Proprietatea ca institut social

" ... economia politică califică proprietatea doar drept unul dintre cele mai puternice stimulente în vederea majorării avuţiilor ... " (J. B. Say)

În viziunea maselor, "proprietatea" este concepută drept ceva raportat la altceva sau la altcineva. Adică, indică posesia (apartamentul meu, ruda mea). De aici, reiese şi unele drepturi, şi posibilităţi. Din copilărie (începând cu o jucărie, o bomboană), înţelegem bine sensul dilemei "al meu" – "străin". Pe parcursul vieţii, tindem să înmulţim proprietatea noastră.

De ce oamenii sunt atât de "însetaţi" de proprietate? Credem că interesul pentru proprietate este inerent omului şi se explică printr-un şir de circumstanţe:

  • Tendinţa spre bunăstare materială;

  • Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă, autonomie în acţiuni şi opinii;

  • Dorinţa de a obţine un statut social înalt şi de a dispune de putere.

"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile oferite de aceasta sunt atât de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni" (Dicţionar de economie politică / Sub red. H. Higts).

Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.

Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu, pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui aparţine lucrul?) este lipsită de sens.

Noţiunea de "proprietate", în sens larg, înseamnă :

  • apartenenţa valorilor materiale şi spirituale unor subiecţi anumiţi;

  • drepturi juridice de apartenenţă;

  • relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în legătură cu însuşirea şi redistribuirea obiectelor proprietăţii.

Fenomenul proprietăţii este necesar din punct de vedere obiectiv: el e condiţionat de raritatea bunurilor (resurselor, rezultatelor muncii, veniturilor). Cine are acces la bunurile rare, acela şi dispune de dreptul de proprietate asupra lor, are anumite drepturi şi posibilităţi.

După rolul său, institutul proprietăţii se prezintă ca fundament al activităţii economice! Anume proprietatea (mai întâi asupra resurselor) se prezintă ca bază a puterii economice şi aliniază întregul sistem de relaţii social-economice. Ea determină formele de organizare a activităţii, "impune" modul de interacţiune dintre lucrători şi condiţiile de producţie, reglementează caracterul de repartiţie a bunurilor economice şi veniturilor în societate, influenţând nivelul de satisfacere a cerinţelor economice şi sociale ale oamenilor. Formele de proprietate predominante în societate determină particularităţile mecanismului de gestionare a activităţii economice, specificul relaţiilor dintre autorităţile economice şi politice, precum şi vectorul dezvoltării sociale.

Structura proprietăţii

Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut economic intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").

Structura proprietăţii

Figura 6.1. Structura proprietăţii

Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de componente ale unui tot întreg, trebuie să fie adecvate şi să se completeze unul pe altul.

Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:

  • mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;

  • distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului).

Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:

  • sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;

  • principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor;

  • cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei.

Latura juridică şi economică a proprietăţii se deosebeşte printr-o autonomie relativă. Totodată, este confirmat istoric că transformările juridice (formale) ale proprietăţii, de regulă, sunt precedate de dezvoltarea social-economică reală a societăţii şi de schimbarea relaţiilor de producţie. În primul rând, este vorba despre schimbarea relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie.

Conţinutul economic al proprietăţii Subiectul şi obiectul proprietăţii

În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu înstrăinarea-însuşirea bunurilor economice şi a veniturilor.

Aceste relaţii caracterizează contactele între participanţii (subiecţii proprietăţii) la tranzacţiile ce ţin de "însuşirea-înstrăinarea" anumitor obiecte.

Modelul relaţiilor de proprietate

Figura 6.2. Modelul relaţiilor de proprietate

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:

  • indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;

  • socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni);

  • administraţiile publice de stat.

Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate:

  • imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport);

  • bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele, obiectele de consum);

  • active financiare (hârtiile de valoare, banii);

  • forţa de muncă, talentul;

  • rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale).

Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare pentru activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru consum personal de către populaţie.

Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă primordială o au relaţiile de proprietate asupra condiţiilor materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor de producţie. În context, sunt importante următoarele circumstanţe:

  • subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele, dispune de posibilitate reală de a-şi însuşi o parte din bunurile rare;

  • însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a mijloacelor de producţie.

Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o activitate eficientă. Iar utilizarea productivă a resurselor economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile oamenilor. În plus, aceasta are un rol pozitiv asupra progresului social în întregime.

Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile economice s-au bazat pe monopolizarea unor obiecte ale proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul, capitalul tehnic). În societatea contemporană, odată cu creşterea rolului cunoştinţelor informaţionale şi ştiinţifice, apar idei despre prioritatea proprietăţii intelectuale. Fără a contesta importanţa ei, remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un caracter intermediar şi se materializează prin aplicarea în activitatea economică practică a know-how, tehnologiilor şi tehnicii mai avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un rol deosebit îl joacă subiecţii ce monopolizează materializarea şi comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu, producătorii ultimelor generaţii în domeniul electronicii, medicamentelor – produse ce nu au analogie).

Veniturile de la proprietate

Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice . Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit.

În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură, este determinat de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.

Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă, posesorul abilităţilor antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă.

Formele veniturilor (fundamentale) de pe urma proprietăţii

Figura 6.3. Formele veniturilor (fundamentale) de pe urma proprietăţii

Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor

Relaţiile de proprietate au definire concret-istorică, adică pentru fiecare societate este caracteristică ordinea sa specifică, ce reglementează relaţiile patrimoniale dintre oameni.

Aspectul juridic al relaţiilor de proprietate se elaborează şi se perfecţionează de către societate în procesul de dezvoltare istorică.

Determinarea juridică a proprietăţii o constituie:

  • instituţiile informale (tradiţii, norme religioase, obiceiuri, principii moral-etice) specifice fiecărui popor;

  • instituţii formale (legi, acte normative) stabilite şi controlate de către stat.

Aspectele juridice ale proprietăţii reflectă "regulile de joc", în baza cărora sunt stabilite relaţiile de proprietate între oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?

Încă latinii susţineau: "plena in re potestas" – eu dispun, eu posed. Iar în "Dreptul Roman" (sec. V î.e.n.) proprietatea se definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada" respectivă, cea mai „performantă” calitate era dreptul de posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i schimba apartenenţa, starea, destinaţia, de a o transmite în gestiune).

Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate privată, există două direcţii cunoscute.

În cadrul dreptului continental, proprietatea privată este proclamată "inviolabilă şi indivizibilă". Descompunerea (schimbarea) şi repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui obiect între câţiva subiecţi era examinată ca o manifestare a vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi această situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele capitaliştilor ce apăruseră la acea vreme şi care aspirau la acumularea capitalului.

"Dreptul de proprietate continental este conceput drept un drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar al resurselor poate fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare, p.48).

Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate, dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja de aşa-numita direcţie anglo-saxonă.

La originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R. Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore. Adepţii teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un "set" de împuterniciri ce sunt stipulate în contract. Ei apără divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe poziţiile utilizării mai avantajoase a averii.

Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui subiect concret.

Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neo-instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate, subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează accesul la resursele şi bunurile rare.

Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:

  • Deţinerea dreptului de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare;

  • Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare;

  • Diviziunea drepturilor de proprietate presupune divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a dreptului de utilizare a resurselor.

Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:

  • dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;

  • dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui.

  • dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea).

  • dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma utilizării bunurilor.

  • dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii mediului exterior.

  • dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul aflat în proprietate.

  • dreptul de moştenire.

  • atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen nelimitat.

  • dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii cauzate altor agenţi;

  • dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi agenţi economici);

  • caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când persoana nu deţine toate 11 împuterniciri). Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe urma utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc.

Definirea drepturilor de proprietate permite determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu cât mai clar sunt definite şi aplicate drepturile de proprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii economice).

Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus definirii) apare atunci când drepturile de proprietate sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de proprietate, care se soldează cu prejudicierea activităţii economice şi a intereselor persoanelor terţe). Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi. Consolidarea drepturilor de proprietate permite aprecierea mărimii veniturilor sau a pierderilor subiecţilor de proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.

Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec. XX şi care se caracteriza prin:

  • afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari şi cu diferite drepturi şi responsabilităţi în ceea ce ţine de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă predominantă a activităţii economice;

  • necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei rezultatelor utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe, care nu sunt în stare să perceapă mecanismul pieţei.

Pentru proprietatea privată este caracteristică "specificarea" riguroasă a drepturilor: este determinat distinct subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată răspunderea materială.

Pentru proprietatea de stat este caracteristică "erodarea" drepturilor de proprietate (toţi împreună sunt proprietari, iar individual – nimeni!), nefiind personificată nici răspunderea. În condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă faţă de averea "tuturor".

Principalele forme de proprietate

În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate:

Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici. "Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea privată este definită de trei principii juridice de bază:

  • orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al persoanelor ... ;

  • orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor proprietăţi;

  • orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat", care poate fi liber cedat... altor persoane".

(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)

Varietăţile acestei forme de proprietate sunt:

  • proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe baza factorilor de producţie, pe care îi utilizează proprietarul cu lucrătorii salariaţi;

  • de grup (formată în baza cotelor de participare);

  • privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor societăţi de capitaluri, cumpărare-vânzare de acţiuni).

Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii societăţi şi include:

  • proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii, drumurile auto şi căile ferate, producţia militară, structurile Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele);

  • proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli, spitale, întreprinderile gospodăriei comunale).

În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două forme de proprietate descrise (privată şi publică) – proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi organizaţiile private, acţionar este şi statul). În orice economie contemporană, este prezentă atât proprietatea privată, cât şi cea publică, proporţiile lor fiind diferite.

Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total) constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia, Franţa, Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda) până la 14-15% (Grecia, Franţa, Finlanda).

În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul de stat constituie circa 22% din numărul total de persoane ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul total de producţie.

Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite forme de organizare a activităţii antreprenoriale. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesul societăţii" (Constituţia Republicii Moldova, titlu IV, art. 127).

Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt caracteristice restructurări esenţiale ale relaţiilor de proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi privatizarea obiectelor de stat şi crearea sectorului privat, ca fundament al sistemului de piaţă.

În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din numărul total de subiecte economice 93,2% constituiau întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului public şi 2,9% – întreprinderile cu capital străin.

În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii intelectuale, care mai este numită şi formă specifică a proprietăţii. Varietăţile ei sunt:

  • proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin patente sau licenţe şi e protejată de instituţiile abilitate cu funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu există o proprietate care aparţine omului mai sigur decât cea care este rezultatul muncii lui intelectuale" (N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79);

  • proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi.

Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului": "intelectualul", ce generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează dreptul de proprietate şi reglementează relaţiile între oameni în domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale; întreprinzătorul-businessman, ce implementează ideile şi invenţiile, pe bază comercială.

Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate

Forma de proprietate privată contribuie la dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale, este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării, asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile sociale. În acelaşi timp, ea presupune un anumit grad de risc şi o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar falimentul). Există şi o anumită doză de risc pentru societate, în general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate joasă sau a celei unde lipseşte profitul.

Forma de proprietate publică este justificată: în cazul obiectelor ce ţin de infrastructură (energetică, transportul feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale şi necesită investiţii capitale de proporţii; în cazul întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală posibilitatea unora de a trăi pe contul altora.

Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este necesară constituirea şi susţinerea diverselor forme de proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv necesităţile multiple ale societăţii.

După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există standarde unice pentru toate ţările în ceea ce ţine de formele şi structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter concret istoric şi sunt caracteristice unei anumite societăţi. Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este condiţionată de o mulţime de factori, dintre care pot fi menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice, poziţia geopolitică a ţării, specificul de dezvoltare istorică, particularităţile culturii şi mentalităţii populaţiei, nivelul dezvoltării economice, orientarea politică a statului.

Back to Top