Teoria economică ca ştiinţă, evolu ţia obiectului de studiu al ştiinţei economice.

Ştiinţa economică ocupă un loc însemnat în sistemul ştiinţelor care studiază societatea. Formarea ştiinţei economice a constituit un proces complex şi îndelungat, proces care a avut la bază atît dezvoltarea economică, cît şi aprofundarea cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare.

Prima etapă - preştiinţifică - începe din antichitate şi durează pînă în sec. XVIII. Elementele incipiente de gîndire economică au apărut în Orientul Antic, cel mai cunoscut curent de gîndire economică fiind Confucianismul în China. Ulterior, s-au ivit idei economice în Italia, Egipt, Babilon. Totuşi, momentul de vîrf al începuturilor gîndirii economice l-a constituit Grecia Antică cu Xenofon, Platon, Aristotel. Xenofon vede bogăţia, mărimea patrimoniului ca obiect al economiei, ca ştiinţă. Platon tratează proprietatea, munca, diviziunea socială a munci, funcţiile banilor.

Aristotel face distincţie între economia domestică, oiconomie şi economia de schimb (hrematistica). Prima se bazează pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, limitată de nevoile de consum şi de folosinţă. Hrematistica se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani. Hrematistica se ocupă mai ales cu banii pentru că aceştia constituie scopul schimbului.

Aristotel sesizează valoarea de consum a mărfii. După Aristotel, economia are ca obiect de studiu comportamentul omului ca membru al societăţii. Scopul economiei îl reprezintă bogăţia.

În Evul Mediu gîndirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor (Toma d’Aquino) cu privire la existenţă şi etică. Ei susţineau teoria preţului just şi a incriminării ratei înalte a dobînzii.

Odată cu dezvoltarea şi statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea într-o ştiinţă economică care ar da explicaţia fenomenelor economice din punct de vedere a realizării lor la nivelul statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea “Tratatul despre Economia Politică” introduce termenul “economie politică’.

Mercantilismul (mercante - marfa) a însemnat un salt deosebit asupra vieţii economice. Sursa de acumulare a bogăţiei statului ei au văzut-o în comerţ. Mercantiliştii apar în Spania, Anglia, Franţa. Ideea şcolii este că izvorul bogăţiei statului este aurul, care poate fi acumulat în rezultatul dezvoltării comerţului exterior. Ei au inventat sistemul protecţionist, conform căruia să nu se permită importarea mărfurilor străine, introducînd vămi şi impozite. Reprezentanţi de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety, D. Cantemir.

Etapa a doua a constituirii propriu zise a ştiinţei economice, cuprinsă între anii 1750­1870, a fost marcată de apariţia unui nou curent de gîndire economică, care a transferat analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei.

Şcoala fiziocrată a apărut în Franţa, în secolul XVII. Manifestul curentului fiziocrat îl constituie “Tabloul economic”, elaborat de Fr. Quesnay, în care se prezintă pentru prima dată un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economice naţionale. Ideile şcolii: bogăţia societăţii este munca oamenilor în agricultură; existenţa unei ordini naturale a societăţii umane; neintervenţia statului în viaţa economică.

Şcoala clasică a economiei politice, momentul de vîrf în evoluţia teoriei economice, a pus bazele curentului de gîndire şi politică economică denumit liberalismul economic (A. Smit, D. Ricardo, Thomas Maltus, J.B. Say).

Ideea promovată de clasici o reprezintă liberschimbismul, ca sistem, în cadrul căruia schimbul economic între naţiuni nu trebuie să fie supus controlului statului. A. Smith în lucrarea “Avuţia naţiunilor” fundamentează teze care întregesc conţinutul teoretic şi metodologic al teoriei economice: defineşte mai riguros noţiunea de muncă productivă şi neproductivă; îmbogăţeşte cu iei noi teoria obiectivă a valorii; explică noţiunea de salariu, profit, rentă, capital; pun e bazele comerţului internaţional.

D. Ricardo a proclamat drept principiu de bază al economiei politice valoarea creată numai de munca umană; a dezvoltat teoria repartiţiei Venitului Naţional.

T. Maltus a fost inclus în categoria economiştilor clasici pesimişti, deoarece el a elaborat mult controversata teză privind creşterea în progresie geometrică a populaţiei şi în progresie aritmetică a mijloacelor de existenţă a acesteia, ceea ce are consecinţe dezolante pentru omenire.

J.-B. Say a introdus în teoria economiei politice noţiunea de “întreprinzător”; a elaborat teoria factorilor de producţie; a descoperit legea debuşeelor.

Etapa a treia (1870-1930) se referă la descoperirea şi elaborarea principiilor teoretice fundamentale ale ştiinţei economice.

Adepţii şcolii marxiste (Karl Marx), care au continuat teoria valorii-muncă, au analizat rolul şi formele capitalului şi teoria profitului, procesul reproducţiei sociale. Sursa de bogăţie a societăţii este proletariatul şi munca lui.

Şcoala marginalistă cuprinde Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lousanne, Şcoala de Cambridge. Şcoala de la Viena (Carl Menger) a fundamentat teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor, care este opusă teoriei clasice a valorii-muncă. Şcoala de Lousanne (Leon Valras şi Vilfredo Pareto) a elaborat teoria echilibrului economic generale, bazat pe interdependenţa generală a mărfurilor, a produselor şi a factorilor de producţie. Şcoala de Cambridge (Alfred Marchall) a elaborat teoria echilibrului parţial, considerat mai realist şi mai uşor de manevrat.

Etapa a patra - de adîncire şi extindere a teoriei economice - a început în anul 1930 şi continuă şi în prezent. Secolul XX a adus schimbări radicale în dezvoltarea economiei. Principalele curente economice sînt Keynisismul (J.M. Keynes - intervenţia statului în economie); monetarismul (M. Fridman) - libertatea dezvoltării economiei, mai ales în problema determinării cantităţii de masă monetară.

O schimbare este şi denumirea ştiinţei - Economics. Prin acest termen e denumită o ştiinţă analitică care se ocupă cu studierea utilizării de către indivizi a resurselor economice care au caracter rar şi limitat în scopul de a produce diferite bunuri şi servicii, repartizarea lor şi schimbul între membrii societăţii pentru consumul individual sau productiv.

Legile economice şi categoriile economice, economia pozitivă şi normativă

Studiind fenomenele economice ne folosim de diferite categorii economice. Cu ajutorul acestor categorii se dă explicaţia relaţiilor şi fenomenelor economice şi se scoate în evidenţă legăturile cauzale dintre diferite fenomene economice ce se repetă constant şi sînt tipice, care se numesc legi economice. Ele se clasifică:

  • Legi generale, care acţionează în toate etapele modului de producţie (comunitatea primitivă, sclavie, feudalism, economie de piaţă): legea productivităţii muncii, legile consumului, legile creşterii necesităţilor umane.

  • Legi specifice, care apar în anumite etape ale modului de producţie. Avem nevoie de condiţii specifice. Legile economice nu depind de voinţa omului, adică sînt obiective.

Însă în activitatea sa economică oamenii se folosesc de acţiunea legilor economice, care acţionează în două moduri:

  • În mod conştient, cînd sistemul relaţiilor de producţie este îndreptat spre acţiunea liberă a legilor.

  • În mod stihiinic, cînd sistemul relaţiilor de producţie împiedică acţiunea liberă a legilor economice, şi ele acţionează în mod deformat.

Economia pozitivă reflectă fenomenele şi procesele economice în modul cum au loc ele în realitate.

Economia normativă reflectă fenomenele şi procesele economice în modul cum ar trebui ele derulate.

Metodologia teoriei economice, funcţiile economicsului

Metoda în teoria economică reprezintă un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii, să descopere noi adevăruri şi să rezolve eficient cît mai multe probleme practice.

În teoria economică ne folosim de următoarele metode:

  • Metoda analizei şi sintezei: fenomenele economice se analizează în elemente şi se sintetizează.

  • Metoda istoricului şi logicului: fenomenele economice se studiază încă din comunitatea primitivă; logic - explicarea fenomenelor economice pe baze logice.

  • Abstracţia ştiinţifică: dacă vrem să cunoaştem cum influenţează vreo lege economică, facem abstracţie de la toate cele dimprejur şi ne concentrăm numai asupra fenomenului dat. Ea ne ajută să pătrundem în esenţa fenomenelor economice, înlăturarea acţiunilor asupra acestor fenomene a diferitor factori temporari.

  • Metode matematice.

  • Metode statistice.

  • Metoda previzională.

4.

Economicsul în sistemul ştiinţelor economice, nivelurile economiei

Ca ştiinţă economică economicsul constituie o componentă a sistemului acestor ştiinţe. Ea este prima ştiinţă apărută în sistemul ştiinţelor economice odată cu trecerea la epoca modernă a dezvoltării societăţii. Progresul ulterior al vieţii economice a societăţii a generat necesitatea cunoaşterii mai profunde a acestei sfere a vieţii sociale, ceea ce a condus la crearea unor noi ramuri automatizate de studiere a proceselor şi fenomenelor economice a legilor economice, cu puternice şi complexe legături de interdependenţă, alcătuind un sistem unitar al ştiinţelor economice.

În centrul acestui sistem se află Economicsul care studiază mişcarea de ansamblu a vieţii economice, reprezentînd fundamentul teoretic şi metodologic general pentru toate celelalte ştiinţe economice. Alături de ea s-au constituit diverse ştiinţe economice:

  • ştiinţe economice funcţionale (ştiinţa prognozării economice; ştiinţa finanţelor; statistica social-economică);

  • ştiinţe economice de ramură (economia industrială, economia agriculturii);

  • ştiinţe economice ale întreprinderii;

  • ştiinţe economice istorice;

  • ştiinţe economice care studiază fenomene internaţionale (comerţ internaţional, relaţii financiar-valutare).

În cadrul acestor interdependenţe trebuie avut în vedere nu numai faptul că Economicsul le fundamentează teoretic pe toate celelalte, ci şi faptul, că la rîndul său, este influenţat de rezultatele obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Economia contemporană poate fi privită la nivel microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.

Microeconomia reprezintă ansamblul de procese şi de fenomene economice, relaţii şi legături cauzale şi funcţionale ale acestora, care se formează la nivelul unităţilor economice ale familiilor şi al verigilor administrativ-teritoriale de bază.

Mezoeconomia analizează şi cercetează viaţa economică de la nivelul subramurilor, ramurilor şi zonelor economice.

Macroeconomia constituie totalitatea formelor de economie, desfăşurate în unitatea şi în interdependenţa lor - la nivelul unităţilor, a ramurilor şi a zonelor teritorial-agregate în cadrul unui anumit teritoriu naţional.

Mondoeconomia cuprinde ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor. Economicsul îndeplineşte trei funcţii interdependente:

  • cognitivă - studierea activităţii gospodăreşti, analiza, clasificarea şi sistematizarea fenomenelor economice;

  • metodologică - elaborarea metodelor, mijloacelor, instrumentelor ştiinţifice, necesare pentru cercetarea ştiinţelor economice;

  • practică - asigurarea nemijlocită a economiei cu date, dirijarea producţiei la diferite nivele ierarhice.

Back to Top