe piaţă şi pe intervenţionalismul statal economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării economice.

Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de Friedrich List, naţiunea este în centrul atenţiei. Spiritul de câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune. Omogenitatea culturală explică de ce ţările modelului renan sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului renan este specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi economisirea sunt socotite aici virtuţi, la scara întregii populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133)

Modelul economiei de piaţă negociate – "socialismul suedez"

Denumirea de model "negociat" vine de la mecanismul de adoptare a deciziilor în baza negocierilor pentru diferite categorii de activităţi: fiscale, reglementarea relaţiilor de ocupare, prestarea serviciilor sociale. Ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia) şi-au ales în calitate de vector de dezvoltare constituirea „statului bunăstării generale", ceea ce prevede impozite înalte în afaceri şi reglementarea masivă a sectorului social.

Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din creaţia economiştilor Alva şi Gunnar Myrdal, ce a condus la formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”.

Acest model mai este numit şi "socialism funcţional", deoarece are loc divizarea funcţiilor în societate. Funcţiile de producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el controlează sectorul real. Funcţiile sociale, de asigurare a creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de diminuare a inechităţii veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea subvenţiilor celor mai vulnerabile pături ale societăţii) le îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea infrastructurii moderne, susţinerea ştiinţelor fundamentale. Dominanta socială a politicii suedeze este ponderea (cota) înaltă a statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor tripartite (sindicat – patronat – guvern).

„Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a fost să asigure poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i pună pe capitalişti să plătească pentru toate acestea.” (*Vezi Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Bucureşti, 1994, p.112).

Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un nivel ridicat de calificare a muncitorilor şi funcţionarilor; pe tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un puternic sentiment de solidaritate; un profund consens social şi dorinţă de cooperare, exprimată în gradul înalt de sindicalizare a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica, regele, aristocraţia, proprietarii funciari. Astfel, Suedia a creat cel mai mare sector public din ţările capitaliste, sectorul căreia depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa medicală, oferind cetăţenilor săi un înalt standard de viaţă.

La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări scandinave, înregistrează o rată a şomajului de peste 10%, inflaţie înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul modelului suedez, despre care se vorbeşte la trecut.

Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze aceste dimensiuni au fost instituite cele mai mari impozite din lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în străinătate, iar fluxul investiţiilor străine scade. ”În locul unei economii de piaţă funcţionând dinamic, călăuzită de „ mâna invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de „invizibila strângere de mână” (**Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138).

Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia de la capitalism mijloace de creare a bogăţiei, iar de la socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta evoluţiei economice, în baza unui mecanism. Ca să redistribui trebuie mai întâi să posezi bogăţia materială, de altfel „şansa” e de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de piaţă săracă.

Modelul "etatist" francez

Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul şi protecţionismul, libertăţile economice şi centralismul statal, sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model include un şir de elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez şi german), dar cu o pronunţată tentă dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producţiei industriale). În cadrul modelului, se utilizează pe larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe baza prognozării curente şi a prognozării strategice. Imediat după al doilea război mondial (anul 1945), a fost elaborat primul plan de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum cantitativi (oţel, energie electrică etc.), iar din anii 60 ai secolului trecut planificarea este orientativă şi indicativă.

Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în vederea majorării productivităţii. Planificarea strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra sistemului fiscal şi a celui de remunerare a muncii. Principalele instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal (peste 90 la sută din veniturile bugetare).

Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat şi liberal, care obţine avantaje din constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru realizarea cu succes a unui "capitalism statal".

Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă contemporane (modelul englez, italian, olandez, norvegian, austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică esenţial ceea ce a fost descris deja în rândurile de mai sus.

În căutarea modelului moldovenesc de dezvoltare social-economică

Pentru Republica Moldova , ca şi pentru orice ţară postsocialistă, problema modelării dezvoltării naţionale este deosebit de actuală din următoarele considerente:

  • tranziţia la o traiectorie nouă de mişcare;

  • costurile impunătoare ale "vestern-izării pieţei" în anii 90;

  • protecţia autenticităţii şi a intereselor naţionale în condiţiile diversificării relaţiilor mondiale.

Este cert că modelul naţional de perspectivă trebuie să includă următoarele componente:

  • "comune", adică cele care se elaborează luându-se în calcul tendinţele globale ale epocii contemporane;

  • "particulare", ce reflectă specificul dezvoltării unui grup de ţări (cazul Republicii Moldova – ţările ce se află în tranziţie "după socialism");

  • "unitare", se accentuează particularităţile ţării concrete (specificul factorilor de producţie, ierarhia obiectivelor de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale, sistemul intereselor şi cel al motivaţiilor, mecanismul gestiunii, varietatea formelor şi structurii avuţiei naţionale).

Problema identificării naţionale pentru economia moldovenească poate fi soluţionată, în opinia noastră, în mod constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială, completat cu mecanisme de control democratic real. Acest model este accesibil din următoarele considerente:

  • se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale;

  • tendinţele globale ale epocii contemporane – socializarea şi democratizarea activităţii sociale;

  • concordarea cu standardele Uniunii Europene.

Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia "mare") este un proces complicat, dat fiind civilizaţia multipolară.

Vecinătatea geopolitică a acestor state determină specificul structurii civilizaţiei – sinteza culturii şi civilizaţiei, "deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii asupra principiului unităţii. Orice tendinţă de dezvoltare socială în asemenea sisteme presupune existenţa factorului contradicţiei, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei dominante constante de dezvoltare.

Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a Republicii Moldova au determinat particularităţile civilizaţiei ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta permanentă pentru suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul mentalităţii şi comportamentul "ţăranului" (dragostea de pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de comerţ şi îmbogăţire ca scop determinant); soluţionarea colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu canoanele ortodoxe şi densitatea înaltă a populaţiei.

Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată aspiraţiilor de veacuri ale poporului. Totodată, liberalizarea primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de majoritatea populaţiei.

Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după convingerile politice, perceperea naţional-etică, interesele confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate aprofundează dezintegrarea socială, generează tendinţe de trecere la o activitate autonomă.

"Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din Europa, este un stat cu multe probleme din punct de vedere al dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care republica s-a aflat mai mult de 10 ani, după părerea lui J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu trebuie de efectuat transformările de piaţă".5

O importantă cauză de ordin politic a crizei transformaţionale în Republica Moldova, în opinia noastră, a fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra interesele naţionale. În lipsa tradiţiilor democratice şi a mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit politica orientată spre rentă, a avut loc „intercalarea” puterii şi businessului, care este îmbinată cu lobysm agresiv, exprimat prin practica adoptării deciziilor statale "comandate".

Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii în Republica Moldova, în procesul transformărilor sistemice, au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic":

  • pierderea componentei sociale în cadrul reformelor de piaţă;

  • orientarea monetaristă în politica economică;

  • formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor efectuate;

  • deschiderea unilaterală a economiei naţionale.

În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice, situaţia social-economică s-a agravat şi a fost pusă în pericol securitatea naţională.

Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe ideologia umană a transformării cu participarea maximală a potenţialului uman: interese şi capacităţi, factorii de dezvoltare moral-etici şi naţional-culturali.

Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea decalajului dintre standardele mondiale şi cele naţionale trebuie studiate ca obiective social-economice ale reformării.

Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor: de la liberalizarea economică şi stabilizarea situaţiei financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea economiei naţionale este posibilă doar prin susţinerea reală de către stat a ramurilor cu avantaje comparative şi potenţial competitiv.

În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa specificului şi priorităţilor economiei moldoveneşti, este oportun de a alege:

  • modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al Moldovei, prioritate urmând să aibă produse ecologice, create pe baza tehnologiilor moderne;

  • dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea serviciilor de transport, graţie aşezării favorabile a Republicii Moldova;

  • intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale, ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al potenţialului uman;

  • dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza materialelor de construcţie existente în regiune şi a forţei de muncă ieftine;

  • dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e necesară stimularea proceselor integraţioniste (iniţial la nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul de „reproducere” a relaţiilor externe.

Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce contribuie la mobilizarea resurselor interne şi la sporirea posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere economică şi de asigurare a securităţii naţionale.

Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se bazează pe particularităţile socio-culturale şi principiile moral-etice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile concurenţei mondiale acerbe, intensificării tendinţelor informatizării şi socializării economiei, o importanţă deosebită o au valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale. Odată cu tranziţia la o nouă etapă a dezvoltării civilizaţiei, multe valori tradiţionale ale poporului moldovenesc (prioritatea valorilor spirituale, atitudinea precaută faţă de natură, autoritatea culturii şi cunoştinţelor, conlucrarea şi solidaritatea) vor fi solicitate la cel mai înalt nivel.

Back to Top