Structurile Sistemului Naţiunilor Unite

Reţeaua largă de organizaţii internaţionale permite şi stimulează desfăşurarea unor activităţi multiple şi variate. Sintetizate, aceste activităţi se concentrează pe prezentarea poziţiei statelor in problemele internaţionale, negocierile pentru armonizarea acestor poziţii, convenirea de măsuri şi programe de acţiune pentru intărirea păcii şi colaborării internaţionale.

Intre principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale. In majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul in care sunt luate deciziile de a coopera, dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii in acţiuni concrete.

Recurgerea tot mai frecventă in ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite , in special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de Securitate – probează increderea sporită a statelor in capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială in ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creşterea permanentă a niveluluidatoriei externe a ţărilor in dezvoltare. Problema preocupă in egală măsură - deşi, evident, de pe poziţii diferite - guvernele ţărilor debitoare, guvernele ţărilor creditoare, instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale creditoare, specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice contemporane.

In sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie relativ recentă. Ea a apărut ca o expresie a extinderii şi adancirii permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior, asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării subdezvoltării, a surmontării decalajului existent intre ţările bogate şi cele sărace.

Ca instrument economic, analiza şi definirea asistenţei externe trebuie realizate in contextul mai larg al surselor exogene ale dezvoltării, surse care nu au menirea de a inlocui, ci de a completa factorul intern, efortul propriu, care este şi va rămane elementul esenţial al creşterii economice a fiecărui stat.

Teoretic, conceptul de industrializare are două inţelesuri. Pe de o parte, se poate vorbi despre industrializare in sens larg, cu referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, in sens restrans, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării. In spiritul definiţiilor in sens larg, Francois Perroux considera că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice colectivităţii umane”.

Intr-o astfel de viziune, industrializarea nu reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de antrenare generat de “sistemele de maşini”.

Back to Top