Anatomia este ştiinţa ce studiază forma şi structura organismului uman în filo- şi ontogeneză şi modificările condiţionate de interacţiunea cu mediul extern, cu mediul de trai, ţinând cont de vârstă, sex şi particularităţile individuale ale organismului.

Anatomia, ca ramură a biologiei, este ştiinţa despre substratul material al vieţii şi sănătăţii. Obiectul de cercetare al anatomiei este organismul omului viu.

  • în cadrul medicinii, anatomia constituie temelia acesteia, pe care se sprijină toate celelalte ştiinţe medicale, care formează edificiul impunător al medicinei.
  • în cadrul studiului medicinei, anatomia are de îndeplinit trei funcţii.

In primul rând, trebuie să fie şi este obiect de învăţătură pentru cel ce doreşte să devină medic. Nu se poate diagnostica şi trata un organism bolnav fără cunoştinţe temeinice de anatomie din partea celui care are această misiune, fără a cunoaşte părţile componente ale organismului. Aşadar, anatomia are un rol instructiv şi stă la baza studierii celorlalte disciplini medicale teoretice şi clinice.

Prin cunoaşterea mai profundă a factorilor cauzali ai normogenezei morfofuncţionale în diversele etape ale ontogenezei postnatale, anatomia ar putea contribui la fundamentarea ştiinţifică a anatomiei preventive şi îmbogăţirea medicinei modeme cu noi metode de favorizare a tonifierii şi regenerării ţesuturilor şi organelor prin stimularea interdependenţelor determinate, ce există între elementele de structură şi funcţie ale organismului uman.

A doua funcţie a anatomiei este cea de cercetare, deoarece încă mai sunt domenii ale anatomiei insuficient studiate. De exemplu, morfologia macromicroscopică, care examinează zona intermediară dintre câmpul vizual macroscopic şi cel microscopic. Această zonă reprezintă acel domeniu unde se evidenţiază clar diversitatea corelaţiilor vasculare şi nervoase, precum şi raportul lor cu elementele substratului, prin care se asigură integritatea formaţiunilor extra- şi intraorganice.

Aici se depistează zonele sistemice şi intersistemice de încrucişare şi suprapunere atât nervoase cât şi vasculare. La etapa actuală a dezvoltării anatomiei ca ştiinţă aspectul macromicroscopic capătă o importanţă primordială. Fără a studia particularităţile morfologice şi corelaţiile muşchi - (sau organ) - vas - nerv - ţesut conjunctiv este imposibil de a obţine o imagine completă despre structura şi specificul activităţii organelor şi sistemelor de organe.

Un alt domeniu puţin studiat este anatomia variabilităţii individuale a formei, structurii şi topografiei organelor, sistemelor de organe şi întregului corp omenesc întemeiată pe baza unui şir de principii teoretice, metodologice şi metodice. încă N.I. Pirogov a subliniat necesitatea elaborării ştiinţei despre individualitatea omului, fără de care nu poate exista un progres în medicină.

Este necesar de a studia:

  • structura segmentară a organelor şi unităţile lor morfofuncţionale;
  • particularităţile morfofuncţionale ale organelor şi sistemelor de organe în perioadele critice ale ontogenezei pre- şi postnatale;
  • problema revascularizaţiei şi reinervaţiei organelor;
  • particularităţile patului microcirculator în normă şi sub influenţa îndelungată a hipodinamiei;
  • influenţa modului de trai şi a mediului ambiant asupra diferitor organe şi sisteme de organe, îndeosebi, în perioadele critice ale ontogenezei postnatale.

A treia sarcină a anatomiei este cea educativă, deoarece prin studiul şi analiza formei şi structurii corpului nostru facem în primul rând o autoeducare, apropiindu-ne de principiul lui Socrate: “Cunoaşte-te pe tine însuţi” (Nosce ie ipsnm). Dar pentru ce? Pentru a deveni mai buni - aşa ne îndrumau cugetătorii Greciei Antice. Anatomia este şi ştiinţă a cercetărilor cauzale. Ţinta anatomiei este cunoaşterea şi înţelegerea nu numai a formei şi structurii corpului, ci şi a cauzelor care au dat naştere acestor forme şi a stabilităţii interacţiunilor dintre aceste forme.

Pentru familiarizarea viitorului medic cu organizarea anatomică a corpului uman, anatomia utilizează în investigaţiile sale un ansamblu de metode de cercetare ce vizează cadavrul şi omul viu.

Denumirea acestei disciplini provine din grecescul “anatemno”, care înseamnă a diseca, adică de la denumirea primei metode de cercetare, utilizată pe larg şi în prezent, justificând expresia latină “mor- tui vivos dociunt”, în traducere - “morţii învaţă pe cei vii”. Disecţia rămâne un mijloc de cercetare cu ajutorul căruia anatomistul pătrunde în tainele structurii corpului cu ochiul liber, ceea ce-i permite o descriere amănunţită. însă cadavrele, ca şi piesele anatomice, nu reprezintă decât imagini ale materiei vii deformate de procedeele de fixare şi conservare.

Se mai practică şi aşa metode precum:

  • injectarea organelor, ducturilor, vaselor sangvine şi limfatice cu diferiţi coloranţi;
  • coroziunea vaselor injectate cu coloranţi prin utilizarea unor acizi ce duc la descompunerea parenchimului organului respectiv;
  • metoda examinării tridimensionale a secţiunilor transversale la nivelul diferitor segmente ale corpului după N.I. Pirogov;
  • coloraţia electivă a nervilor şi vaselor, metoda de plastinaţie a organelor şi cadavrelor;
  • metoda radiologică a sistemelor tubulare, în care se injectează în prealabil substanţă de contrast.
  • în studierea sistemului nervos central şi a celui periferic sunt utilizate metode experimentale pe animale de laborator: metoda de studiere a transportului dendrital şi axonal al aminoacizilor marcaţi, peroxidazei hreanului şi a coloranţilor luminiscenţi;
  • metoda de iritaţie fiziologică a unor zone ale sistemului nervos central, metoda degeneraţiei Waler ca consecinţă a lezării unor formaţiuni ale sistemului nervos.

Nu ne putem baza pe o medicină modernă fără a fi înarmaţi cu rezultatele investigaţiilor factorilor cauzali ai realizării şi dezvoltării normalului în sfera morfofuncţională umană, fără profunda cunoaştere a structurii şi valorii de reacţie a unităţii biologice şi a dinamicii parametrilor morfofuncţionali ai individului dat.

Metodele de studiu ale anatomiei omului viu sunt destul de variate. Progresul tehnico-ştiinţific a pus la dispoziţia medicinii o serie de utilaje complexe cu ajutorul cărora medicul poate pătrunde în organismul viu şi cerceta aspectul normal şi variabibtăţile individuale ale diferitor organe şi sisteme de organe. Metodele de investigaţii pe viu sunt divizate în două grupe:

  • metodele de explorare axate pe simţurile naturale, numite metode senzoriale directe;
  • metode, care se bazează pe dispozitive şi aparate, fiind numite senzoriale mediate.

Metodele senzoriale directe

Somatoscopia presupune analiza vizuală a corpului sau a unora dintre regiunile lui. Examinarea corpului omenesc în poziţie anatomică este numită somatoscopie statică; în poziţie specială - somatoscopie posturală; în mişcare - somatoscopie dinamică. Prin examinarea so- matoscopică obţinem infonnaţii importante ce dau posibilitatea de a detennina dezvoltarea generală a individului, încadrarea organismului în unul din tipurile constituţionale şi de a aprecia gradul de dezvoltare a ţesuturilor subcutanate.

Proiecţia - o metodă de explorare prin care se realizează delimitarea pe suprafaţa corpului a conturului unor organe somatice sau viscerale, chiar şi a unor zone şi puncte anatomo-clinice. La stabilirea proiecţiei se folosesc aşa metode ca palparea, percuţia, auscultaţia.

Amprenta palmară , plantară, dentară.

Metodele senzoriale mediate (fig. 1)

  1. Somatometria sau viscerometria permite determinarea parametrilor cantitativi ai corpului sau ale unor segmente de corp şi ale diferitor organe în diverse perioade ale ontogenezei postnatale.
  2. Radioscopia şi radiografia simplă sau computerizată.
  3. Endoscopia exploratorie sau terapeutică, care se pot realiza folosind orificiile naturale ale corpului (rinoscopia, otoscopia, oroscopia, laringoscopia, anoscopia, colposcopia, esofagoscopia, oftalmoscopia etc.), sau pe cale chirurgicală (pleuroscopia, laparoscopia etc.).
  4. Rezonanţa magnetică nucleară (R.M.N.).
  5. Explorarea radioizotopică.
  6. Ecografia ultrasonică.
  7. Tomografia.

Aceste metode de cercetare ne permit să privim fiecare fonnaţiune a corpului ca o parte din ansamblul unui întreg aflat în permanentă dezvoltare şi modificare, în strânsă legătură cu funcţia şi cu mediul ambiant în toate perioadele vieţii. Prin utilizarea lor, anatomia devine o ştiinţă a fonnei vii (Fr. I. Rainer).

metode de cercetare metodele senzoriale mediate

Fig. 1. Metodele senzoriale mediate:

  • a - radiograma plămânilor;
  • b - laringoscopia;
  • c - aspectul encefalului în explorare rezonanţo-magnetico-nucleară;
  • d- aspectul ficatului în explorare radioizotopică;
  • e - aspectul inimii în ecografie ultrasonică;
  • f - aspectul ficatului, pancreasului, rinichilor în tomografie computerizată.

Prin utilizarea unui arsenal bogat de metode de cercetare anatomia a urcat din ce în ce mai sus pe treptele epistemologiei, devenind o ştiinţă fundamentală a medicinei. însă forţa motrică în evoluţia de mai departe a anatomiei totdeauna au fost cerinţele şi interesele medicinei practice.

Normalul, variante ale normalului, noţiuni de anomalie,atavisme şi monstruozităţi

Norma reprezintă una din categoriile principale ale medicinei care racordează atât aspectul metodologic cât şi cel filozofic. Structura normală a organismului diferă de la caz la caz, ceea ce compune variabili- tatea individuală a organismului, condiţionată de eriditate şi de factorii externi. Ea nu reprezintă media aritmetică a variantelor mai frecvent întâlnite la om, ci acel interval optim în limitele căruia organismul rămâne sănătos şi îşi poate îndeplini funcţiile sale în volumul deplin.

Deci, structura se manifestă prin funcţie şi ea necesită de a fi privită numai în coeziune cu funcţia. Norma posedă un diapazon de devieri de la indicii statistici, însă numai în anumite limite, neînsoţite de dereglări funcţionale.

Filozoful V. Petlenko consideră că “norma pentru fiecare om este un fenomen obiectiv, individual, real, în dinamică... Sistemul normal este un sistem ce permanent funcţionează normal”. Ca normă în morfologie, după cum menţionează academicianul, anatomistul M.R. Sapin, pot fi considerate acele structuri care asigură funcţiile optimale ale unui om sănătos. Norma prezintă un fenomen instabil, dinamic, individual ce ţine cont de optimumul activităţii sistemului viu.

Starea normală a sistemelor vii poate fi apreciată în limitele unor sfere, zone, frontierele cărora sunt mobile, instabile. Mobilitatea acestor zone nu ne permite să determinăm în realitate limita dintre starea normală şi cea patologică, între ele mai există şi starea intermediară, de adaptare, care la fel, se pronunţă diferit în funcţie de vârstă, tip constituţional, sex ş.a. Aşadar, putem afirma că norma în medicină, în morfologie, poate fi dezvăluită ca un proces contradictoriu dinamic, foarte complicat. “Omul standard, omul model”, de exemplu, un bărbat de 25 ani cu o greutate de 65 kg, talia 170 cm, poate fi folosit doar la studierea influenţei diferitori factori ai mediului ambiant pentru elaborarea unor criterii sau măsuri de profilaxie.

Paralel cu dezvoltarea şi aprecierea noţiunii de normă, în anatomie a apărut şi concepţia anatomiei variabilităţii individuale a formei, structurii şi topografiei organelor, sistemelor de organe şi a corpului uman întemeiată pe un şir de principii teoretice, metodologice şi metodice.

Variaţia (varitas) prezintă starea unui obiect sub diferite forme, în mod variat, sau poate trece de la o formă la alta. Variantele reprezintă o manifestare a modificării unor însuşiri morfologice şi fiziologice, ce apar ca rezultat al abaterilor în dezvoltarea organului sau a organelor ce nu depăşesc limitele normei. Anatomia variabilităţii individuale determină capacitatea organismului de a reacţiona la influenţa simultană a unui complex de excitanţi ai mediului ambiant.

Ea determină structura cea mai raţională şi avantajoasă a organismului, adecvată la condiţii concrete ale mediului. Existenţa unui larg spectru de forme individuale ale organismului permite supravieţuirea populaţiei şi adaptarea într-un diapazon mai larg la influenţa factorilor mediului ambiant.

Chirurgii printre primii au atras atenţia la aceea că aşa-numi- ta normă ideală aproape că nu se întâlneşte; adeseori se observă o discordanţă între forma şi topografia organelor descrise în manualele de anatomie cu ceea ce se vede în câmpul operator. Un adept înflăcărat al anatomiei variabilităţii individuale a fost N.I. Pirogov, care a subliniat necesitatea elaborării ştiinţei despre individualitatea omului.

Problema determinării normei în morfologie, în anatomia variabilităţii individuale şi a anomaliilor şi astăzi are o semnificaţie deosebită. Ca normă în anatomie pot fi considerate tipul constituţional, forma ţinutei, forma organelor şi a sistemelor de organe sau variantele anatomice care asigură o activitate vitală optimă a organismului. Norma anatomică reprezintă o valoare în permanentă modificare ce se află în strânsă legătură cu modificările mediului de trai şi a celui ambiant.

Anomalie (anomalos - abatere de la normă) în biologie este considerată ca abatere de la structura şi (sau) funcţiile specifice pentru specia biologică respectivă, apărută ca urmare a viciului dezvoltării embrionare.

Viciile de o formă mai pronunţată, însoţite de dereglări funcţionale considerabile, deseori incompatibile cu viaţa, se numesc monstruozităţi (monstniositas), de ex. acrania (absenţa craniului), acardia (absenţa inimii) ş.a.

Noţiunile de anomalie şi atavisme deseori se folosesc ca sinonime, însă ultima poate fi aplicată pentru indicarea formelor anatomice caracteristice pentru strămoşii îndepărtaţi ai omului. Ca exemplu de atavisme pot servi vertebrele coccigiene suplimentare, hipertricoza sau pilozitatea totală a corpului, caninii masivi, sindactilia ş.a.

Unele atavisme sunt indiferente pentru activitatea şi viabilitatea individului: osişoarele epistemale, oase suplimentare în jurul articulaţiilor radiocarpiene şi a genunchiului, glande tiroide suplimentare ş.a. Unele atavisme constituie cauzele unor maladii - herniile diafragmale, fistulele faringiene, chisturile laterale şi mediale ale gâtului, orificiile septului interatrial şi interventricular.

Unele atavisme necesită un tratament chirurgical: poli- dactilia, coaste cervicale, uterul bicorn, uterul dublu, sindactilia ş.a. în funcţie de gradul dereglării structurii, anomaliile sunt divizate în două grupe: macrosomatice şi microsomatice. La primele se referă anomaliile la care defectul structurii poate fi determinat prin metode simple (somatoscopie, radiografie, angiografie). Anomaliile microscopice, precum heteroplazia şi displazia, necesită metode de investigaţie mai dificile.

Conform defectului anatomic şi a celui funcţional, deosebim anomalii: absolut compensate; relativ compensate şi decompensate. La prima grupă se referă anomaliile la care defectele anatomice aproape că nu modifică funcţia şi asigură un nivel satisfăcător mecanismelor de adaptare şi compensare - distopia glandei tiroide şi a rinichilor, rinichiul în formă de potcoavă, trei sau patru rinichi, absenţa unui rinichi ş.a.

Compensaţii relative sunt considerate anomaliile apărute în urma dereglării dezvoltării vaselor sangvine şi a celor limfatice - arterio- şi flebectazii, vena cavă superioară dublă ş.a. Anomaliile decompensate limitează viabilitatea individului: triada şi tetrada Fallo, defect al sep- telor cardiace, macrocefalia, microcefalia, craniostenoza, atrezia esofagului şi atraheei, hipospadia ş.a.

Noţiuni generale despre sănătate şi adaptare

Structurile normale şi funcţiile organismului trebuie considerate nu ca un substrat al posibilei dezvoltări a patologicului, dar ca un component al rezistenţei generale nespecifice ce asigură o capacitate înaltă de muncă, o activitate socială, o longevitate sănătoasă.

Sănătatea cere să fie apreciată nu în statică, dar în dinamică, paralel şi în strânsă legătură cu modificările mediului ambiant, ţinând cont şi de particularităţile morfofuncţionale ale fiecărei perioade de vârstă. în acest context, în determinarea sănătăţii un rol deosebit revine substratului morfologic ce stă la baza procesului de adaptare care creează posibilităţi de adaptare la condiţiile mediului ambiant şi la necesităţile fenomenelor de creştere şi criză în diferite perioade ale vieţii, la procesele de îmbătrânire, la diferite suferinţe psihice şi somatice.

Deci, sănătatea reprezintă posibilitatea organismului de menţinere a stabilităţii şi echilibrului morfofuncţional cu mediul ambiant în toate perioadele ontogenezei postnatale. Noţiunea de sănătate poate fi interpretată şi ca suma rezervelor organismului cu o productivitate maximală a organelor, menţionând, în acelaşi timp, limita posibilităţilor funcţionale.

Maladiile apar atunci când influenţa diferitor factori ai mediului ambiant depăşeşte limitele posibilităţilor pe care le poate suporta organismul sau când reacţiile psihice şi cele motorii ale individului la diferiţi excitanţi devansează posibilităţile energetice şi pe cele de adaptare. Deci, boala este consecinţa unui dezechilibru dintre posibilităţile organismului şi cerinţele faţă de el, la fel şi consecinţa imperfecţiunii mecanismelor de reglare şi adaptare. însă şi una şi alta este determinată de rezervele sistemului muscular, nervos, endocrin, fiecărui organ şi a fiecărui celule.

Adaptarea reprezintă un proces de acomodare a organismului, a unei populaţii sau sistem biologic faţă de schimbarea condiţiilor de existenţă şi activitate care se exprimă prin modificarea morfofuncţio- nală, conform cerinţelor acestor împrejurări. Din punct de vedere morfologic, procesele de adaptare se desfăşoară în două forme principale: prin hipertrofie şi prin atrofie.

Hipertrofia constă în majorarea cantitativă a elementelor structurale ale ţesuturilor, care, la rândul său, duc la o intensificare funcţională. Hipertrofia se caracterizează şi printr-o creştere a volumului şi a masei organului, a volumului elementelor celulare, iar în unele cazuri şi a cantităţii celulelor în organe. Majorarea numărului de celule se numeşte hiperplazie.

Atrofia, dimpotrivă, reprezintă un proces caracterizat prin micşorarea volumului şi a dimensiunilor organelor, precum şi prin modificarea cantitativă a elementelor celulare. Adeseori atrofia favorizează dezvoltarea proceselor patologice din organism.

Ca proces adaptiv şi de compensare este considerată şi reînnoirea structurală a organismului, numită regenerare. Regenerarea, care asigură activitatea vitală a organismului în condiţii obişnuite, este numită regenerare fiziologică. Regenerarea, ce are loc în caz de lezare a ţesuturilor, se numeşte reparativă.

Intre sănătate şi maladie există o stare intermediară, în care se află mai mult de jumătate din populaţia Terrei. Ea încă n-a primit o definiţie ştiinţifică, fiind numită de Galenus “starea a treia”. Deci, Anatomia Omului este şi o ramură aplicativă a ştiinţelor care studiază forma, structura şi funcţiile organismului, cauzele şi mecanismele apariţiei diferitor dereglări, precum şi prevenirea diferitor maladii, păstrarea şi restabilirea sănătăţii.

Back to Top