Aspecte generale ale expertizei

Definirea expertizei şi locul expertizei calităţii mărfurilor

Relaţiile, uneori conflictuale, dintre partenerii din diverse domenii şi problemele complexe pe care organele judiciare le au de soluţionat obligă partenerii şi în special organele judiciare la consultarea specialiştilor şi la mijloacele de probă oferite de aceştia pentru stabilirea adevărului. Cu alte cuvinte se apelează la expert şi expertiză.

Termenul de "expertiză" derivă din latinescul "experior" (a încerca, a proba) şi are semnificaţia de cercetare a unei probleme de către un specialist într-un anumit domeniu. Scopul cercetării este de a elucida unele chestiuni de fapt în faţa unor organe judiciare sau în faţa partenerilor unui contract.

Expertiza foloseşte mijloacele ştiinţei şi tehnicii pentru a furniza organelor judiciare, agenţilor economici sau partenerilor în litigiu probe concludente pentru ca aceştia să poată lua hotarîri juste.

Expertiza se poate defini ca mijlocul de probă prin care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe specializate.

Subliniind importanţa expertizei, trebuie totuşi mentionat faptul că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, ci doar ajută organul judiciar sau partenerii să îşi formeze o opinie proprie în vederea luării unei hotărîri juste. Luarea deciziei este supusă liberei aprecieri a organului judiciar care nu este obligat să îşi întemeieze decizia numai pe baza opiniei expertului.

Expertul trebuie să îşi limiteze competenţa la domeniul specialităţii sale, în domeniul judiciar instanţa fiind pe deplin competentă. Dreptul de a judeca şi hotărî este atributul exclusiv al instanţei în baza principiului fundamental al intimei convingeri a judecătorului.

Rezultă, deci, două concluzii importante:

1. Expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată ştiintific, pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa nu o poate efectua, ori pentru descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte importante pentru obiectul cauzei şi comensurarea unor probe.
2. Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul litigiului.

Progresul ştiinţei şi tehnicii şi extinderea relaţiilor umane potenţial generatoare de litigii a dus la creşterea numărului de expertize şi la extinderea experizei în aproape toate domeniile. Importanţa expertizei este subliniată de faptul că există obligativitatea legală a efectării ei în anumite situaţii. Totuşi, trebuie subliniat că expertiza este necesară numai în acele cazuri în care există posibilitatea de a interpreta în mod diferit probleme a căror soluţionare necesită cunoştinţe specializate.

Importanţa pe care schimburile comerciale le au, volumul şi varietatea mare a mărfurilor care fac obiectul comerţului, precum şi importanţa care se dă problemei calităţii mărfurilor care se află în circuitul comercial au făcut ca expertizarea calităţii mărfurilor să devină un domeniu important de expertiză.

În cadrul ei, expertiza merceologică este expertiza utilizată pentru cercetarea şi clarificarea unor probleme controversate privind practica comerţului cu mărfuri.

Clasificarea expertizelor

Expertize se întîlnesc în foarte multe domenii ale activităţilor umane, astfel că este dificilă o clasificare unitară, deşi încercările de clasificare ale diferitelor tipuri de expertiză sunt numeroase.

Astfel, există clasificări ale expertizelor funcţie de domeniile ştiinţifice abordate şi cărora le aparţine specialistul care le execută: expertize tehnice, medicale, medico-legale, criminalistice, contabile, financiare, comerciale, merceologice, sanitare, sanitar-veterinare etc.

Uneori experizele pot avea obiective care exced domeniile strict delimitate ale unor specializări ştiinţifice şi necesită o abordare interdisciplinară, caz în care expertiza pote fi efectuată, în colaborare, de mai mulţi experţi din domenii diferite.

În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari categorii:

• -Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fară să conţină elemente juridice;
• Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale, de exemplu norme tehnice sau contabile.

Expertiza calităţii mărfurilor şi în cadrul ei expertiza merceologică, deşi nu face apel totdeauna la analize de laborator, se apropie de expertiza tehnică, dar conţine în mod obligatoriu şi elemente juridice. Elementele juridice se referă la luarea de către expert a unei poziţii privind înscrierea rezultatelor tehnice în prevederile unor norme tehnice cu caracter legislativ, sau de reglementare.

În raport cu organul care dispune efectuarea ei, expertiza merceologică pote fi, în principal, de două feluri - judiciară şi extrajudiciară.

Expertiza merceologică judiciară se desfăşoarşă din dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi se dispune pentru elucidarea unor probleme tehnice legate de cauzele aflate pe rol. Concluziile expertizei merceologice judiciare sunt considerate mijloace de probă. Expertiza este un mijloc de probaţiune de un fel deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar nu este martor.

Expertiza merceologică extrajudiciară se efectuează la cererea unei organizaţii economice în legătură cu încheierea şi derularea unor contracte, cu eficienţa depozitării, transportului, păstrării mărfurilor sau alte aspecte ale activităţii lor. Adesea, deşi expertiza extrajudiciară nu are legătură concretă cu un proces sau litigiu, concluziile ei devin mijloace probatoare.

Exemple de expertize extrajudiciare sunt expertiza pietrelor preţioase, expertiza preliminară a unor instalaţii sau tipuri de maşini, expertize pentru cunoasterea activităţii economice sau pentru analiza situaţiei unei societăţi etc. Expertiza extrajudiciară se poate apropia de cea judiciară şi expertul poate îndeplini rolul de arbitru dacă părţile cad de acord să se supună concluziilor lui (expertize contractuale sau amiabile).

Există o tendinţă de sporire a numărului şi importanţei expertizelor extrajudiciare, cu deosebire în domeniul asigurărilor şi al contractelor economice.

Obiectul şi metodele expertizei merceologice

Obiectul expertizei merceologice este stabilirea exactă a calităţii reale a loturilor de produse, în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi contractată.

Este necesară în toate cazurile în care pot să apară interpretări diferite ale unor informaţii importante referitoare la produs; se apelează la expertiza merceologică pentru cercetarea şi clarificarea unor probleme controversate sau aflate în litigiu, legate de comerţul cu mărfuri, fie alimentare, fie nealimentare. Aşadar, obiectul central şi cel mai important al expertizei merceologice îl constituie problemele legate de calitatea produselor.

Obiectivele concrete ale unei expertize merceologice pot fi unul sau mai multe din următoarele aspecte:

• identificarea unui produs sau al unui lot de produse
• stabilirea calităţii unui produs şi a concordanţei acesteia cu normele tehnice
• aprecierea măsurii în care calitatea unui produs a suferit modificări în raport cu starea iniţială şi reconstituirea calităţii iniţiale a produsului.
• stabilirea cauzelor care au determinat abaterea calitativă a unui produs, inclusiv problemele create de eventualele ambalaje necorespunzătoare.

Expertiza se poate dispune şi pentru stabilirea concordanţei sau a lipsei de concordanţă între sortimenul livrat şi cel contractat, respectiv a concordanţei dintre sortimentaţie şi cerinţele consumatorilor.

Expertiza merceologică se efectuează pe parcursul sau la încheierea circulaţiei tehnice a loturilor de mărfuri de la producător la consumator, dar poate să se extindă şi la faze anterioare cum sunt procesele fabricaţie, de omologare sau de certificare de tip, de contractare.

In acest sens, se pot efectua, de exemplu, expertize preventive cu un grad ridicat de severitate la cererea firmelor de asigurare. Speţele de acest fel obligă la o abordare complexă a calităţii, pe baza cunoaşterii sensurilor şi ipostazelor calităţii, a criteriilor la care se raportează, a factorilor care determină şi influenţează calitatea şi a metodelor de cercetare a calităţii.

Expertiza merceologică presupune o verificare retroactivă a calităţii mărfurilor, adică reconstituirea faptelor atît din etapele circulaţiei mărfurilor, cît şi, dacă este necesar, din fabricaţia lor.

Metodele de investigare folosite în acest scop sunt metoda istorică, metoda observaţiei şi experimentului şi metoda statistică.

Metoda istorică constă în reconstituirea pe cale deductivă a parcursului unui produs în timp şi spaţiu, cu modificările calitative negative care apar în acest timp. Reonstituirea parcursului produsului în timp şi în spaţiu permite cunoaşterea naturii şi intensităţii transformărilor suferite de produs pe acest parcurs, transformări care pot influenţa negativ calitatea produsului.

Metoda observaţiei şi experimentului constituie sursa cunoaşterii ştiinţifice a calitătţii mărfurilor. Observaţia se execută astfel încît să fie repetabilă şi să poată fi reconstituită teoretic. Experimentul trebuie să fie reproductibil.

Experimentul ştiinţific se deosebeşte de observaţie prin aceea că în cazul experimentului procesul studiat este provocat, în condiţii date, care trebuie să asigure reproductibilitatea.

În expertiza merceologică se utilizează metode de examinare organoleptică (analiză senzorială), metode de analiză fizică, fizico-chimică şi instrumentală, metode chimice de analiză, metode de analiză microbiologică etc.

Metoda statisticii se foloseşte pentru prelucrarea numărului mare de date obţinute prin observaţie şi experiment sau în alte faze ale expertizei. Metoda permite detectarea şi eliminarea erorilor de măsurare şi a subiectivismului inerent metodelor organoleptice precum şi evaluarea calităţii loturilor de produse pe baza rezultatelor obţinute pe eşantioane.

Calitatea de expert

Cuvîntul “expert” desemnează specialişti de înaltă calificare într-un anumit domeniu, capabili să înţeleagă şi să rezolve probleme complexe din domeniul lor de specialitate. Instanţa sau părţile implicte într-un litigiu, ori interesate în prevenirea unui posibil litigiu, pot să recurgă la sprijinul experţilor pentru a clarifica probleme din domeniul lor de specialitate.

Aşadar, expertiza (judiciară) este un mijloc de probă, de un fel deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar nu este martor. Deosebirea constă în aceea că martorul este o persoană care expune împrejurări, legate de cazul respectiv, care au fost percepute de ea direct, pe cînd expertul, din contră, nu cunoaşte în prealabil împrejurările şi faptele în cauză, ci le reconstiuie prin mijloacele specifice specialităţii sale.

Expertul, ca specialist al domeniului respectiv, poate clarifica anumite probleme în speţa în cauză şi expertiza şi concluziile sale au putere probatorie, dar dreptul de a judeca este un atribut exclusiv al instanţei, în baza principiului intimei convingeri a judecătorului.

În Romînia pot fi experţi, în principiu oricare persoane care posedă cunoştinţe de specialitate în domeniul în care urmează să se efectueze expertiza, cu excepţia celor pentru care legea dispune altfel.

Potrivit legislaţiei, pot funcţiona ca experţi persoane care au studii superioare de specialitate în domeniul impus de expertiză, au un stagiu în cercetare, învăţămînt sau producţie şi au o reputaţie profesională şi morală neştirbită.

Mai pot avea apriori calitatea de expert, pe lîngă cei selectaţi după criteriile de mai sus, cadrele didactice din învăţămîntul superior şi persoanele cu titlurile ştiinţifice de doctor docent sau doctor în ştiinţe.

In cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua la cererea uneia din părţi, la cererea ambelor părţi sau din oficiu, adică din iniţiativa instanţei. Dacă expertiza este cerută de părţi, instanţa este aceea care stabileşte dacă este necesară sau nu o expertizã ca mijloc de probaţiune. Odată încuvinţată cererea de expertiză, persoana expertului se stabileste cu acordul părţilor, sau din oficiu. Instanţa are dreptul de a se pronunţa asupra persoanei expertului, în privinţa capacităţii şi imparţialităţii lui.

Numărul experţilor într-un litigiu trebuie să fie impar, unul în procesele simple, trei sau cinci în cazurile mai complicate, concluziile formulîndu-se în expresie majoritară. Dacă apar diferenţe de opinie între experţi, opiniile separate se consemnează în cadrul raportului de expertiză, rămînînd la latitudinea instanţei validarea raportului ca atare, sau ordonarea unei expertize suplimentare, ori a unei noi expertize.

Expertul este numit de către instanţă printr-un document în care se precizează obiectivele experizei, onorariul expertului şi termenul la care trebuie să predea raportul încheiat după efectuarea expertizei. Odată numit, instanţa îi acordă expertului posibilităţile procedurale care să-i asigure ducerea la bun sfîrşit a sarcinii sale.

Legat de efectuarea expertizei, expertul are dreptul de a consulta materialele existente la dosarul cauzei, de a primi lămuriri de la instanţă sau din partea celor implicaţi.

După numire, expertul trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a prelua obiectivul expertizei, să primească lămuririle necesare; din acest punct de vedere aupra expertului sunt extinse dispoziţiile legale privind citarea martorilor.

Expertul poate fi recuzat numai pentru motive întemeiate, conform cu prevederile legale. Recuzarea expertului pote fi solicitată de una din părţi sau de ambele şi admisă de instanţă, iar înlocuirea expertului poate fi dispusă de instanţă.

Motive de recuzare a expertului de către părţi pot apare în situaţii care creează prezumţia lipsei de obiectivitate şi anume:

• existenţa legăturilor de rudenie între expert şi una din părţi;
• implicarea expertului sau rudelor sale într-o cauză asemănătoare;
• exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor păreri referitoare la cauză;
• primirea de daruri sau promisiuni din partea uneia din părţile implicate.

Dacă expertul a fost propus de părţi, se pot invoca numai motive de recuzare apărute după numirea acestuia, deoarece se consideră că părţile au cunoscut situaţia persoanei respective şi nu au formulat obiecţii pînă la numirea sa ca expert.

Dacă expertul a fost numit din oficiu, se pot invoca de către ambele părţi sau de către una din ele motive de recuzare apărute înainte sau după numirea expertlui.

Înlocuirea expertului poate fi dispusă de instanţă în următoarele cazuri:

• neprezentarea expertului în faţa instanţei;
• refuzul nejustificat al expertului de a efectua expertiza, caz în care expertul va suferi şi sancţiuni;
• existenţa unor motive de recuzare.

Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie. In cazul expertizei judiciare sarcina de a efectua expertiza este interpretată asemenea obligaţiei martorilor, deşi expertul este un auxiliar tehnic al instanţei.

Cele mai importante îndatoriri ale experţilor sunt: executarea personală a expertizei cu obiectivitate şi conştiinciozitate, respectarea termenului de depunere a raportului, furnizarea la cererea instanţei de informaţii suplimentare, efectuarea, dacă i se impune, a suplimentului de expertiză sau refacerea expertizei, păstrarea secretului profesional privind datele de care a luat cunoştinţă în cursul efectuării expertizei, aducerea la cunoştinţa instanţei dacă descoperă şi alte date cu prilejul efectuării cercetării.

Dacă expertul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate fi sancţionat disciplinar, civil sau penal. Răspunderea lui poate fi angajată în cazul în care nu se prezintă la chemarea iniţială a organului judiciar, refuză nejustificat să efectueze expertiza, nu respectă termenul de depunere a raportului de expertiză, nu se prezintă pentru a da lămuriri suplimentare la solicitarea organului judiciar, sau efectuează o expertiză necorespunzătoare.

Expertului îi sunt asigurate drepturile legate de exercitarea acestei funcţii: dreptul de a consulta materialele existente la dosarul cauzei, dreptul de a solicita şi primi lămuriri din partea instanţei şi a părţilor implicate, degrevarea de unele sarcini curente pe perioada efectuării expertizei, dreptul de a primi un onorariu funcţie de complexitatea expertizei şi de calificarea expertului.

Experţii au competenţa ca pe baza aspectelor negative pe care le sesizează să şi sugereze soluţii care pot fi recomandate pentru îmbunătăţirea calităţii produselor respective.