Aşa cum s-a arătat - marfa, ca rezultat al unei activităţi umane, are influenţă asupra mediului, atât ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau mai puţin poluantă şi este un consumator mai mare sau mai puţin mare de resurse cât şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în cursul căruia iau naştere agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De asemenea, circuitul produsului de la producător la consumator creează un contact marfă - factori de mediu, marfa fiind afectată de factorii de mediu, chiar cu riscul de degradare calitativă, şi mediul, la rândul lui, fiind afectat de marfă, prin ambalaje, deşeuri, mijloace de transport etc.

În aceste condiţii, între multiplele aspecte ale calităţii, proprietatea de a afecta mediul în mai mare sau mai mică măsură ocupă un loc important. Este exprimată tot mai mult cerinţa consumatorilor ca marfa să nu polueze, să nu fi rezultat în urma unei tehnologii poluante şi să nu se transforme în agenţi poluanţi, cu alt cuvinte să nu aibă un impact negativ asupra mediului.

Evaluarea obiectivă a impactului produselor asupra mediului şi informarea consumatorilor cu privire la acest impact este realizată în multe ţări sau la nivel regional şi internaţional prin sistemele de marcare ecologică a produselor.

Standardele internaţionale referitoare la marcarea ecologică a produselor

În cadrul Grupului Strategic Consultativ privind Mediul Înconjurător constituit în 1991 de către ISO, funcţionează un subcomitet care are în responsabilitate elaborarea standardelor referitoare la marcarea ecologică, precum şi un grup de lucru pentru aspectele de mediu în standardele de produse.

Seria de standarde ISO 14000, rezultat al activităţii organismelor ISO mai sus citate, cuprinde standarde referitoare la sistemele de management de mediu şi standarde referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor. Dintre acestea, standardele referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor se referă, în primul rând, la marcarea ecologică şi la analiza ciclului de viaţă al produselor.

Marcarea ecologică are drept scop demonstrarea de către furnizor a caracteristicilor ecologice ale produselor. Metoda aplicată în vederea evaluării caracteristicilor ecologice este analiza ciclului de viaţă a produselor, cu analiza efectelor posibile asupra mediului în fiecare din etapele acestui ciclu.

Analiza ciclului de viaţă a produselor are drept scop punerea în evidenţă a impactului produselor asupra mediului în fiecare din etapele acestui ciclu: concepţia, proiectarea, aprovizionarea, producţia, distribuţia, utilizarea, postutilizarea. În etapa postutilizării trebuie asigurată reutilizarea sau reintegrarea în natură a produselor sau a deşeurilor în care acestea se transformă. Analiza ae află la baza planurilor strategice ale organizaţiei pentru proiectarea produselor şi proceselor, a fabricaţiilor alternative, pentru satisfacerea cerinţelor ecologice. De asemenea, se află la baza marcării ecologice, precum şi pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu.

Marcarea ecologică permite informarea consumatorului cu privire la caracteristicile de această natură a produsului. Potrivit standardelor din seria ISO 14000 marcarea ecologică poate fi de trei tipuri, şi anume:

· marcarea de tip I, de către un organism guvernamental sau neguvernamental care stabileşte şi criteriile de evaluare;

· marcarea de tip II, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a producătorului, importatorului, distribuitorului.

· marcarea de tip III, care include informaţii cuantificabile despre produs, bazate pe indicatori predeterminaţi.

Deoarece marcarea ecologică ar putea deveni o barieră netarifară în comerţul internaţional, a fost necesară stabilirea unor principii care stau la baza aplicării mărcilor ecologice, printre care asigurarea transparenţei şi a informării consumatorului, asigurarea accesului egal al tuturor părţilor interesate, utilizarea metodelor ştiinţifice pentru evaluarea impactului de mediu al produselor.

Sisteme naţionale de marcare ecologică a produselor

Primul sistem de marcare ecologică a produselor a fost introdus în 1978 în Germania, sub denumirea de “Blaues Engel”. Acesta este patronat de Agenţia Federală a Mediului, dar alături de aceasta, în examinarea şi evaluarea produselor şi în acordarea mărcii este implicat şi Institutul pentru Securitatea Produsului şi Marcare, precum şi Organizaţia Consumatorilor pentru Testarea Calităţii. Marca este acordată după studiul impactului posibil al produsului asupra mediului, inclusiv pe parcursul procesului de obţinere a lui, şi se aplică de către producător pe eticheta produsului.

Sistemul german de marcare ecologică a produselor a fost preluat şi de alte ţări, printre care Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia.

Ulterior, în 1990, în Germania s-a introdus şi un sistem de marcare ecologică a ambalajelor, “Der Grüne Punkt”, care, împreună cu marca “Blaues Engel” formează “Duales System”. Acest sistem are drept scop finanţarea şi gestionarea colectării şi reciclării ambalajelor, cu aportul consumatorului în colectarea conform cu procedura stabilită. Ambalajele astfel marcate sunt reciclabile sau incinerabile.

Sisteme de marcare ecologică au fost stabilite şi în numeroase alte ţări, de exemplu în Canada (1988, “Environmental Choise”), în ţările europene nordice (1989, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, într-un sistem coordonat de Consiliul Nordic), Japonia (1989, “Eco-Mark”, coordonat de un oficiu din cadrul Agenţiei Mediului).

Preocupările din Uniunea Europeană privind realizarea unui sistem unitar de marcare ecologică a produselor s-au concretizat printr-o reglementare din 1992, care introduce un sistem comunitar de marcare ecologică. Acest sistem urmăreşte promovarea produselor care au un impact mai redus asupra mediului şi, de asemenea, informarea corectă a consumatorilor din ţările UE cu privire la caractericticile ecolgice ale produselor care se comercializează pe piaţa comună a Uniunii. Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate din terţe ţări.

Sistemul comunitar de marcare ecologică este un sistem voluntar, descentralizat, dreptul de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet naţional. La acordarea mărcii ecologice se au în vedere toate aspectele ambientale ale produsului, cum sunt: impactul ambiental al deşeurilor rezultate, consumul de energie şi de resurse naturale, poluarea şi degradarea solului, contaminarea apei şi aerului, nivelul zgomotului, inclusiv aceleaşi aspecte legate de ambalaj. În stabilirea criteriilor ecologice pentru fiecare categorie de produs, sunt implicate comitetele naţionale de atribuire a mărcii de produs ecologic, forumul consultativ al părţilor interesate (comerţ, industrie, consumatori etc) şi Comitetul de reglementare, format din reprezentanţii ţărilor membre UE.

Back to Top