Teoria economică: evoluţia obiectului de studiu

"Teoria economică a devenit regina ştiinţelor sociale. Este unica direcţie a cercetărilor sociale, căreia i se acordă Premiul Nobel"

(Robert Hailbroner)

Economia ca ştiinţă

Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi, respectiv, reprezintă o ştiinţă socială, de rând cu sociologia, ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă aparte, autonomă, ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit de alte discipline.

Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de răspuns: economia, comportamentul uman, activitatea economică practică, procesele şi fenomenele ei.

Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor, poeţilor, negustorilor.

În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale, economia s-a constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII. Starea ei este influenţată de factori materiali – nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi cum se produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea gândirii economice.

Factorii determinaţi ai ştiinţei economice

Figura 1.1. Factorii determinaţi ai ştiinţei economice

Sistemul ştiinţelor economice

Odată cu acumularea cunoştinţelor, are loc specializarea pe domenii înguste. Cunoştinţele economice nu sunt o excepţie în acest sens.

Actualmente, lumea complexă a economiei este studiată sub diferite aspecte şi din punctul de vedere al diferitelor ştiinţe specializate. În sistemul ştiinţelor economice, în linii mari, pot fi evidenţiate următoarele direcţii:

  • ştiinţe economice fundamentale (generale);

  • ştiinţe economice funcţionale;

  • ştiinţe economice de ramură şi aplicative;

  • ştiinţe economice interdisciplinare;

  • ştiinţe economico-istorice.

Domeniile în care sunt specializate aceste ştiinţe reies din denumirile lor.

Ştiinţele economice funcţionale (speciale) abordează anumite aspecte, funcţii separate ale activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară, bazele marketingului, dreptul economic, finanţele etc. Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum gândesc oamenii?) Situaţia ştiinţei economice Nivelul de dezvoltare al activităţii economice (ce şi cum fac oamenii?) economia în cadrul unei ramuri (spre exemplu: economia agriculturii, turismului, construcţiilor). Este posibilă şi specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat.

Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup de ţări, a comunităţii economice mondiale în ansamblu, precum şi . Acest bloc include: istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale, istoria doctrinelor economice.

Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt cele ce se intersectează şi explică modelele, formele, regulile de activitate economică. Acest grup include: metode economico-matematice, cibernetica economică, sociologia economică etc.

Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă rolul de "fundament" – bază metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor şi a fenomenelor reale, elaborarea conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor economice.

Obiectul de studiu al teoriei economice şi evoluţia lui

Ce ştiinţe economice se referă la ştiinţele teoretice fundamentale (generale)? Pentru a răspunde la această întrebare, vom efectua o mică incursiune istorică.

În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate profunde, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu economia politică.

Termenul "economie politică" a fost propus în 1615 (epoca mercantilismului – acumulării iniţiale a capitalului şi formării economiilor naţionale) de francezul Antoine de Montchrestien în "Traité d'economie politique". La baza termenului au stat cuvintele greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – lege, regulă; politicos – cetate, oraş, societate. Denumirea ştiinţei poate fi descifrată ca "legile gospodăriei în societate". În calitate de disciplină academică, economia politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi economie politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice.

În România, cursul a început să fie predat la Academia Mihăileană din Iaşi în 1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în România la Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".

"Perceperea obiectului cunoaşterii economice este atât de complicată, încât, în funcţie de epocă, de modă chiar, s-a vorbit fie de economia politică, fie de ştiinţa economică sau, într-un mod mai neutru, – de analiză economică" (G. Abraham-Frois).

Termenul de „economie politică” (ştiinţă economică) dintotdeauna a fost interpretat neunivoc. Astfel, aceasta era definită ca ştiinţa:

  • despre bogăţie (această opinie aparţine mercantiliştilor);

  • despre producţie şi repartiţia bunurilor materiale ("părinţii" acestei concepţii au fost clasicii);

  • despre relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a activităţii economice umane (tratarea marxistă);

  • despre gestiunea economiei naţionale (interpretarea reprezentanţilor naţionalismului economic).

La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică – "economics".

Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de la Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei politice".

Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic raţional al individului, adică problemele utilizării efective a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii nevoilor materiale ale omului. În centrul atenţiei economiştilor au apărut problemele funcţionării eficiente a economiei de piaţă.

Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în lumea nevoilor nelimitate a devenit prioritară în studiile economice. În sec. XX, această teorie şi-a consolidat statutul de direcţie ştiinţifică primordială – "mainstrim".

În secolul trecut, de rând cu "economics", s-au afirmat şi alte concepţii ştiinţifice, care presupun abordări metodologice şi viziuni noi în ceea ce ţine de esenţa teoriei economice.

În particular, este vorba despre neomarxism, care accentuează evoluţia relaţiilor de producţie în condiţiile PTŞ, şi de instituţionalism, care cercetează impactul instituţiilor asupra dinamicii social-economice.

Obiectul teoriei economice şi astăzi trezeşte discuţii, dat fiind faptul că există o multitudine de abordări şi definiţii (Anexa 1.1).

Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice) Tabelul 1

Nr/o

Curente şi şcoli de gândire economică

Obiectul de studiu

1.

Mercantilismul

Fiziocraţii

Şcoala clasică

Avuţia naţională

2.

Marxismul

Relaţiile de producţie

3.

Şcoala istorică

Economia naţională în ansamblu

4.

Marginalismul (micro-economia)

Comportamentul subiecţilor economici, căile şi mijloacele atingerii scopurilor propuse

5.

Keynesismul (macro-economia)

Mecanismul funcţionării economiei naţionale ca un tot întreg

6.

Curentul instituţional-sociologic

Institutele şi schimbările instituţionale

7.

Teoria sintezei neoclasice

Avuţia naţională, formele şi stimulenţii comportamentului uman în lumea resurselor limitate

Cunoştinţele economico-teoretice generale permit de a conştientiza logica evoluţiei activităţii economice, de a prognoza perspectivele şi tendinţele dezvoltării social-economice ale societăţii. În baza principiilor economice generale se elaborează politici şi măsuri speciale, orientate spre rezolvarea unor probleme concrete.

În celebrul manual Economia politică, P. Samuelson şi W. Nordhaus (ediţia a XV-a) susţin că "... în ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte" (p.22).

Cele mai răspândite interpretări ale teoriei economice ca ştiinţă:

  • Studiază schimbul, comportamentul pe pieţele financiare şi modul de alocare a resurselor materiale în economie ;

  • Studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a produce bunuri de valoare şi pentru a le distribui membrilor săi;

  • Studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului şi, respectiv, modul de utilizare a preţurilor în procesul de alocare a resurselor.

  • Examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate.

Pentru notiţe ***1

De ce au existat şi continuă să existe diferite abordări ştiinţifice (neidentice) ale obiectului de studiu al economiei?

Menţionăm principalele cauze:

  • complexitatea, poliedricitatea şi dinamismul obiectului de studiu – "cosmos economic";

  • schimbul istoric al priorităţilor dezvoltării economice (în condiţiile acumulării iniţiale a capitalului a predominat comerţul exterior, mai târziu – industrializarea, în prezent – informatizarea);

  • pluralismul (multitudinea) metodologiilor, modurilor de abordare inerente ale diferitelor şcoli ştiinţifice şi adepţilor lor;

  • multitudinea şi opoziţia intereselor social-economice şi politice în societate, inclusiv în rândul savanţilor.

Astfel, totalitatea cauzelor şi circumstanţelor cu caracter obiectiv şi subiectiv condiţionează multitudinea abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi exclude posibilitatea tratării unice a teoriei economice . Totodată, această situaţie nu trebuie dramatizată. Dimpotrivă, pentru asigurarea unei analize economice complexe şi valoroase este necesară activizarea colaborării ştiinţifice cu utilizarea multitudinii metodelor de cercetare.

De menţionat că orice cunoştinţe, orice teorie este mult mai săracă decât realitatea, deoarece studiază doar una din părţile ei, un fragment. După cum afirma la figurat laureatul Premiului Nobel, J. K. Hicks, „ teoriile noastre ca instrumente de analiză sunt razele solare, care luminează unele părţi ale obiectului şi lasă în umbră alte părţi”.

Din fabula Indiei antice

Mai mulţi oamenii orbi au fost puşi alături de un elefant: unul a pipăit trompa, altul – urechea, al treilea – piciorul. În mod normal, fiecare persoană şi-a făcut „propria” impresie, unilaterală despre obiect.

La fel de fragmentare sunt şi viziunile ştiinţifice cu privire la procesele economice. Din aceste considerente, nici una din concepţiile ştiinţifice nu poate pretinde la faptul că reflectă integru şi adecvat realităţile economice.

Teoria economică contemporană , în viziunea noastră, trebuie să se concentreze asupra studiului relaţiilor social- economice, ce apar în procesul de reproducere în condiţiile utilizării alternative a resurselor economice rare.

Structura teoriei economice contemporane

Teoria economică contemporană , ca entitate complexă cu diferite niveluri de organizare a activităţii economice (firmă, ramură, economie naţională, sistem mondial), este abordată şi cercetată sub diferite unghiuri de vedere. Structura cercetărilor ştiinţifice presupune diverse modele, procedee, analize comparative la diferite niveluri de funcţionare a economiei: micro-, mezo-, macro- şi megaeconomie.

Analiza microeconomică sau microeconomia (din greacă micros – mic) presupune studierea economiei, preponderent, la nivelul resurselor şi bunurilor, prin prisma comportamentului unor unităţi structurale (individ, familie, firmă, bancă) şi a interacţiunii pe pieţe concrete.

Obiect de studiu este modul de activitate, reieşind din interese individuale. În context, sunt folosiţi aşa-numiţii indicatori "proprii": cifra de afaceri, valoarea adăugată, venitul global, costurile de producţie, profitul.

Adam Smith este considerat părintele microeconomiei. În Avuţia naţiunilor, Smith analizează modul de formare a preţurilor şi identifică eficienţa pieţelor – "mâna invizibilă" care conduce indivizii în acţiunile lor îndreptate spre satisfacerea intereselor şi a scopurilor propuse. La sfârşitul secolului XIX, neoclasicii au transformat microeconomia într-un sistem ştiinţific. Marginaliştii au modificat obiectul de studiu al ştiinţei economice, punând accentul pe analiza pieţei.

Mezoeconomia ocupă o poziţie intermediară între micro- şi macroeconomie şi studiază procesele economice la nivelul ramurii, ale unui complex aparte (agro-industrial, zonele economice libere /ZEL/, militar-industrial), ale regiunii, oraşului, raionului.

Comportamentul unui grup nu poate fi înţeles fără o cunoaştere a psihologiei individului. La fel mişcarea macroeconomică nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte micromecanismele de piaţă. Neologismul a fost propus de Stuart Holland (1975) pentru a caracteriza specificul domeniilor menţionate.

Analiza macroeconomică sau macroeconomia (din geacă macro – mare) studiază sistemul economic naţional ca un tot întreg. Ea cercetează agregatele – indicatorii ce caracterizează activitatea economică (economii şi consum, venituri şi cheltuieli) şi utilizează astfel de indicatori ca: volumul de produs global la scară naţională, PIB, nivelul şomajului, al inflaţiei etc. O apreciere a viziunii macroeconomice oferă Fr. Quesnay în „Tabloul economic” (sec. XVIII), J. B. Say în „Legea debuşeelor”, T. Malthus în „Legea populaţiei.”

Un aport esenţial la dezvoltarea macroeconomiei a avut şi K. Marx (sec. XIX), dar adevăratul fondator al acesteia, ca disciplină autonomă (deşi este comparativ tânără) este considerat J. M. Keynes (anii 30 ai sec. XX). Teoriile lui sunt baza de referinţă în domeniu.

Micro- şi macroeconomia, deosebindu-se prin obiectul de studiu, în acelaşi timp, se completează una pe alta. După cum s-a exprimat la figurat P Samuelson, una dintre ele studiază "copacii", iar alta – "toată pădurea".

De exemplu, producţia la scara firmei, profitul şi costurile; cererea şi oferta pe pieţe particulare (grâu, resurse energetice, piaţa muncii) – toate se referă la nivelul microeconomic. Dar situaţia la nivelul unor întreprinderi şi pieţe depinde de starea economiei naţionale în întregime. Pe de altă parte, starea macroeconomiei (volumul producţiei globale, starea cererii şi ofertei agregate) sunt determinate de activitatea unităţilor economice.

Astfel, macroeconomia (un întreg) reprezintă mediul economic ce influenţează comportamentul subiecţilor microeconomiei (părţi). Totodată, de rezultatele activităţii agenţilor din domeniul microeconomiei depinde starea macroeconomiei.

Megaeconomia (economia mondială) – cea mai "tânără" parte a teoriei economice. Ea a apărut ca urmare a proceselor ce ţin de activitatea integraţionistă şi de globalizare. Megaeconomia studiază problemele economiei mondiale: diviziunea internaţională şi specializarea muncii, comerţul internaţional şi sistemul valutar, migraţia capitalului şi a forţei de muncă. Concomitent, ea analizează procesele de transformări contemporane, soluţionează probleme mondiale acute (alimentare, ecologice, demografice). Are loc internaţionalizarea vieţii economice cu toate consecinţele ei.

Astfel, în cadrul teoriei economice contemporane, în urma aprofundării cunoştinţelor economice şi a specializării acestora, s-au format astfel de ştiinţe autonome cu propriul obiect de studiu ca : teoria economică generală (economia politică), microeconomia, macroeconomia, economia mondială.

Pentru notiţe***

De regulă, în manualele contemporane de teorie economică sunt prezente compartimentele "microeconomie” şi „macroeconomie". Acestea reproduc (deseori în formă simplificată) unele fragmente din ştiinţele respective. Astfel, se reproduce structura clasicului "economics" şi obiectul lui – dependenţe funcţionale în comportamentul economic şi problemele schimbului, alegerii consumatorului în condiţiile economiei de piaţă dezvoltate. Aceste aspecte sunt foarte importante şi au un aport practic considerabil.

Totodată, adepţii "economics-ului" omit multe relaţii "cauze-efecte" esenţiale, ignoră relaţiile social-economice dintre oameni, "uită" (neglijează) problemele repartiţiei şi realizării proprietăţii, nu studiază sistemul variat al intereselor economice şi mecanismul coordonării lor, se pierde abordarea sistemică a organismului economic, se "subapreciază" factorii "non-economici" ai dezvoltării economice. Remarcăm că, pentru ţările cu o economie de tranziţie, ca şi pentru ţările în curs de dezvoltare, o importanţă prioritară au problemele modernizării producţiei, creşterii economice, repartiţiei proprietăţii şi veniturilor.

În viziunea noastră, în sistemul învăţământului economic, problemele caracteristice pentru diferite niveluri organizatorice ale activităţii ar trebui examinate în contextul logicii interne de funcţionare şi dezvoltare a sistemului economic integru, cu evidenţa proceselor reale de transformări.

Dezvoltarea teoriei economice contemporane în perspectivă vizează analiza complexă şi multilaterală a economiei în calitate de subsistem al societăţii, în interdependenţă organică cu alte sfere (politică, instituţională, ideologică, socială, culturală) şi în contact cu mediul natural şi comunitatea mondială în întregime .

Rolul teoriei economice în progresul social

"Ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politici, şi atunci când au dreptate, şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică decât se poate de crezut. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea".

J. M. Keynes

Teoria economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea este:

  • baza – "fundamentul" sistemului învăţământului economic şi al formării gândirii economice ştiinţifice;

  • baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi corectării politicii economice a firmelor, statului;

  • izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice.

Funcţiile teoriei economice

Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată în baza "setului" de funcţii pe care aceasta le îndeplineşte.

1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a fenomenelor economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite lărgirea orizontului şi proceselor ce decurg în mediul ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi dezvoltare a sistemului economic, formarea gândirii economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor, funcţionarilor publici).

2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice (ca şi al altor discipline) constă în asigurarea activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie la elaborarea previziunii, iar previziunea stă la baza acţiunii. Deseori, funcţia legată de previziunile în domeniul dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine autonomă şi se afirmă ca o funcţie de pronosticare. Ea are un rol important la elaborarea programelor şi prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economici mari şi a economiei naţionale în întregime.

3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de analiză economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere), necesare pentru toate ştiinţele economice aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor economice concrete.

4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni. În ultimul timp, ca urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în perioada sovietică, mulţi cercetători autohtoni ignoră sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile, ideile au guvernat şi continuă să guverneze lumea! Important este ca ideile economice – "lozincile gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În caz contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu o politică economică neefectivă.

De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a ideologiei de piaţă în forma amplificată, în special, în lipsa structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de consecinţe negative de ordin economic, social, etic şi moral.

Teoria economică pozitivă şi normativă

În literatura occidentală contemporană, funcţiile teoriei economice sunt divizate în pozitive şi normative. Această delimitare este legată de numele lui J. M. Keynes, care afirma că ştiinţa pozitivă reprezintă "totalitatea cunoştinţelor sistemice, care fixează ceea ce este în realitate”, iar ştiinţa normativă – „totalitatea cunoştinţelor care demonstrează ce trebuie să fie ... arta ... sistemul de reguli pentru atingerea scopului determinat".

Teoria economică pozitivă se ocupă de descrierea, analiza, prezentarea realităţilor economice: cum este constituit sistemul economic, în ce mod societatea şi subiecţii economiei rezolvă problemele, care este starea reală a proceselor economice. Astfel, analiza pozitivă răspunde la întrebarea: "Ce este, ce are loc în economie?".

În particular, care sunt cauzele proceselor inflaţioniste, ce subiecţi activează pe piaţa muncii, prin ce se explică activitatea investiţională, de ce se constată proficitul (sau deficitul) bugetului de stat?

Pentru a găsi un răspuns adecvat la întrebări, precum şi pentru a reflecta corect, ştiinţific realităţile economice, iniţial, se colectează şi se analizează fapte concrete (materiale statistice şi informaţionale, documente, opiniile teoreticienilor şi practicienilor).

În baza sistematizării şi generalizării, se relevă caracteristicile esenţiale ale proceselor economice şi se dezvăluie principiile-legităţi existente în comportamentul economic al indivizilor.

Teoria economică normativă are un caracter imperativ: răspunde la întrebarea "ce şi cum trebuie să fie în economie?" În baza cunoştinţelor cu caracter normativ, se determină reperele, priorităţile şi indicatorii cantitativi ai creşterii economice. Obiectivele teoriei normative sunt: elaborarea programelor social-economice, argumentarea recomandărilor economice, relevarea metodelor de soluţionare a problemelor economice.

De exemplu, ce măsuri pot fi practicate pentru eradicarea sărăciei, care este nivelul admisibil al inflaţiei, face de mărit (sau de diminuat (şi până la ce nivel) sectorul de stat? Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă opiniile estimative şi părerile unor persoane concrete, care, de regulă, depind enorm de puterea politică din ţară şi de interesele personale.

În rândul savanţilor-economişti, datorită deosebirilor în metodologia cercetărilor, se observă divergenţe serioase chiar şi în evaluarea pozitivă a unor şi aceloraşi procese. Cu toate acestea, cel mai mult se discută aspectele ce ţin de teoria economică normativă. De exemplu, în procesul de trecere a economiei naţionale la relaţiile de piaţă, se propun diverse "scenarii", programe şi "seturi de măsuri" în vederea "restructurării" economice, care, adesea, se exclud reciproc.

Teoria economică şi politica economică

Teoria economică are o importanţă enormă pentru argumentarea ştiinţifică a politicii social-economice a statului. Orice societate este cointeresată într-un management eficient al statului şi în realizarea de către „centru” a unor măsuri şi acţiuni raţionale. În acest scop este necesar de asigurat succesiunea corectă a obiectivelor politicii de stat şi comensurabilitatea ei cu posibilităţile reale ale societăţii.

Anume ştiinţa economică poate determina compatibilitatea obiectivelor şi metodelor eficiente de elaborare şi realizare a diferitelor "scenarii" de dezvoltare economică. Nu întâmplător în ţările dezvoltate deja mai mult timp se recurge la serviciile consilierilor economici calificaţi şi cu autoritate, care activează pe lângă liderii de stat.

Teoria economică poate fi utilă societăţii, dacă, pe de o parte, ea permanent se "subalimentează" şi se controlează prin practică, iar pe de altă parte, reprezintă o argumentare ştiinţifică obiectivă pentru determinarea strategiei economice, precum şi pentru elaborarea măsurilor concrete, la diferite niveluri, ale activităţii economice. Reflectând adecvat starea activităţii economice practice, argumentând legităţile şi tendinţele ei, ştiinţa economică are misiunea de a contribui la formarea profesioniştilor, a managerilor cu gândire economică dezvoltată, care pot genera şi realiza o politică economică în baza căreia ar funcţiona cu succes şi s-ar dezvolta economia naţională.

Corelarea practicii, teoriei şi politicii economice

Figura 1.2. Corelarea practicii, teoriei şi politicii economice

Politica economică eronată deformează activitatea practică şi duce la costuri nejustificate în utilizarea posibilităţilor economice. Criteriul veridicităţii oricărei teorii economice îl constituie procesele autentice, faptele şi evenimentele adecvate practicii reale.

„Indiferent care este teoria, dacă aceasta nu este confirmată prin date practice, atunci ea nu are valoare ştiinţifică şi trebuie să fie respinsă”

(Maurice Allais)

După rolul său, teoria economică poate fi comparată cu o "cheie" ce permite de a descoperi mecanismul complex şi legităţile funcţionării organismului economic. Ştiinţa economică nu oferă reţete, ea nu poate fi prezentată (după cum afirma J. M. Keynes) drept un "set de recomandări gata, utilizate direct în activitatea economică”. Mai degrabă, ea este o metodă decât o doctrină, un instrument intelectual, o tehnică a gândirii.

Despre perspectivele dezvoltării teoriei economice mondiale

Teoria economică mondială, actualmente, se află "la răscruce", iar, după părerea mai multor autorităţi în domeniu, chiar în stadiu de criză . Ea nu a fost în stare să dea un răspuns adecvat provocărilor „istorice” ale contemporaneităţii. Faptul că "înaltele" abstracţii ştiinţifice s-au dovedit a fi prea puţin viabile s-a soldat cu diminuarea rating-ului mainstrim-ului. În Occident, această direcţie nu mai este privită drept cea mai nouă realizare a ştiinţei economice contemporane (Anexa 1.2).

În ultimul timp, apar şi se dezvoltă direcţii ştiinţifice noi, care presupun studii ample ale factorilor non-economici (instituţionali, sociali, psihologici, politici, de drept etc.). Aceşti factori determină şi influenţează dinamica economică.

În calitate de exemple în context, pot fi menţionate:

• economia instituţională;

• economia evoluţionistă;

• economia transformaţională;

• teoria alegerii publice;

• teoria sectorului de stat;

• teoria pieţelor ramurale.

Procesele dinamice, contradictorii ale timpurilor noastre necesită argumentări teoretice eficiente. Depăşirea stării de criză a gândirii mondiale moderne este însoţită de reinterpretarea stereotipurilor teoretice deja acceptate şi de elaborarea unei paradigme (concepţii) economice noi, în baza sintezei realizărilor ştiinţifice ale diferitelor şcoli.

În legătură cu cele expuse, este raţională utilizarea abordării evolutiv- instituţionale, care studiază dialectica dezvoltării sociale de pe poziţiile mişcării bazei tehnico-materiale în raport cu sistemul instituţional, ce coordonează comportamentul oamenilor.

După cum dovedeşte practica empirică, este imposibil de a evalua starea oricărei economii naţionale şi de a prognoza dezvoltarea ei fără evidenţa particularităţilor instituţionale ale ţării date, a cursului politic, specificului cultural, legăturilor cu restul lumii.

Actualmente, în Occident, poate fi observat şi "renesans-ul" teoriei economiei politice. În Europa, aceştia sunt tinerii urmaşi ai instituţionalismului lui T. Veblen. În SUA, savanţii care s-au solidarizat în jurul "Revistei americane de economie şi sociologie". Economia politică este predată la catedrele "economics" în universităţi prestigioase, inclusiv la Harvard (Universitate americană, fondată la Cambridge de John Harvard (1636). În structura studiilor economice contemporane, creşte importanţa teoriei economice generale, reactualizată şi completată în ceea ce ţine de conţinut şi metodologie.

Reactualizarea se face în baza comparaţiei cu economia politică clasică. Obiectul de studiu al teoriei economice trebuie să prezinte economia ca pe un sistem complex, deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile de funcţionare şi dezvoltare, în interacţiune cu alte instituţii sociale (prioritar politice), procese şi fenomene .

Economistul român cu renume internaţional, Virgil Madgearu, susţinea: "Ştiinţa economică tratează viaţa economică ca pe un tot întreg. Consecinţa practică pentru ştiinţa economică este că, în principiu, ea trebuie să considere, ca obiect al ei, o unitate economică întreagă...

Această unitate economică unică, care poate să formeze obiectul ştiinţei economice, poate să fie mică, dar poate să fie şi mare: o simplă economie ţărănească, dar şi economia unui întreg popor sau a lumii întregi" (Curs de economie politică, Craiova, 1944, p.8).

În condiţiile specializării economiei, sunt foarte solicitate cercetările interdisciplinare: de "îmbinare" cu economia, politica, dreptul, sociologia, psihologia, demografia etc.

Intensificarea cercetărilor de "frontieră" permite integrarea cunoştinţelor în domeniul sistemului contradictoriu de necesităţi şi interese, a forţelor motrice şi tendinţelor societăţii contemporane.

O atenţie deosebită în cercetările ştiinţifice va fi acordată problemelor actuale:

• specificul relaţiilor social-economice în condiţii contemporane;

• identificarea şi evaluarea perspectivelor dezvoltării economiei naţionale, cu evidenţa specificului, experienţei istorice, particularităţilor mediului instituţional;

• interacţiunea şi integrarea diferitelor tipuri de sisteme economice ce formează economia mondială.

Cercetările ştiinţifice trebuie să reflecte necesităţile reale ale societăţii şi să aibă la bază interacţiunea teoriei economice, analizei empirice şi a cercetărilor aplicative. Totodată, experienţa practică nu trebuie utilizată în calitate de ilustrare simplă a teoriei abstracte, ci examinată ca mijloc de verificare şi ca bază pentru aprofundarea viitoarelor elaborări ştiinţifice. Necesitatea abordării complexe, integrate în procesul de studiere a realităţilor economice contemporane este accentuată de incertitudinea majoră pe care o implică dezvoltarea dinamică.

Evaluând aportul ştiinţei economice a sec. XX, savanţi renumiţi accentuează realizările în dezvoltarea cercetărilor empirice şi utilizarea concepţiilor teoretice în soluţionarea problemelor practice concrete2.

Activitatea complexă de "cercetare" în domeniul ştiinţei economice fundamentale continuă. Posibil, studenţii de azi vor prelua energic ştafeta şi vor contribui la dezvoltarea teoriei economice .

Back to Top